Draga Mos Craciun,

Pe mine nu mă cunoşti pentru că nu-mi amintesc să-ţi fi scris vreodată să-ţi cer ceva, dar s-ar putea să mă fi văzut în globul tău de cristal când repetam cu înfrigurare poeziile pe care urma să le recit în faţa întregului sat adunat în sala mare şi îngheţată a căminului cultural şi că abia aşteptam să mă costumez, să cânt şi să dansez la serbarea pe care şcoala o organiza în cinstea lui Moş Gerilă, căci cu el aveam de-a face pe vremea mea.
Aşa că, în copilărie nu ne-am intersectat iar mai târziu ai devenit pretext de a primi si a face daruri, de a primi şi a face vizite, şi, mai ales, prilej de zile libere în care a trebuit să lucrez...
Dacă globul tău de cristal are memorie suficientă ai să vezi că de Crăciun eram pe drumuri, înghesuindu-mă în trenuri personale aglomerate, înotând prin zăpezi patru kilometri, pentru că au fost nişte ani în care copilul era la mama şi eu, moartă-coaptă trebuia să ajung să marchez momentul fiindcă tu, nu-i aşa, spuneai una şi făceai alta, adică nimic. Spuneai că vii şi le aduci nuş'ce cadouri copiilor cuminţi dar de fapt pasai toată această poveste pe umerii mei. Aveai grijă să-ţi pui spiriduşii să fluture pe la nasul fiicei mele tot felul de Barbie cu casă şi grădină, cu rânduri de rochii şi agrafe care costau cât leafa mea pe două luni, o îndemnai să-ţi scrie şi să-ţi ceară orice că, deh, nu plăteai tu...
Cel mai tare mă supărai când veneai, chipurile la şcoală la fiica mea pentru că eu trebuia să cumpăr cadoul, să-l predau cu etichetă la doamna învăţătoare, ca tu să ieşi în faţă şi, cu maximă ipocrizie, să pozezi în moşul cel bun care-i răsplăteşte pe copiii cuminţi. Necazul venea când se desfăceau cadourile şi fiică-mea constata că, deşi a fost cel mai cuminte copil şi cel mai bun la învăţătură, nu primea ce ţi-a scris ci ce mi-am permis eu, mama lui.
Chiar aşa, îţi mai aduci aminte când s-a rătăcit pachetul meu? Când ai ajuns la fundul sacului şi n-ai găsit nimic pentru copilul meu, cel mai cuminte, mai sensibil, mai frumos şi mai bun copil? Îţi aminteşti privirea ei, lacrimile ei? Poţi să-ţi imaginezi ce-a fost în sufleţelul care a tremurat tot în aşteptarea ta?! De atunci te urăsc, Moş Crăciun. Şi m-am urât şi pe mine că nu am avut tăria să-i spun adevărul. Că nu eşti decât o minciună, că nu primim degeaba nimic de la nimeni. Nici măcar de la tine. Şi că poate exişti, dar în niciun caz nu ai vreo legătură cu darurile, cu cuminţenia sau cu învăţătura. Nu i-am spus pentru că n-am vrut să ucid credinţa ei că miracolele se întâmplă, să nu-i sărăcesc copilăria şi să te las să-ţi spui povestea, iar ea să creadă în tine cât va voi şi va putea...
Acum că ţi-am spus în faţă toate acestea, poţi să nu treci pe la mine că nu vreau să cheltuiască nimeni niciun ban în numele tău pentru mine, că am tot ce-mi trebuie şi că nu vreau decât să petrec acest sfârşit de săptămână ca multe altele. Bucuriile, multe, puţine câte-or fi să fie nu o să mi le aduci tu şi nici nu le aştept de la tine, cum nu aştept nimic de la tine de fapt.

A mea...Ba a mea...

Frenezia golirii rafurilor de orice fel cu o energie demnă de cauze mai bune s-a declanşat de câteva săptămâni şi fiecare pare stăpânit de un singur gând: sărbătoarea mea e mai decât a ta pentru că eu am bradul cel mai mare, ciolanul cel mai tare, căruţul de cumpărături cel mai plin şi, la final, eu am ajuns la spital şi m-a dat şi la televizor că am dat gata zeci de sarmale, kile de vin, tone de bere şi câte altele...

Atitudinea asta a poporului meu nu e nouă şi nu are legătură cu devenirea lui capitalistă. Îmi aduc aminte nebunia de dinainte de '89 când se forma coada în faţa alimentarelor şi parfumeriilor înainte de a se deschide şi fără să se ştie dacă se bagă sau nu marfă.

Şi atunci ca şi acum trebuia să (ne) dovedim că ne-am descurcat în ciuda greutăţilor şi lipsurilor, că suntem în stare să fentăm crizele, indiferent de regim şi conducători şi că ne prezentăm cât mai onorabil în cursa pentru cea mai sărbătoare.

Ca să găsesc o scuză acestui neam, o dau pe instinctul primar de supravieţuire sau, mai nobil, pe o formă de rezistenţă faţă de vremuri şi vremelnicii cârmaci, căci aia cu păstrarea tradiţiilor e doar pretext pentru consumism şi strategie de marketing.

Eh, o să treacă şi zilele astea şi vom afla despre noi ceea ce ştim deja. Că ne-am descurcat şi de data asta şi că sărbătoarea mea a fost cea mai reuşită. Ba a mea a fost mai reuşită decât a ta! Ba a mea...

Operaţie pe cord. Deschis

Motto:
"- Uneori simt cum înfigi cuţite în mine
- Cuţite înfig în noi doar cei pe care-i iubim".
Ileana Vulpescu - Arta Conversaţiei

Am în inimă nişte oameni. Nici mulţi, nici puţini. Destui.
Stau acolo liniştiţi, la căldurică iarna, la răcoare vara, căci trebuie să precizez că în inima mea temperatura e nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici fierbinte să te arzi şi să dai să fugi, nici rece să-ţi îngheţe nasul, cât de cât fără griji, căci odată intraţi în inima mea, și-au mai lăsat afară din ele. Decorez pereții, plantez flori care să înmiresmeze aerul, populez apele cu peștișori aurii (știi, din aceea care pot îndeplini cel puțin o dorință pe zi), coc plăcinte și prepar băuturi din lapte și miere care să curgă la toate robinetele și, cu toate astea, nu-mi explic de ce le cresc nişte cuţite în mâini cu care se reped la inima mea.
Şi lovesc o dată. Eu nu mă prăbuşesc. Îmi pierd doar încrederea. Definitiv.
Mai dau o dată şi-mi bag minţile în cap să nu-mi mai pese dacă ambientul se mai păstrează aşa, ca-n Eden.
A treia oară nu mai garantez că locația va mai rezista, având în vedere materialul ultraperisabil din care e făcută, iar ocupanții nu vor fi evacuaţi pe rând.

Ignor

cu bună ştiinţă ziua naţională în semn de protest. Am ales o modalitate care mă reprezintă, căci nu mă văd ieşind în stradă să zbier către vreun geam închis sau lângă vreun gard. Stima mea de sine nu-mi dă voie să fac aşa ceva, plus că mă îndoiesc de eficienţa gestului.
Pentru ce protestez. Pentru că ţara mea nu merită să fie sărbătorită de ziua ei în felul în care se face de douăzeci de ani încoace. Lasă că nici în cei cincizeci de ani de dinainte nu se făcea mai puţin greţos, dar acum nici vremea nu ţine cu ea. Aceleaşi formale depuneri de coroane unde ies politicienii să se vadă ei între ei cât îi chinuie dorul de ţărişoară, parada militară din ce în ce mai sărăcăcioasă şi chinuită şi revărsarea de ţigănie pe toate posturile de televiziune.
E bine să avem o zi naţională, dar dacă nu o umplem de c***t, nu suntem noi!... Dacă nu ne ștergem la fund cu Constituția în ziua asta, atunci când?! Dacă nu tăiem panglici pe șosele neterminate, cum să ne dovedim preocuparea, implicarea, alea-alea?!
Și, peste tot și toate, dacă însuși șeful statului o ignoră, pe ea pe țară de ziua ei, eu de ce n-aș face-o?!

Poza de la steaguriromania.wordpress.com

Departe

E ceaţă
în ochiul cu care ma uit la mine.
În cel cu care mă uit la tine,
e întuneric.
Sunt atât de departe
cam cât e de la speranţă
la deznădejde.
Cam cât e de la mine la tine,
de la mine la mine.

Îmbătrânesc

pentru că mi-am pierdut entuziasmul , nebunia şi curajul de a face lucruri.
Poate pentru că le-am făcut deja pe toate.
Îmbătrânesc pentru că nu mai vreau să văd oameni.
Cred că am obosit de tot ce-am văzut.
De fapt, am îmbătrânit pentru că iar a fost 15 Noiembrie. Inevitabil.

Ma enerveaza ingrozitor

ca vitele astea incaltate, cunoscute si sub numele de Guvern, ma obliga (ca altfel ma amendeaza) sa-mi schimb cauciucurile la masina. Pai ce, pana acuma le-am schimbat cand a zis vreo nevertebrata oficiala?! Le-am schimbat cand am vrut eu si cand am simtit ca e necesar, vara sau iarna. N-am nevoie de animale nesatule sa-mi organizeze bugetul si cumparaturile. Ordinarii au epuizat de facut toate trotuarele patriei, sub forma de borduri, desigur, si si-au gasit cand sa ia masura asta: fix in anul in care pretul cauciucului a crescut pe plan mondial, fie el prezervativ, suzeta sau anvelopa auto! Ramane sa vad care sunt firmele importatoare-distribuitoare de anvelope si cui apartin, desi acest amanunt nu ma calmeaza dar ma ajuta sa-mi explic pe cine a devenit necesar sa imbogatim printr-o astfel de masura. O banuiala am. Ca personaje din zona Ministerului de Interne nu sunt straine de idiotenia asta.

O zi buna

E o zi buna sa mori azi, tineretea mea. Treci direct in lumina neobisnuita de noiembrie, direct in soare cald prin frunze adiate in dunga si curcubee de roua.
Iei cu tine poezia ca stare, patetismul cantecului ca fel de fi, patriotismul ca religie.
Drum bun, tineretea mea!
Odihneste-te in pace, Adrian Paunescu!

Atat

În ultima vreme m-am pierdut în haosul bezmetic al unei renovări-redecorări-zugrăveli-reparări a minusculei mele case şi n-am avut timp să mă bucur de toamnă aşa cum aş fi vrut.
În jurul lui Nicu s-a învârtit întreg universul meu şi al tuturor din casă. E genul de meşter autoateştiutor, ca orice demn reprezentant al breslei, dar măcar e parolist, ieftin, foarte priceput şi lucrează ca la el acasă. Are mult bun-simţ şi chiar Nicu îl cheamă. Am dat peste el după ce l-am aşteptat "ca o muşcată în geam", ca să citez un clasic în viaţă, pe un anume Marin preţ de vreo două luni jumătate. Dar, gata! Nicu a plecat, a lăsat în urma lui pereţi frumos tapetaţi, un balcon în care îmi vine să-mi mut patul şi noptiera (dacă ar încăpea) şi o baie cu 50% mai organizată (restul de 50% se mai organizează şi la primăvară).
Am cules poezia de mai jos aşa cum aş culege o crizantemă din spatele unei porţi. E un cadou de toamnă pe care mi-l fac.

"Atat.
Atat sa-mi scrii pierduta mea iubita.
Cum mai traiesti?
Sa-mi scrii ce faci?
Sa-mi umpli anii repezi si saraci
Cu chipul tau curat de neagra ceata.
Atat.
Atat sa-mi scrii pierduta mea iubita.
Ce umiliti iti bat in prag?
Sa-mi scrii,eu,la raspundere sa-i trag.
Sa-mi scrii cat esti de fericita?
Te du cu bine lalea suava,
Destin curat,apus fulgerator.
Nu te acuz.
Adio.
Eu te ador.
Si poate asta-i treaba cea mai grava.
Atat sa-mi scrii pierduta mea printesa
Acum cand ochii mei ii lasi pustii
Din cand in cand minciuni sa-mi scrii
Pe ultima si tragica adresa."
gm

Poezia e de la ekhrypt.blogspot.com iar autorul, oarecum anonim

Pisica - cel mai feroce animal

Pentru că-i sperie pe toţi cei cărora li se arată, de la vlădică la opincă.
Are efect chiar şi asupra şefilor de stat celor mai neînfricaţi şi tupeişti.



Poza de la benessere.ro

Pe scurt

E clar, sunt într-un blocaj de inspiraţie, de aglomeraţie, de zbatere aiurea fără urmă de satisfacţie. Pfui, ce rime am scos... şi mă mai plâng de mintea mea...
În ultimul timp am dat o fugă prin ţară pentru că am vrut să văd cu ochii mei şi de aproape ce mai face ea, ţara, cum o mai duce, că de la televizor se vede ceva ce-mi ridică părul în cap şi-mi întoace stomacul pe dos.

Am fost aici, la Vulcanii noroioşi





Am trecut munţii pe aici, pe la Siriu adică



şi am ajuns la castel la Bran



unde m-am uimit de tot ce am văzut, fața mea spune tot



Ah, să nu uit: salutări de la Nea Marinică Pomană, pour les connaisseurs;)
Se mănâncă la fel de bine și de ieftin ca acum zece ani și am fost fericită să constat că mai nou la Nea Marinică se găseşte și un pat curat.

Din castel în castel, am făcut popas





și într-o zi caldă și însorită de septembrie, am ajuns la Balcic









... Şi-am încălecat pe-o şa... iar dulcea prelungire a verii, pe numele ei de catalog septembrie, a trecut prea repede şi m-am trezit cu octombrie bătând în fereastră cu degete de creangă desfrunzită, plouat şi zgribulit...

Insomnia

este lupta creierului să închidă uşa în nasul zilei, zi care nu vrea să plece şi împinge aceeaşi uşă, pe dinafară. E momentul în care ochii privesc înăuntru, în minte şi suflet, la gesturi şi feţe care s-au agăţat acolo, scame colorate. E timpul vocilor care amuţesc când zgomotele luminii se aud.

Pâine şi circ

Pâinea din ce în ce mai scumpă, circul din ce în ce mai ieftin...

Ce e invidia şi ce vrea ea ?

E un sentiment şi vrea ca tu să n-ai.
Nu să aibă ceea ce ai tu, căci asta înseamnă că ar trebui să citească cel puţin cât ai citit tu, să ştie tot atât despre tot atâtea lucruri, să trăiască unde, cum şi cu cine ai trăit tu, să muncească cât tine.
Invidia nu vrea să devină, vrea doar ca tu să nu devii, nu vrea să poată, vrea doar ca tu să nu poţi. Nu vrea să te întreacă în competiţie, vrea să-ţi pună piedică. Atât.

Starea de hamster

Este atunci când te înscrii pe orbita rotiţei din cuşcă dimineaţă şi de dai jos epuizat spre seară în acelaşi loc, cu aceeaşi perspectivă la geam, cu aceleaşi sunete de fond venind din pereţi. Cu acelaşi efort ai fi putut ajunge departe dar nu, stai pe loc şi învârţi roata, alergi, transpiri, inspiri, expiri dar nu respiri, nu simţi asta. Mâine e altă zi. Roata, cuşca, efortul, aceleaşi.




Fotografia este de la usbmania.ro/cadouri-usb

Piezis

Mă tem de omul care mă priveşte pieziş, pe sub gene sau pe după un colţ de stradă imaginar. Mă tem de vocile modificate, de dinţii traşi la pilă şi limbile subţiate. Mă tem de chipurile desenate cu dermatograf, acoperite de fond de ten, cu buze ţuguiate nefiresc. De omul al cărui prim gând după ce deschide ochii este cum să devină altcineva, mă tem şi mă feresc. Fug de acela care nu are sufletul să iasă în lume cu chipul lui, cu vocea lui, care nu priveşte drept în faţă.
Recunosc, şi eu mă fardez. Vreau să ascund un rid, un fir de păr alb, trecerea timpului. O notă de cochetărie e firească, aspectul îngrijit spune de bine despre oricine, dar nu mă dau ce nu sunt.

Sunt fidelă

Văd că lumea din blogosfera în care mă învârt şi-a tras hăinuţe noi la blog. Am încercat şi eu dar nu am găsit nimic care să mi se potrivească şi să-mi placă mai mult decât acest format pe care, dacă l-aş fi făcut eu pentru mine, nu l-aş fi nimerit mai bine.
Aşa că rămân aici, în turnul meu, pe stânca asta, printre nori, peste mare, old fashion si fidelă...

L.E. 9 septembrie 2010: Iată până unde m-a ţinut "fidelitatea"...

Despre 23 August

ştiu că a scurtat Al Doilea Război Mondial cu şase luni, ceea ce nu-i puţin lucru. Mai ştiu că un tânăr rege oarecum neamţ, oarecum român a jucat o carte mare în această zi, carte pe care a crezut-o câştigătoare. Pentru cine? Asta n-am înţeles niciodată. Din ce-am vazut, cât am apucat să trăiesc urmările acestei zile istorice şi din ce-am înţeles din poveştile tatălui meu, ruşii au cam avut de câştigat. Cam jumătate de Europă. Şi Asie.
L-aş întreba pe rege: Sire, dacă azi ar fi 23 August, ce-ai face, cum ai descurca-o?
Azi e 23 August, dar cui îi pasă...

Moda jurnalelor

Jurnalul a intrat în viaţa mea deodată cu ceea ce numim adolescenţa. Adică la vîrsta aia când nimeni nu te înţelege, nici măcar tu pe tine, când părinţii devin o piedică în calea afirmării personalităţii tale, când cel mai bun prieten se doveseşte a fi un bârfitor ordinar (în sensul de obişnuit) şi băiatul cel mai special se dovedeşte a avea simple curiozităţi anatomice pe care încercă să şi le rezolve profitând de prezenţa ta. Desigur, luna era plină, era mai, cerul plin de stele şi salcâmii înfloriţi, că deh! natura n-are nicio vină. Ea pune decorul.
Când fiinţa ta urlă şi n-ai cui să spui, iei un caiet şi scrii azi un gând, mâine o poezie şi nu le arăţi nimănui pentru că jurnalul e secret, e expresia intimităţii, e ca o secreţie (din categoria multelor care năpădesc fiinţa adolescentului).
Jurnalul e strămoşul blogului. Blogul e ziarul unei fiinţe, e exhibarea intimităţii, cifrat sau explicit, după cum simţim şi putem să ne exprimăm fiecare temerile, sentimentele, bucuriile şi durerile.
Cartea din imagine e primul blog pe care l-am citit şi e un obiect din cele puţine pe care le-aş lua pe o insulă pustie.
Nu pot să v-o povestesc aşa cum povesteşti un roman de capă şi spadă sau unul de dragoste, dar v-o recomand, dacă o mai gasiţi pe undeva pentru că a apărut în 1982.

Radiografia unei bucurii

Vreau să scriu despre o bucurie intensă, deosebită, cum n-am văzut la nimeni, cu totul specială şi care nu e a mea dar la care am contribuit.
Îndeobşte, oamenii râd când se bucură, sau doar zâmesc. Cei mai exuberanţi dintre noi scot chiote, sar ca o minge sau ca un caţel căruia i-a venit stăpânul acasă.
Totuşi, nu pot să uit bucuria celui mai trist om pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Se bucura cu ochii, cu mersul, cu mâinile, cu barba, cu animalele şi plantele, cu cicatricile de pe tâmplele încărunţite, cu casa la care uşa e mereu descuiata şi ferestrele luminate.
De ce mi-am amintit de sclipirea ochilor de smoală, de pasul de stăpân, de mâţa arogantă şi de câinele pe care l-am iubit înainte să-l cunosc personal, deşi le credeam definitiv rămase în urmă ?!
Poate pentru că am înţeles că de o astfel de bucurie nu e capabil decât cineva profund trist, profund principial, profund profesionist, profund disperat, profund furios.
Astfel de bucurii sunt rare şi puţine.

Hei, Basescu!

Esti multumit? Ne imputinam. Unii pleaca peste hotare, raman altii care ne extermina din fasa. Ai scapat, nu mai platesti alocatie, ti-ai luat de niste griji. Totusi, copiii astia morti prin coacere si mamele lor traumatizate ar fi votat intr-o zi si poate fii-ta sau Lenuta ar fi avut nevoie si de votul lor, mai stii.

Ca forta de munca nu mai contam pentru ca tu nu crezi ca tara asta trebuie sa munceasca, de creierele noastre nu ai nevoie pentru ca stii tu mai bine ce si cum trebuie facut, ma gandeam ca macar de voturile noastre mai ai nevoie si te gandesti sa ne prezervi cumva, dar se pare ca flacara violet ne inlocuieste cu succes si la vot.

Atunci, pe noi, pe mamele noastre!

Spleen estival

Sunt un pic tristă şi melancolică. Nu mă mir că simt a toamnă când mercurul fierbe la umbră pentru că rareori am fost în ton cu vremea (sau cu vremurile).

Dacă 2008 m-a trăit, pe 2009 l-am trăit de nu s-a văzut. Ba nu, s-a văzut ca o curbă periculoasă şi nesemnalizată în care am intrat cu viteză. În 2010 anotimurile şi timpurile s-au amestecat şi seamănă cu un cocktail cu umbreluţă într-un pahar zvelt şi zaharisit pe margini, căruia nu-i lipseşte felia de lămâie obligatorie baletând într-o imponderabilitate controlată. Anul meu a avut gust de vară în ger şi nămeţi şi mireasmă de narcise în noiembrie. Inutil să căutaţi corespondenţă cu ceea ce numim în mod uzual calendar, pentru că anul meu nu a început la 1 ianuarie şi nu se termină la 31 decembrie.

Dar de ce vorbesc despre 2010 la trecut? Am ajuns la fundul paharului? Lămâia s-a ofilit şi a căzut? De unde gustul sălciu? Ce s-a rupt în mine?

Ce ne tine?

"Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Numai spiritualitatea rămâne într-o iubire."

"Pe orizontală se uită multe lucruri, dar oamenii mai stau şi vertical".
Ileana Vulpescu - Arta conversaţiei

Hei, TU,
Aştept cu interes să văd cum (şi dacă) trecem testul verticalităţii.

Ca sa fie si mai clar!

Sa fie clar!

Eu dacă vreau să tac, tac. Dacă vreu să-mi ţin telefoanele închise, mi le ţin. Dacă nu vă caut, înseamnă că sunt bine-mersi ceea ce vă doresc şi vouă. Dacă vă supăraţi, vă priveşte. N-am explicaţii pentru atitudinea mea şi nici nu am de ce să le dau. Nu am obligaţii faţă de nimeni. Mai am unele datorii. Şi îndatoriri. Dar şi dacă mă bâzâiţi toată-ziua-bună-ziua ca să mă obrăzaţi sau să mă luaţi peste picior cum că vai, nu mai puteţi de grija mea, nu obţineţi decât reacţii adverse. Cine mi-e prieten acum mă lasă în pace şi nu se supără dacă nu-i răspund la telefon. De fapt, cine mi-e prieten ar trebui să ştie toate astea despre mine.

Am fost in vizita

acasa la Ştefan cel Mare, dar el era la Shanghai, pe catwalk. Îşi migdalase ochii dupa trendul tătărăsc lansat in Moldova acum sute de ani, tătari despre trecerea cărora există încă dovezi.

Stejarul din Borzesti









Biserica din comuna Ştefan cel Mare, în apropiere de Oneşti












Altfel, mina de sare de la Tîrgu Ocna e la locul ei


















Barajul de pe Uz la fel ca în copilăria mea, impresionant.











Centrul Oneştiului. Excepţional acest chip al domnitorului.
















P.S. Mulţumesc TU pentru aceste imagini.

Vara asta

e prea caldă, ploioasă, ostilă, agresivă, ţâfnoasă, tensionată, ultravioletă, aglomerată, tristă.
Un anotimp irosit.

De ce?

Pentru ca n-ai vrut.
Pentru ca n-ai stiut.
Pentru ca n-ai putut.
Pentru ca n-ai avut timp, bani, chef, cu ce, de ce.
Pentru ca ai uitat.
Pentru ca...
Deja nu mai conteaza
De ce.

Ce mai fac

când nu scriu aici?
Scriu în mine. Nu se tipăreşte. Poate vreo vorbă mică să mi se vadă în ochi, poate vreun semn de punctuatie, sub forma de zâmbet sa iasa la lumina. Ce daca lumea nu-l înţelege, am justificare şi acte în regulă pentru orice extcentricitate şi excentricie :)
Asta fac când nu scriu - mă joc cu vorbele si, cand ma plictisesc, fac un fel de sport: trânta cu provocările. Zilnic.
Mai fac kilometri. Bucureşti-Constanţa, Constanţa-Bucureşti, cu drag. Acolo e marea, sunt oamenii, eşti TU si sunt eu care simt că asta e viaţa mea, că aşa trebuie să fie. Mă simt în siguranţă. Aşa m-am simţit mereu în preajma Ta, chiar şi atunci când erai mic. Mă dădeau ai mei în grija ta să mă plimbi în oraş seara, să mă duci la film, la Cencaclul Flacăra, la plajă deşi erai un copil şi eu o adolescentă destul de greu de păzit...
Zi de zi ceva se scrie în mine. Bucurii, amintiri, uimiri, de-ale vieţii...

E ceva ce nu pot sa fac

Sa ma sinucid. Mi-a trecut prin cap, recunosc. Am intrat si eu in fundatura din care nu se mai vedea nimeni si nimic, dar mana nevazuta care m-a tras de par si m-a scos la aer si m-a intors definitiv spre soare a fost copilul si gandul ca fara mine ii va fi mult mai greu decat imi este mie atunci, ca trebuie sa ma intorc din drumul gresit care a dus in zid cat mai aveam timp si sa caut cararea care duce la liniste, bucurii, succes, la normalitate de fapt.
Am suferit cand am aflat ca a murit Madalina Manole ca si cand mi-ar fi murit o ruda apropiata. M-a uluit. Incerc sa inteleg cat de singura, de trista, de deznadajduta sa fi fost incat sa aleaga intunericul cand stia ca lasa singur pe lume un copil mic, si nu pot. Cred atat: ca mintea ei era atat de ratacita incat copilul n-a mai contat.
Azi m-am gandit ca sunt um om norocos pentru ca am copil, ca am parinti, frate si prieteni care sa ma tina de mana, sa ma tina in brate, sa ma ascute, sa ma ajute sa trec prapastia, prapastiile, caci au fost mai multe...

Dependenţe

Nu pot trăi fără cafea, fără maşină şi maşinării de spălat, de călcat, de tocat, de făcut curat, fără cărţi şi fără amintirile pe care le am în legătură cu ele.
Nu pot trăi fără carne, pâine şi brânza, fără dulce (care sa miroasă a vanilie de preferinţă), fără zâmbet şi, mai nou, fără ceai.
Cel mai trist şi ruşinos viciu pe care îl am este însă nevoia de bani. Ştiu, am înţeles că va trebui să ma las, guvernul e destul de explicit, Băsescu ne-a obrăzat la nivel de popor prin eroii negativi ai zilelor noastre, sinistraţii, că nu ne mai săturăm de pensii, salarii, diguri şi alte ţăţisme de-astea.
Şi cum dojana a venit de la un om fără dependenţe şi vicii, îmi e ruşine să mai scot nasul în lume.

Fractura deschisa sangeranda

Nu sunt batran pentru ca am un numar de ani, ci pentru ca am copii zicea Ioanide. Bietul.
Copiii isi doresc parinti tineri. Mame. Dar cat de tinere au voie mamele sa fie?!
Ce copil isi doreste o mama adolescenta, o mama care mai copilareste?!
Copilul meu, sigur, nu.

Amintiri din copilărie

Oficial neoficiala

Motto: "Un bărbat nu înşeală o femeie cu alta pentru că cea de-a doua ar fi mai frumoasă, mai deşteaptă sau mai tânără decât prima, ci pentru că este alta".
(Citat aproximativ din memorie din Arata conversatiei de Ileana Vulpescu)


Nu mai vreau sa fiu oficiala. Nu mai vreau să am obligaţii, să ai obligaţii, să stai langă mine pentru că trebuie. Nu vreau să închizi ferestrele monitorului când trec prin preajmă, să ascunzi chestii mici sau mari, sms-uri, gânduri, fantezii, vicii, vise, aspiraţii...
Vreau sa fiu aceea cu care te gandeşti să mă înşeli, pe care tremuri s-o întâlneşti, s-o atingi, lângă care stai de drag, pentru care arzi, căreia abia aştepţi să-i spui, să te plangi, să-i arăţi ungherul tău de suflet cel mai nevăzut, cea la care ai fugi de la nevastă. Vreau sa fiu aventura ta de fiecare zi.
Vreau să fiu alta.
Nu mai vreau la primărie. Am facut prea multe drumuri la starea civilă, inutile, dezastruoase de-a dreptul, aşa că nu, mulţumesc! Mi-a ajuns pentru viaţa asta cât am fost oficiala.

Musafir de meserie

Am o noua profesie. M-am facut musafir. TU m-ai invatat meseria asta si-ti multumesc. TU si mama ta ma rasfatati cum n-a facut-o nimeni.
Ma simt musafir si la mine acasa. Unul nepoftit.

De mila, de sila

Un reputat jurnalist, autoproclamat arogant si genial, isi exprima starea de sila. Eu mi-o exprim pe aceea de mila. Mi-e mila de doamna ministru Udrea pentru ca preseditele s-a decis sa-i reduca salariul de bugetar cu 25 la suta. Cum s-o descurca mititica?!? De unde geanta noua si papuci ?! De unde costum de baie pentru sezonul estival, ca ala cu trecere de pietoni s-a uzat de cat a tinut copertile lucioase si colorate. Mi-e mila de Videanu ca o sa-i fie greu sa plateasca intretinerea la casoaia aia trendy, de Berceanu nu mai zic... Mi se rupe inima.
Nu mi-e mila de doctori. Nu, nu mi-e mila. Ei sunt caliti in lupta pentru supravietuire. Vor negocia, ca si pana acum, la sange - la propriu! - tarifele pentru vietile noastre, isi vor largi buzunarele de la halate si vor micsora cu 25 la suta procentul de demnitate pe care se presupune ca-l detineau.
Nici de profesori nu mi-e mila. Ei se vor face ca ne educa copiii, copiii se vor face ca se alfabetizeaza pana prin clasa a 9-a, ca doar asta e rostul gimnaziului. Si unii si altii se vor duce la scoala sa aiba de unde se intoarce. Altfel cum i-ar determina pe parinti sa plateasca lectii in particular pentru loazele cu gandurile doar la HI5 si Triburile - in cazurile fericite, caci counterul pare mult mai tentant?!
Nici de mine nu mi-e mila pentru ca m-am oritentat si am parasit corabia bugetara la timp. Asa ca pot sa privesc cu detasare spectacolul lumii. De peste gard. Daca as avea noroc la toate cum am la slujbe... Poate in lumea asta noua se vor mai schimba regulile norocului. Sunt semne.

Când lumea nu mai e de ajuns

N-am mai scris pentru ca am fost ocupata sa traiesc si sa muncesc. Din greu, cum n-am mai muncit de ani buni. Lucrez la o lume. Noua. Si la o viata noua. A mea. Am inchis frumos usa unei lumii care nu ma mai incapea si o iau de la inceput. Cum nu sunt obisnuita sa primesc chestii de-a gata, cu atat mai putin o viata, mi-am suflecat manecile. Imi trece os prin os, mi se incinge creierul si fac bataturi la buricele degetelor de atata butonat, dar am satisfactii. Oameni noi si TU, atmosfera placuta, oboseala aia placuta dupa efort care s-a dovedit a fi cu rost.
E o etapa. Am rezolvat cu slujba.
Am contactat si avocati de divorturi. Femei. Doua. (Multumesc, Mona!) Mai dureaza. Simt ca nu s-au aliniat planetele.
Nicio lume nu s-a ridicat intr-o zi. Asta in care evoluam s-a facut in sapte zile si e perfectibila. Ca dovada ca fiecare dintre noi isi face cate una proprie. Altii, ca mine, capata un tic nervos si reiau facerea lumii la intervale mai mult sau mai putin regulate. Depinde. De multe. Si de cum se aliniaza planetele.
Reconstructia a inceput din interior, din mintea mea. Ca in videoclip.

Decât să ne întristăm

mai bine un cântec vesel să cântăm

UN PLOP

de Constanţa Buzea

Să ai un plop în care să te sui,
Un turn al păsărilor fără pui,
Tăcut ori vesel, după cum amâi
Lumina frunzei care naşte-ntâi.

Un plop despărţitor de miazăzi,
Şi daca-l ai, să-l ai definitiv,
În umbra firii lui clădit să fii,
Precum un dor în care stai captiv.

Precum un dor în care stai captiv,
Să ai un plop, bătrân de-ar fi să fie,
Printre statui de calcar, viu naiv
Crescut în unghiul tău de nostalgie.

Să le petreci pe toate câte sunt,
Să le aştepţi pe cele care vin,
Ca un veşmânt strălucitor de vânt,
Ca un vecin al cerului senin,

Târziu, când nu-ţi mai pasă de culori,
Să ai un plop din care să cobori.

Am iubit...

...pasional, patimaş, epistolar, periculos, naiv, platonic, cu disperare, în taină, în joacă, la distanţă, paranormal, romanţios, stupid, matrimonial, pasional, sincer, corect, unic, atent, adulterin, pervers, onest, interzis, pe viaţă şi pe moarte, împotriva tuturor, nebuneşte, prosteşte...
...aş mai iubi şi astăzi de nu mi s-ar fi urât cumva...

Milă şi fiori

M-a străbătut un fior rece când prima Dacia Duster a ieşit pe poarta uzinei de la Piteşti. A plătit-o prima-doamnă (cea oficială), din banii strânşi de la coşniţă, ca să i-o dăruiască de iepuraş celui care o şi conduce, atât pe ea cât şi pe noi toţi.
Creierul meu, saturat de imagini şi reportaje cu şi despre prime-doamne şi soţi care conduc tot ce prind, a reacţionat dându-mi cu jet de sudoare rece pe şiră în jos. Deja-vu.
După ce m-am răcorit, m-a lovit o milă sfâşietoare, copleşitoare de biata Dacie care încă din fragedă pruncie, pe când nu era decât 1100, a avut parte de lansări triste cu conducători.
Nişte trişti cu toţii...

Unde se duc când se duc?

Ce devin foştii, oameni care au fost cei mai în vieţile noastre într-o vreme, pentru o vreme? Îi trecem în corpul prietenilor, pentru că, nu-i aşa, ştim multe unii despre alţii? Sau, fix din aceleaşi motive, îi socotim cei mai de evitat? Riscăm să ne vedem în ei ca într-o oglindă care spune despre noi ceva ce ne străduim să lăsăm în urmă? Dacă îi urâm se pune că am depăşit momentul, ne putem considera liberi? Resentimentul nu e tot un sentiment?
Îi îngropăm şi trecem pe la mormânt la ocazii aniversare (pe care le aşteptăm cu înfrigurare) - de ziua lui, de ziua noastră, de Craciun, de Anul Nou, de Paşte, la un an de la ultima întâmplare care a însemnat ceva, de la prima, la un an şi o lună, şi două... - să lăsăm o floare, să dăm un sms, un telefon dacă suntem destul de curajoşi?
Cât de adânc îi îngropăm, în ce fundătură din care nicio rază de amintire să nu mai străbată până la prezentul populat de actualul?
Unde-i exilăm? Unde-i alungăm? Sau poate îi păstrăm? Unde? E un loc în care se depozitează aceste fiinţe care ne-au fost cândva tot? Devin ei vreodată nimic?

Lecţie

Nu există unitate de măsură pentru dezamăgire.
E şi atât. O treci în cont şi te înjuri că iar ai muşcat-o după care juri că n-o să ţi se mai întâmple. Şi nu poţi decât să speri că te vei obişnui să-ţi fii singură cel mai de încredere prieten, cel mai fidel iubit, cel mai la multe capitole.
Dezamăgirea e egală doar cu nivelul de aşteptare, cu investiţia de încredere şi, eventual, cu o altă dezamăgire. Mi se pare pleonastic, derizoriu, telenovelistic şi chicios-patetic să spui "m-ai dezamăgit cinci minute cât am plâns plus alte 5 minute până m-am uluit şi mi-am revenit din uluială", deşi e adevărat, că mai mult nu mai reuşeşte nimeni. Mi-am luat măsuri din vreme şi mă aştept la orice de la oricine. E numai chestiune de timp...
Păcat că s-a confirmat şi de data asta...
Oricum, altfel le primeşti când eşti în gardă.

Pomul de Paşte există!

L-am găsit aici

Gratis, Coană Mare!

Neamul românesc se înnoieşte. Îşi ia avioane. Bune, rezistente, făţoase, de firmă şi, unde mai pui că şi preţu-i bun. Nici ca la Măgeanu, nici ca la Stănciulescu ci "gratis, Coană Mare!" (n.a. - în rolul Coanei Mari, toţi cei care au auzit cum că ar costa de fapt vreun miliard şi ceva de dolari şi ar fi cuprinse în programul "rabla").

Looking for the summer

Era toamnă când a venit primăvara, poate de aceea mi se pare că întârzie vara.
TU ai amestecat anotimpurile în mine şi mi-e bine, chiar dacă nu mi-e uşor.

Luuume, luuuume!

Caut job şi avocat de divorţuri!

Am un certificat de calificare în nobila meserie de mecanic motoare cu combustie internă, obţinut după terminarea unui liceu teoretic la clasa de matematică fizică :)) căci ciudăţeniile învăţământului - pardon! reforma - datează cu mult înainte de era noastră. Învăţam teoretic informatică (fără calculatoare căci pe vremea aia nu existau pc-uri) iar la orele de practică mergeam la film iarna şi la cules de porumb, roşii şi altele când vremea permitea. Mai am un atestat cum că stăpânesc domeniul administrativ/secretariat cu subdomeniile sale steno-dactilo-telex. Asta la capitolul hârtii. Ce ştiu să fac? Multe. Mă pricep la calculator cât să operez cu texte, cifre, imagini, baze de date, internet, fac cafea pe toate gusturile, ştiu să ţin evidenţe, registre, să vorbesc frumos, ştiu să gătesc bine, rapid şi eficient, fac şi păstrez curăţenie, mă descurc cu copiii şi cu persoanele în vârstă (sunt în curs de a deveni psiholog cu acte în regulă, deşi am făcut psihoterapie cu succes cu apropiaţii, la modul amator dar cu succes), conduc bine doar autoturisme deocamdată (mă bate gândul să-mi mai adaug nişte litere pe permisul auto).
Ah, şi ar mai fi ceva. Dacă interlocutorul se întâmplă să fie vorbitor de engleză sau franceză, dinspre partea mea avem şanse să ne înţelegem.
Vreau doar atât: job-ul să fie civilizat şi să merite deranjul iar avocatul să fie eficient. Adică ieftin şi rapid.

Îmi lipseşte

...Radioul de dinainte de '89.
Mai ales Răspundem ascultătorilor pentru că am avut nevoie să aflu unde şi dacă mai este pe undeva arhiva unei fabrici care nu mai există şi a trebuit să-mi pun la bătaie calităţile de detectiv, atât cele native cât şi cele dobândite. Tot aşa, nu ştiu cine îmi poate spune cum pot să scap de un alcoolic care are adresa din buletin la mine acasă (întrucât îmi e soţ, dacă te iei după acte) care nu vrea să se trateze singur şi pe care doctoriţa de familie nu-l îndrumă către balamuc, căci acolo am aflat că se tratează această pseudoboală, desigur tot pe baza investigaţiilor proprii. L-am întrebat şi pe Google dar, pe lângă faptul că răspunsurile întoarse erau atât de numeroase încât o săptămână aş fi avut ce face, unele mi s-au părut de-a dreptul la mişto.
Îmi lipsesc emisiunile de dimineaţă de la radio, vocea lui Viorel Popescu, felul în care îşi construia frazele când transmitea informaţii banale dar foarte utile (câte minusuri sau plusuri arată termometrele atunci, chiar atunci când eu trebuia să mă decid câte cojoace să pun mine când ies din casă), îmi lipseşte limba română corect rostită şi dicţia impecabilă, timbrul, muzica aia, câtă şi cum era.
Mi-e dor de emisiunea de dedicaţii muzicale alcătuită după chipul şi asemănarea realizatorului, oricât de paradoxal pare, de vocea doamnei Lucia Popescu-Moraru...
În altă ordine de idei, despre radiourile din zilele noastre, numai de bine! Cu amendamentul că eu nu gust farsele unui actor-comediant-om-de-radio-şi-de-televiziune care se înjură, într-o limbă a unei naţionalităţi conlocuitoare de circulaţie din ce în ce mai internaţională, cu o distinsă doamnă, de profesie vrăjitoare, reprezentantă a minorităţii respective. Nu, cu atât mai puţin dimpreună cu cafeaua. Şi nici ultimele hit-uri, fie că sunt lansate de taraf-uri sau house-uri.

You and I

Motto: "...Iubesc, am curaj şi mă tem..."




Îmi place de noi.
Gătim împreună, şofăm împreună (eu la drum drept, tu la "fazele fixe", parcări şi spaţii înguste). Vedem aceleaşi filme, am citit cam aceleaşi cărţi, ne sprijinim şi ne cerem sfaturi. Ne întrebăm. Unul pe altul şi fiecare pe el însuşi. Ne consultăm.
Îmi place cum ştii ce gândesc când cred că numai eu ştiu ce. Mă ajuţi acum, când îmi e greu şi când au rămas puţini lângă mine. Suntem buni prieteni, nu-i aşa? Suntem atenţi unul la altul, unul cu altul.
Te schimbi, ştii? Ma schimb şi eu. Mai greu. Deşi trăiesc în aglomeraţia în care te-am primit, m-am obişnuit cu singurătatea de a decide. Şi cu asumarea responsabilităţii. Pentru toţi. E timpul să ţin cont numai de mine, deşi cei mai importanţi rămâneţi fii-mea, TU şi familia de bază: mama mea, tatăl meu şi fratele meu (care începe să mai înţeleagă, deşi mereu a fost în urmă), mama ta şi tatăl tău.
Sigur că îmi place cum îmi îndeplineşti toate dorinţele, cum îmi netezeşti drumul în viaţa, cum îmi iei din poverile cu care mă obişnuisem, dar mă tem că-mi pierd antrenamentul şi dacă te pierd şi pe tine ce mă fac?!? Ce mă fac dacă pleci într-o zi, te-ai gândit? Eu m-am gândit. Şi atât.
...Asta aşa, ca să înţelegi de ce "nu-mi vine să mă dau pe mâna ta" :)

O moarte, două...

Mi-a mai murit un (fost) coleg de serviciu. 38 de ani. Infarct.
Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească, Robert Şerban, să-i aibe de grijă fiului tău de 13 ani şi soţiei tale rămasă singură...
O femeie tânără, care trăgea la jugul corporatist, a căzut la datorie. O altă inimă care a cedat. Au rămas doi gemeni orfani.
Acestea ar trebui să demonstreze ceva, ar trebui să schimbe ceva.
Eu sunt norocoasă, m-am oprit la timp. Mi-am permis luxul acesta. Ei nu.
Pentru ei nu se mai poate face nimic. Pentru noi însă, sper că da.

P.S. - Mai multe aici şi aici

Deja-vu

... Ştiam eu că lipseşte ceva. Titlurili academice. Naţionale, pentru început. De la o academie de nişă, deocamdată. Mă chinuia un gând: unde e limita faţă de Ceauşescu. Acum m-am liniştit. Reales a fost, bocul boc de patru ori, Elena din ce în ce mai mare şi mai tare, că şi aia mică a mai crescut şi nu mai dă în gropi cu pluralul, scutul i-a venit de hac mai nou, Marea Adunare Naţională are zilele numărate iar aia ca legea se dovedeşte a fi doar o plastelină, chiar dacă pe cutie scrie Constituţie. Desigur, senzaţia mea de deja-vu e de la vreme, nicidecum de la vremuri, că doar ce luasem formă de ghiocel şi m-a prins zăpada babelor cu clopoţelul deschis. Deci, să fie clar: numai natura e mereu surprinzătoare. Restul am mai văzut, am mai trăit...

Desire

Eu, o femeie obosită

De când mă ştiu am vrut să fiu cea mai bună în ceea ce fac, fie că era vorba de cozonac, fasole bătută, crescut copii, servit patria sau doar ireproşabilă, aşa, la prima vedere, înainte să ajungi să mă cunoşti.
M-a preocupat să mă prezint aşa cum sunt sunt: o fată de la ţară care a vrut să arate de ce e în stare când i s-a ivit ocazia, mereu preocupată să depăşesc ceva, să fiu mai citită, mai stilată, mai gospodină, mai bună profesional, mai simpatică şi empatică, să fac de toate şi bine, să fiu cea mai bună mamă, cea mai bună fiică, noră, soţie, colegă, prietenă... Obositor.
Am fost loială, punctuală, discretă, veselă, optimistă cu credinţa că şi ceilalţi sunt la fel. Greşit.
Am greşit când am socotit că oamenii din viaţa mea îmi sunt egali. Mi-am dorit bărbaţi care să-mi fie cel puţin egali pe care să-i admir şi să-i respect şi admirându-i să-i iubesc.
Din cursa în care am alergat eu şi cu mine, pe culoare diferite, am constatat că am ieşit pe locul doi şi obosită. Acuma merg pe drumul meu, în ritmul meu, egală cu mine. Cine vrea şi poate să ţină pasul, bine. Am obosit să mai încerc să mă mai potrivesc cu cineva. Aştept ca cineva să încerce, să se străduiască să se potrivească cu mine.

A venit primavara. Oficial.

Mici gângănii, flori si frunze, pietre şi stele în explozie de culori întineresc obrazul puhav al oraşului. Fire albe şi roşii împletite şi legate atestă înflorirea, înverzirea, înfrunzirea...
De Mărţişor am primit ce mi-am dorit: Nişte răspunsuri şi ghiocei de la Tine. Mama mi-a trimis tot ghiocei, de la noi din grădină (sunt cu atât mai preţioşi întrucât au supravieţuit ultimei zăpezi care i-a prins cu clopoţelul deschis şi lopeţii fratelui meu care încerca s-o îndepărteze). Voi purta la gât toată vara steaua de mare de la fiica mea şi privesc cu drag la silueta zambilei cu care fratele meu mi-a deschis uşa la şapte dimineaţa...
Dar mi se întâmplă lucruri. Adică să vrea un mărţişor cu tot dinadinsul să fie al meu, să-mi sară direct în manşeta blugilor şi să iasă doar când i-a fost clar că nu mai e nici un pericol să-l cumpere cineva. E o bucată de hematit şlefuit în formă de lacrimă, iar ezoteriştii spun că, printre alte cristaluri care mi-ar fi benefice dacă le-aş avea prinse pe undeva sau doar prin preajmă, acesta mi s-ar potrivi cel mai bine ca talisman.
Deşi primăvara asta nu-i decât o copie, cum spune poetul, simt eu aşa, deep inside, că va fi altfel de data asta. Sunt semne: faza cu mărţişorul şi faptul că, pentru mine ea a venit de câteva luni...
E de bine, deci, ceea ce doresc tuturor!;)

Adio, Kafka

Acum pot. Orice.
Să fac politică, dacă vreau, să ma dau cu părerea fără să şoptesc şi să dau televizorul mai tare, fără să-mi fugă primul gând la celular. Teroarea a luat sfârşit, nu mai sunt obligată să-l am mereu deschis, lângă ureche când dorm, nu se mai revarsă din el grohăituri şi cotcodăceli placide.
Pot să vorbesc cu oricine, oricât de prinţ, ziarist, om politic, diplomat sau infractor ar fi, român sau străin, fără să dau explicaţii de ce şi cum.
Nu mai trebuie să spun unde plec când plec din oraş sau din ţară, unde locuiesc, cu ce călătoresc, pe ce bani, cu cine mă întâlnesc şi de ce.
După optsprezece ani, psihiatrul mi-a spus că ajunge. Pe scurt, am devenit o "nesimţită" cu acte în regulă, dar nu mai trăiesc în Kafka.

Mulţumesc poporului chinez!

Pentru că, printre multe alte chestii utile cum ar fi ochelarii, praful de puşcă, tenişii şi bascheţii, adică strămoşii converşilor, busola şi creionul cu gumă, a inventat hârtia! Uitaţi-vă în jur şi spuneţi-vă singuri ce-ar fi fost viaţa omenirii fără hârtie.
Spun asta în fiecare zi şi chiar de mai multe ori pe zi. Azi, însă am spus-o de mai multe ori pe oră, fix de câte ori mi-am şters nasul transformat peste noapte în izvor nesecat de chestii scârboase, sufocante şi nesuferite. Aşa că stau în vârful patului, acoperită cu două pilote una peste alta, cu ceaiul într-o mână şi sulul de hârtie igienică în alta. Ceaiul l-am servit cu paracetamol întrucât aspirina aia care are leac garantat se amână din motive obiective :(
Altfel sunt bine. Desigur, aş fi şi mai bine dacă n-aş strănuta o dată pe oră în serii de câte zece, dacă nu m-ar ustura aşa tare în gât şi, în general, activitatea aceea banală de a respira nu ar fi aşa dificilă... Dar, să vedem partea buna a lucrurilor: orice mai aveam de făcut se amână, stau în pat, citesc, scriu, dormitez şi... mulţumesc poporului chinez :)

E sărbătoare, unde să mă ascund ?!?

Mă gândesc cu groază la week-end-ul următor pentru că e sărbătoare. De fapt sunt mai multe sărbători una peste alta sau una decurgând din alta, pe principiul 3 în 1 :D
E Lăsatul Secului sau Iertăciunea, cum i se spune la mine în sat. Şi Urlăria, dar şi Valentine's Day.
Ca orice sărbătoare care se respectă, şi de ziua asta se execută chestii ca să fii în rândul lumii, tradiţii şi ritualuri ce trebuie respectate. Iertăciunea e ziua împăcării a tuturor cu fiecare, copiii merg la părinţi şi le sărută mâinile ca semn de iertare pentru tot ce le-au greşit peste an, finii vin la naşi să mănânce şi să bea iar seara se iese la drum cu vadra de vin. Pâlcuri de vecini, cu mic cu mare, adună grămadă încălţări vechi, cauciucuri şi alte chestii combustibile pe care le ard într-un foc mare, timp în care se strigă, de fapt se urlă diverse chestii, unele cam indecente... Nu am înţeles niciodată dacă Urlăria e un supranume al întregii sărbători sau se referă numai la partea asta cu focul. Desigur e un ritual păgân de purificare care a ajuns până la mine pentru că ăi bătrâni ne-au chemat şi ne-au ţinut aproape, dar anul ăsta, iertată să fiu, n-am nici un chef să sărbătoresc. Mai ales aşa ceva. Aş vrea să mă împac cu mama, că aş avea pentru ce şi ea chiar ar aprecia dacă mi-aş cere iertare, i-aş săruta mâna tatei, că nu ştiu dacă la anul vom mai fi pe-aici, i-aş primi pe fini să le pun masa, pentru că mi-e drag de ei şi e mereu o bucurie pentru mine să-i întâlnesc dar... Dar nu sunt pregătită încă pentru sărbătoare. Abia am scăpat de clopoţei şi burţi roşii de moşi cu barbă albă că aflu că trebuie să consum bomboane în formă de inimioară, eventual roz, s-mi scot portjartierul de la naftalină şi să-mi fac vizibile sentimentele, neapărat legate cu fundiţă roz. Şi când? fix în aceeaşi zi în care se execută Iertăciunea cu Urlăria şi cu Lăsatul Secului... Cum să mă împart!?! Unde să mă ascund să nu mă ajungă sărbătoarea asta ?!?
Promit ca de mărţişor să fiu mai cooperantă, iar de Ziua Femeii chiar să sărbătoresc!

Adaptarea încotro?

Cea mai pregnantă amintire pe care o am din primele mele zile la oraş este o senzaţie. Aceea că mă aflam într-un carusel, lucru care m-a obligat să măresc ochii şi să-mi ascut mirosul cât puteam de mult ca tot ce îi deosebea pe oamenii aceia, trăitori aici de mulţi ani să-mi devină cunoscut şi familiar în timpul cel mai scurt. Îmi doream cu ardoare să devin "de-a casei" în orice loc al oraşului, nimic să nu mă trădeze că nu aş fi crescut aici. Nu am pretins niciodată că m-am şi născut aici. Sunt şi am fost mereu mândră cu satul meu, însă am avut momentele mele de timorare şi de stângăcie pentru că vedeam că orăşenii erau altfel.
A fost modul meu de adaptare.
Nu mi-a trecut nici o clipă prin cap că restul lumii trebuie să mă accepte şi să mă suporte indiferent cum mă port, cum mă îmbrac, cum, cât şi când vorbesc... Am grijile astea pentru că îmi pasă şi pentru că respect şi mă respect. De aceea mă simt îndreptăţită să pretind nici mai mult nici mai puţin decât să fiu tratată la fel.
Orăşeni se fac şi azi. În fiecare zi cel puţin o fată (şi/sau băiat) coboară pe un peron de gară sau autogară cu dorinţa de a trăi la oraş dar nu mai văd la ele (şi nici la ei) vreun gând, ca să nu mai zic vreo tendinţă de a sta în banca ta şi a te uita la alţii până te lămureşti ce şi cum cu viaţa la oraş.
Dar ce vorbesc eu aici de bun simţ şi bune maniere când n-are ce să caute la oraş cineva care nu ştie cum se foloseşte o budă cu scaun, colac şi dispozitiv de tras apa?!? Nu contează dacă e publică sau privată, a ta de-acasă.
Înţeleg că ce e civilizaţia şi ce vrea ea nu se învaţă în toate casele în care barza lasă copii, dar adaptarea ar trebui să fie în natura umană. Umană zic, pentru că eu încă îi consider oameni pe concitadinii mei, deşi ei se încăpăţânează să mă contrazică zi de zi. E plin de neadaptaţi la viaţa de oraş pe trotuare şi pe carosabil, în parcări, săli de spectacol, stadioane, în instituţii de tot felul. După cum aruncă cocoloşul de hârtie, mucul de ţigară, nelipsitul pet din care suge un ceva colorat, după cum foşneşte celofane sau plescăie indiferent că mănâncă sau doar rumegă îl vezi imediat cam la ce stadiu de evoluţie se găseşte...
De ce modelul "ca la uşa cortului" prinde şi e mai la îndemână decât "cu decenţă şi bun simţ"?!? De ce a devenit cool stilul jegos?!?
Mare lucru şi adaptarea asta şi nebănuite legile ei...

Eu, TU şi Ovidiu

... Ce mai fac? Kilometri. Şi pentru că sunt o excentrică, nu merg la munte, ca toată lumea ci la mare, la noi la mare. După cum se vede, Ovidiu e bine, eu sunt bine... Şi marea e bine. Nu i-am făcut poză pentru că n-am îndrăznit să mă apropii de ea. Era în criză. De nervi. Abia scăpase din chingile gheţurilor şi, cum nu e obişnuită cu astfel de obrăznicii, am auzit-o şi mi-a fost destul să înţeleg că trebuie să mă ţin departe...
Ce nu mi-a plăcut a fost aerul de oraş părăsit al Constanţei. Părăsit de Mazăre...

P.S. TU ai făcut pozele, mulţumesc :-*

Un nou anotimp

(mie)

A venit iarna.
Vino către mine
cu mâinile întinse.
Lasă în urmă totul
norii, iubirea mea pentru maci -
nu mai contează căci fac parte dintr-un anotimp prea singur
şi de disperare.
Vino către mine
călcând pe cioburile stelelor
(le adunasem să te întâmpin
dar le-am spart de caldarâmul aşteptării
de emoţie când te-am zărit).
Vino către mine
cu mâinile întinse.
E vremea mea acum,
să nu mă iroseşti.
A venit iarna
şi poemele toate s-au strâns la ferestră.
Le voi scrie, desigur...
Acum a venit iarna.
Să lăsăm în urmă totul,
să lăsăm în urmă...

30 noiembrie 1983

This love

La mulţi ani...

Mă întreb

Motto: Nu aruncaţi diamante la porci

Cât de porc să fii, în calitate de şef, încât să mă chemi la serviciu vineri seara sau sâmbătă dimineaţa să semnez că am luat la cunoştinţă de aprecierea de serviciu cu privire la activitatea desfăşurată de subsemnata în anul 2009?!?
Mai porc decât ştiam.
Ce ai vrea să demonstrezi cu asta?!? Ce muşchi trebuia să admir? Sau poate că trebuia să mă tem?!?
Atâta poţi să emani de deasupra râtului grohăitor, de la înălţimea unui orizont care e una şi aceeaşi cu limita trocului?!?
Cum nu mă pun la mintea unui porc, am venit să semnez, dar marţi pe la 10.30.

Gânduri la multe minusuri

Îmi plac zilele astea de iarnă. Aşa geroase. Îmi place lumina reflectată de toţi fulgii de zăpadă încremeniţi în poză spectaculoasă de balet. Cerul senin, luna în creştere, soarele roşu dimineaţa şi atât de sticlos ziua, amurgul pe zapadă, printre crengile pline de chiciură nu ne sunt date prea des. Scârţâitul zăpezii din iarna asta mi-a adus în minte iernile din copilăria mea, plimbările cu sania mare, trasă de cai, privalurile transformate în derdeluş şi balta îngheţată, pe bătrânii mei morţi de mult adunaţi în jurul focului îmbiindu-mă cu boabe fierte şi felii uriaşe de pâine de casă friptă pe plită şi răcorită cu strat de untură sau mujdei de usturoi, mirosul de scovergi care se ridica peste sat odată cu fumul din sobe.
Am fost de curând acolo şi am întrebat, aşa, într-o doară, care dintre puţinii proprietari de cai şi căruţă mai are sanie şi chiar o mai foloseşte. N-a ştiut să-mi spună tata. N-a mai văzut nici una alunecând pe vreo uliţă de ani. Păcat.
Păcat că unii nu se pot bucura de toate astea pentru că n-au ghete groase, paltoane, fulare şi geci, mănuşi şi căciuli. Păcat că în unele case e frig, în unele minţi e ger, în unele suflete e negură...

Vedere de la geamul meu

Aşa e în afară.
Aia mică, verde şi zgribulită din dreapta e B85CSP pe care am folosit-o pe post de sanie din când în când.


Înăuntru e cald şi pregătesc diverse chestii. Aşa arată una dintre ele.

Ezoteria salvează România!

Cum? Face din orice fost un actual. Aşa ca preşedintele, ca premierul, ca Radu Stroe, sau ca steaua în cinci colţuri, fostă şi a lui David, fostă şi a lui Lenin. Actualmente e violetă. Ca şi flacăra călăuzitoare.
Până şi un fost comentator la antene s-a transformat într-un actual comentator, cu toată lenjeria antivrăji pe care o poartă. Îmi amintesc de dilema din preajma sfârşitului anului trecut: a mai face sau a nu mai face emisiune la antene ?! Se vede treaba că şi-a reînnoit întelegerea. Purtarea cămăşilor sau cravatelor în nuanţe de la lila la indigo, trecând prin violet şi vişiniu e doar o coincidenţă, deoarece pe el îl îmbracă un sponsor şi un/o stilistă. De la KGB sau CIA ?!!
Ca să nu rămân în afara fenomenului, am cumpărat şi eu o bluză violet pentru fiica mea, că tot era la reduceri. Deh, ezoteria mea e de criză!
Acuma, eu am înţelegere pentru toată lumea asta care se îmbracă aşa pentru că am avut şi eu perioada mov a existenţei mele. A fost acum vreo patru ani şi, să vezi paranormală ce sunt, nu m-am sfătuit cu nimeni când mi-am ales fustele, bluzele, mărgelele, desuurile şi alte alea mov toate...
Treaba e dacă chestia asta violet are efecte doar la micro, adică la nivel de individ, sau se extinde, prin indivizii purtători de violet, la macro, şi ne vom trezi toţi din foşti comunişti, actuali, din fostă maşină de vot, actuală, din fostă turmă, actuală...
Deci, bună şi ezoteria asta. Salvează România. Asta am înţeles.
Ce n-am înţeles e de cine? de ea însăşi?

De vineri până luni

Peste vârfuri trece lună,
Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemîngîiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn ?
Mai suna-vei dulce corn,
Pentru mine vreodată ?
Sursa poezie.ro

M-am trezit cu ochii pe calendar. Era zi mare, ziua Eminescu. M-a fulgerat groaza că mi-ar putea cădea la vreun examen sau teză şi ruşinea că nu l-am citit decât de nevoie, din obligaţie iar şcoala din vremea mea nu a făcut decât să mi-l inoculeze ameninţător.
E şi zi de leafă. Aveam treabă multă, planificasem totul pe ore şi chiar pe minute dar a sunat telefonul, prietena mea aflată în nevoie a venit pe la 11 şi a stat până la 4 după amiază, timp în care mi-a spus de toate mai puţin scopul vizitei: să-mi mai ceară nişte bani. I-aş fi dat şi dacă îmi spunea mai repede, într-o jumătate de oră, hai o oră, dar cred că nu numai nevoia de bani a făcut-o să-mi treacă pragul, cât mai ales nevoia de a-şi petrece o zi altfel.
Şi uite-aşa am început eu postarea asta pe 15 şi o termin, sper, pe 18, cum una vreau să fac şi alta îmi iese, cum am făcut un bine unei fiinţe şi rău altora, cu care aveam program comun şi de care nu am mai putut să mă ţin, cum am plâns de necaz că vreau să fac bine şi iese rău, cum le trag fără să le fac...
Între timp am mai recuperat şi am avut o duminică a jucăriilor noi. Adică am condus o maşină nouă (nouă pentru mine), care nu e a mea (e o situaţie de genul "când o să fiu mare o să mă lase să-i conduc maşina" şi se pare că sunt destul de mare!) :))) Am trecut cu 120 (în medie) pe autostradă prin ninsoare, ploaie, lapoviţă, burniţă şi alte fenomene meteo care s-au înşirat disciplinate pe cei 230 de kilometri între Constanţa şi Bucureşti şi am ajuns acasă cu bine.
A doua jucărie nouă a fost maşina de tuns pe care am învăţat s-o folosesc pe scalpul soţului personal, chestie care se impunea întrucât aducea cu Eminescu dacă luai în calcul lungimea pletelor sale. Altfel, poeţi amandoi, băieţi amandoi, surse de stress pentru mine amandoi, fiecare în felul lui...
De ce Peste vârfuri? Nu ştiu, a fost prima care mi-a venit în minte, poate pentru că mi-o fi căzut la vreun examen sau teză, la şcoală sau la Olimpiadă, sau poate tocmai pentru că nu mi-a vârât-o nimeni cu forţa pe gât niciodată. Cine ştie ?!!

Autoportret

Cu faţa

Nu mă ştiu dorindu-mi atât de tare ceva sau pe cineva încât să calc peste mine şi peste alţii, dar ştiu sigur când nu mai vreau ceva sau pe cineva. Atunci calc peste orice şi oricine într-o mişcare circulară cunoscută în anumite medii sub numele de stânga'mprejur. Se execută la comandă, dar când o faci de capul tău, lăsând fără vorbe asistenţa, e un act de curaj. Un dismiss invers. Şi dacă e executată pe tocuri cui, efectul e de-a dreptul spectaculos. Prezintă avantajul schimbării perspectivei, a peisajului, a florei şi faunei, deşi, într-o ordine firească aceloraşi medii, urmează pe loc repaus! Bun şi repausul după ce şaisprezece ani am privit într-un singur punct, am auzit aceleaşi vorbe goale...
Acum nu ştiu ce e mai plăcut: că am în faţă toate lumile la care am stat cu spatele, sau că am în spate acea lume pe care am avut-o atât de mult în faţă ?!?

Stima şi respectul

Am mare stimă pentru ingineri pentru că ştiu şi pot să parcurgă drumul de la vis la realitate. Au instrumente cu care fac asta, create tot de ingineri, şi dacă nu le au le inventează. Acoperă cearceafuri întregi cu desene şi calcule pentru ca la final să ai în faţa ochilor ceva, un lucru real mic sau mare, casă sau şurub, castron sau material pentru rochii şi eşarfe, manuşi sau mâncare, şosea sau carte, ca să nu mai vorbesc de cei care au gandit şi creat maşinile de tot felul: de spălat, de făcut pâine, de spălat vase, de amestecat orice, de tocat orice pentru care generaţii de femei trebuie să fie recunoscătoare acestei bresle.
Respectul meu se însuteşte când îi regăsesc în sfera sensibilităţii şi frumosului, la rând cu profesionişti ai artelor.
Inginerul e ca mâna - ştie şi poate tot.
Am stimă şi faţă de medici. Nu faţă de toţi. Rareori s-a găsit vreunul care să-mi spună despre starea de funcţionare a organismului meu altceva decât ce ştiam şi singură, rareori m-am dus la ei din alte motive decât pur formularistice, la controale obligatorii, ocazie cu care n-am aflat cine ştie ce noutăţi.
Ce nu-mi place la ei este că nu fac diferenţa dintre fiinţe umane şi şaibe, că în anii ăia mulţi de şcoală nu-i învaţă cum să-mi repare ficatul fără să-mi zdrobeacă respectul de sine, cum să mă vindece de dureri de cap fără să mă treacă prin teste de umilinţă, de răbdare şi alte stresuri la care mă supun destul alte categorii profesionale din greu zi de zi şi chiar ceas de ceas. Nu înţeleg de ce, unii, capătă comportament de ghişeist când stima lor de sine ar trebui să-i oprească, dacă nu respectul faţă de mine ca fiinţă umană ?!?

2010 - Fără vise. Doar planuri.

Pentru că 2008 m-a trăit, am rămas cu dorinţe neîmplinite.
2009 mi le-a împlinit pe toate la modul ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se împlinească. Aşa că m-am lecuit. Nu-mi mai doresc nimic, nu mai aştept nimic, nu mai visez.
Pentru 2010 mi-am propus doar să merg la curs de dans (e cadou de la fiica mea şi nu pot să refuz!), să-mi cumpăr role (şi să le şi folosesc!), să stau cât mai mult la mare, să slăbesc cinci kilograme şi să-mi schimb radical următoarele: look-ul, modul de alimentaţie, mobilele din casă, viaţa toată...