miercuri, 30 decembrie 2009

La cumpăna anilor



...Ce, nu e potrivit? Am greşit anotimpul? Am greşit ceva?
Vom trăi şi vom vedea. Noi să fim sănătoşi şi în anul care vine totul să fie ca în filmuleţul ăsta! La toată lumea!

luni, 21 decembrie 2009

Nemilostiva lege a firii

Sâmbătă am mers la părinţi la tăiatul porcului în chip tradiţional. Se bea ţuică fiartă, se spală la maţe fără mănuşi de plastic, se tremură cât pentru tot anul pentru că sunt multe minusuri afară... Ce mai, pentru câteva ore am şansa să fiu femeia ancestrală, participând la ritualul străbun. Mă indispun guiţăturile disperate şi lupta bietului dobitoc pentru viaţa lui, dar, dacă altfel nu se poate încă... Nu vreau să par venită de pe altă lume şi nici că mă opun păstrării tradiţiilor, însă aş avea aceeaşi bucurie să fac sarmale şi cârnaţi şi dacă aş cumpăra carnea de la măcelărie. Îmi doresc să locuiesc din nou la casă într-o zi, mi-ar plăcea să cresc nişte animale, dar nu porc. Ai mei se simt săraci dacă nu venim de Ignat să ne iniţiem în tehnici de înjunghiere şi pârlire, de descurcat, golit si curăţat maţe, pentru că, nu-i aşa, anul ăsta tata mai e, mama mai poate, dar la anul, nu se ştie... Îmi pare rău că le-am stricat bucuria când le-am spus că porcul nostru e la supermarket la anul, dar eram răpusă de frig şi greaţă şi, mai ales, îngrijorată că mă prinde noaptea pe drumul de întoarcere către Bucureşti şi şoseaua putea să-mi scoată capcane în cale la fiecare pas.
Ştiu că tata va începe să bată târgurile de animale în căutare de porc imediat ce se mai crapă gerul pentru că pregătirea viitorului Ignat trebuie să înceapă. Altfel ar suferi cumplit dacă nu l-ar hrăni cu drag toată vara şi nu i-ar purta de grijă pentru ca, în preajma Crăciunului, să-şi ia adio de la el cu un păhăruţ de ţuică. Amorţeşte durerile, inmoaie inima, aşa e scris...


P.S. N-am făcut poze pentru că radio-şanţul, retras în jurul plitelor încinse, între două sorbituri din cănile cu vin rece, mi-ar fi dezbătut gestul excentric pân' la primăvară.

joi, 17 decembrie 2009

Despre buget, Crăciun şi bucurii

Mai jos este imaginea de la: www.misiuneacasa.ro

Vine Crăciunul, o sărbătoare pe care n-o las să devină altceva decât expresia bucuriei de a fi împreună, a speranţei că vom şti să folosim mai înţelept şansa Noului în vieţile noastre, că ne vom iubi la fel şi ne vom simţi alaturi chiar dacă sacul moşului e mai mic de data asta.
Poate sa vină Craciunul. Bugetul e rezolvat. Jumătate din salariul meu pe luna decembrie merge către o prietenă. Ne cunoaştem de douăzeci şi... de ani, suferă de câteva boli pe care nu ştiu şi nici nu vreau să le numesc şi nu-şi permite să clacheze. Suferă cu demnitate. De-a lungul anilor a ridicat pe mulţi căzuţi iar eu îi datorez mare parte din ceea ce am devenit. E mamă singură şi o mai are în grijă şi pe mama ei. Şi-a amanetat bijuteriile ca să supravieţuiască. Are 53 de ani şi a obosit.
Craciunul poate să vină, în inima mea e lumină, în ochii alor mei văd bucurie, contribui şi eu cum pot la asta, aprindem luminiţa speranţei unii pentru alţii şi ce să ne mai dorim ?!?... Darul meu pentru prietena mea este că nu e singură, că sunt aici s-o ascult şi să-i întind o mână. Şi pentru mine s-au întins mâini când nu mai găseam soluţii (n-am zile să mulţumesc domnului Marin, Elenei, lui Cristi, Izei şi Adrianei, lui Cătălin şi altora, se ştiu ei!).
Să ne bucurăm că suntem împreună şi sănătoşi că restul se rezolvă!

miercuri, 16 decembrie 2009

Iarna asta e frumoasă

... Şi e diferită de toate celelalte pentru că, de când am depăşit vârsta şcolară, e prima iarnă în care nu trebuie să plec dimineaţa din casă să ajung undeva. Nu mai am un copil mic de mână pe care să-l târăsc prin nămeţi, pe întuneric, către vreun autobuz aglomerat, cu primă destinaţie grădiniţa, după care să mă înghesui disperată în alt autobuz şi mai aglomerat ca să ajung, după o întârziere cât de cât rezonabilă, la serviciu unde ştiu că mă aşteaptă privirea mustrătoare a şefilor şi înţepată a colegilor, sosiţi la timp întrucât au fost muuuult mai harnici, s-au trezit la timp, au luat în calcul toate impedimentele pe care, nu-i aşa, iarna le aduce cu sine şi au ştiut cum să le contracareze... Că şefii sunt aduşi de şoferi iar majoritatea colegilor nu au altă grijă decât a lor proprie, nu se pune. Se pune că sunt acolo în creierii dimineţilor doar să poată avea acestă satisfacţie - să vadă care când ajunge la birou, cât sentiment de vinovăţie are în privire, câtă jenă când spune "Vă rog să mă scuzaţi că am întârziat, dar..." şi să nu-l lase să-şi termine penitenţa ca să i-o reteze cu replica absolut originală "Da' ce, doamnă, noi crezi că am venit în zbor? Tot în oraşul ăsta stăm şi nu aşa central ca dumneavoastră... Dar ne trezim devreme, doamnă... Plecăm din timp... bla-bla..."... O scena ca asta făcea ca nimic să nu mai conteze, să nu mă mai pot bucura dacă copilul lua o notă bună, dacă cineva îmi făcea un compliment. Mă simţeam inferioară, învinsă, depăşită, toate deveneau o povară: viaţa mea, copilul, slujba, părinţii (că nu erau lângă mine să mă ajute) şi începeam să mă uit urât la toţi, să obosesc...
Bine că am scăpat de zile care să înceapă aşa.
Acum nu am alte griji decât cum să le fac viaţa bună şi uşoară celor care-mi sunt dragi din casă, să mă trezesc în zori să fac cafeaua şi pâinea prăjită ca ziua lor să înceapă în aromă de cald şi bun, peste zi să mă îngrijesc de hăinuţele lor, de cină, să-i surprind cu bunătăţi, să simtă o îmbrăţişare când calcă pragul casei şi se adună din viscol şi din nebunia oraşului. E felul în care înţeleg să le spun că-i iubesc, felul în care înţeleg să-i protejez, felul în care înţeleg să fiu fericită. Şi sunt.

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Grămadă Deschisă

de Daniela Crăsnaru
din volumul şaizecişinouă poezii de dragoste

Tu nu mă iubesţi.
Asta se vede cu ochiul liber
De la o poştă.
El face eforturi
să-şi amintească numele meu
măcar două vocale,
poate un e, poate un a.
Dumnealui se-ntreabă, desigur în gând
şi extrem de prudent,
dacă noi doi, vreodată, cândva.

Ce dragi îmi sunteţi cu toţii
aşa, la grămadă!
Ce pretexte superbe pentru istorii de dragoste
din care o-ntindeţi la timp
pe uşa din spate.
Ce lacrimi depun după-aceea
asupra totalului dumneavoastră valoric
ce însumează circa 0,014 carate!

Şi uite-aşa scriu eu
poezii de amor cu duiumul.
Uite-aşa torn râzând peste răni
Cenuşă şi sare.
Uite-aşa câştigaţi voi bătăliile toate
prin neprezentare.

Sursa: www.poezie.ro

vineri, 11 decembrie 2009

Am primit

aceste vorbe în dar de ziua mea:

"Descoperă pacea sufletească să poţi accepta lucrurile care nu pot fi schimbate, forţa, ca să poţi schimba ceea ce poate fi schimbat şi înţelepciunea ca să-ţi dai seama care este diferenţa dintre cele două categorii"

Dacă aş spune că mi-au plăcut, ar fi neadevărat şi prea puţin.
Dacă aş spune că m-a impresionat faptul că cineva a ales pentru mine, dintr-un maldăr de felicitări gata scrise, pe aceasta şi nu alta, ar fi mai aproape de adevăr.
Înseamă că mai sunt oameni în jurul meu care chiar înţeleg despre ce este vorba în propoţizia care sunt.
M-a mai surprins plăcut că cineva s-a gândit să imprime aşa un text pe o felicitare. Se pare că se vinde profunzimea unui gând ca dar la aniversare, de vreme ce marketingul făcătorilor de felicitări a optat pentru un astfel de înscris.

Mulţumesc, Daniela, pentru alegere, pentru că înţelegi, pentru tot!
Mulţumesc şi celorlalţi colegi ai mei. Restul, felicitările, masa şi ce-o mai fi, după Anul Nou, când ne vom mulţumi unii altora definitiv.

luni, 7 decembrie 2009

Hă-Hă-Hă!

"Ce-aţi făcut în ultimii cinci ani, domnule Cutare? Dar dumneavoastră, Doamnă Cutărescu?"
Se pare că aţi fost cuminţi, judecând după ce-aţi găsit în ghete... Măcar aţi trăit bine. Şi cinci ani (cel puţin!) de-acum înainte o să tot trăiţi. Bine. Hă-hă-hă! Un fleac! Ne-a ciuruit! V-aţi distrat? Aveţi cinci ani, cel puţin, să vă distraţi. Bine. Meritaţi.

joi, 3 decembrie 2009

Nu mai vine, ducă-se...

Nu cred că mai vine iarna. Port cizmele pentru că mi-a fost dor de ele şi pentru că aş purta cizme şi de casă dacă ar exista, şi peste vară dacă n-aş fi atât de conformistă. Rectific, dacă nu eram, pentru că de-acum multe vor fi altfel. Felul în care vremea se joacă trecând de la ursuzenie de moşorogi (vă place cuvântul? nu-mi aparţine - plătesc drepturi de autor la fiica mea!) la pasul voinicului sprinţar peste frunze moarte, mie îmi convine de minune. Nu regret iarna la Bucureşti pentru că mereu mă ia prin surprindere, şi nu e deloc o ironie. Sunt de acord că primăriile s-ar putea strădui mai mult, dar pe mine personal, mă surprinde neplăcut întotdeauna pentru că nu sunt pregătită niciodată pentru bălţile şi nămeţii gri cu care vine, străzile şi trotuarele pe care sunt mereu în pericol să-mi sparg capul sau cel puţin un far, o bară, nu-mi plac hainele groase şi fesurile trase pe ochi pe care sunt nevoită să le port, felul în care din oameni se văd doar nasurile roşii vârâte în fulare şi fularele în gulere, mâinile până la coate în buzunare, urăsc râcâitul parbrizului un sfert de oră înainte de orice şi vântul furios zbârlind fulgii vrăbiilor înşirate ca mărgelele pe sârma mea de rufe.
Iarna să se ducă pe câmpuri, să facă grâul să crească. Să plece în munţi să-şi facă de cap pe pârtii, unde dau oamenii bani s-o întâlnească. Să treacă şi prin satul meu de câmpie înainte ca toate sobele de teracotă cu plită şi cuptor să fie dărâmate, căci în casa părinţilor mei un astfel de loc de unde îmi plăcea să contemplu lumea şi să-mi scrutez viaţa nu mai e funcţional. S-a demodat.
La oraş să mă lase s-mi port la vedere pieptănătura, botinele şi mănuşile subţiri, să pot pleca în fuste scurte de acasă fără grijă că voi fi ridicolă dând din racletă cu mâna înmănuşată în noduri şi aţe în timp ce viscolul se învolbură în jurul ciorapilor mei fini, că dacă vreau şi mi se face dor, îmi pun şi cizme, căciulă şi palton, dar să nu mă oblige nimeni. Nici măcar iarna.

miercuri, 2 decembrie 2009

Nu

Sunt pe punctul de a spune Nu unei slujbe noi, la stat, în sistemul militar, bine plătită, deşi am deja una. Pot chiar să-mi aleg între mai multe locuri de muncă în cadrul aceleiaşi instituţii.
Am spus Nu când un deget arătător s-a îndoit spre mine în mod repetat, la modul figurat, desigur, printr-un sms draguţ.
Mama sună şi-mi aminteşte că n-am mai trecut s-o văd de trei luni şi din nou am spus Nu. Nu pot să merg acolo, la casa părintească acum. Nu am nervi pentru o astfel de experienţă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu mă mai simt acasă acolo iar dacă simt nevoia să fac vizite, sunt alte locuri unde mi-ar plăcea să mă duc şi oameni pe care mi-ar fi drag să-i întâlnesc. Asta după ce-mi va trece lenea cronică de care sufăr în această perioadă şi care mă ţintuieşte în casă, îmi creşte pofta de cafea şi ceai, de vin fiert şi plăcinte, de ciuperci la cuptor şi de răsfăţ în general. Poate şi pentru că toţi cei care-mi sunt dragi sunt aproape, că nu-mi lipseşte nimeni şi nimic, cu atât mai puţin interogatoriul mamei (uneori cu lampa în ochi la propriu!) despre ce-am făcut, ce mai am de gând să fac - tai viţa din balcon să-l închid cu geamuri sau nu? fac odată curat acolo, că miroase a coteţ de la vrăbiile care s-au cuibărit între coardele sălbatice? de unde am poşeta asta şi de când, că pare nouă şi parcă mă plângeam că nu mă mai ajung cu banii fiindcă m-a ajuns criza şi pe mine, că bărbatul ce, că fata cum, că boli, că neamuri, că ce fac de sărbători, că de ce finii şi nu fratele, că dacă plec la Sighişoara s-o iau şi pe ea... în general cam tot ce mă face să tac şi să mă ascund.
Nu mai fac nimic din ce trebuie doar pentru că trebuie. Sper să pot să-mi permit acest lux cât mai mult timp de-acum înainte.

marți, 1 decembrie 2009

Noi suntem români!

Mai jos este imaginea de la: www.mapn.ro


...Şmecheri, pasionali, sensibili, talentaţi (fără discuţie!), mândri, aroganţi, leneşi, "orientaţi", neserioşi, vorbă-lungă, cheflii, da, aşa suntem... Însă niciodată chicioşi, cum ne arată televizoarele azi, de ziua noastră.

Am avut de ales între a-mi petrece Ziua Naţională la o înmormântare sau în faţa televizorului. Cum n-a trecut încă o lună încheiată de la ultimul eveniment funebru la care am fost parte activă, de pe urma căruia încă mă resimt, am ales televizorul. Nu m-am încumetat către locurile de interes , animate de ceaune sfârâinde şi muzici festive, către care acelaşi televizor încerca să mă ispitească, întrucât "baia de mulţime" e o tortură pe care o suport doar când nu se poate altfel. Aşa că am rămas cu Răduleasca şi Măruţă, cu Dana Grecu şi Radu Tudor.
M-a emoţionat din nou, ca în fiecare an, parada militară.
În rest, nebună şi urâtă lumea de afară...

miercuri, 25 noiembrie 2009

Iubirii

Nina Cassian

Cad în geunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
pentru aceste zilnice semnale
şi voci ale mărinimiei tale
cu care-mi umpli sufletu-n neştire.
Cad în genunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
pentru înaltul pact care ne uneste.
Timbrat de-a fericirii stea subţire,
- şi-ţi mulţumesc şi pentru desnădejde.

joi, 19 noiembrie 2009

The day after

Azi m-am trezit cu un dor nebun să citesc poezie. Daniela Crăsnaru şi Geo Dumitrescu, Dan Deşliu şi Topârceanu, Coşbuc şi Elena Farago, Adrian Păunescu şi Blaga... Aşa, de-a valma, de iubire, de toamnă, de ţară, de revoltă, de stradă, de casă, de frunză veştedă şi de mare...
Şi am citit.
Mi-e dor să văd "Vă place Brahms?" poate pentru că trăiesc ceva asemănător. Am şi rochia neagră, şi perle la urechi, mănuşile de aţă împletite de bunica sunt prin vreun fund de sertar. Sunt prietenă cu mama TA (oare mai sunt?), sunt o femeie matură căreia îi place Brahms...
De fapt, încerc să mă adun şi să spun o poveste despre ce am trăit la sfârşitul săptămânii trecute. Cum a fost ziua mea şi TU mi-ai adus micul-dejun la pat, cum eu am stricat toată "poezia" cu replica "Oh, ca la invalizi!", cum m-ai iertat că nu-s învăţată cu răsfăţul şi romantismele, cum m-ai sărutat şi mi-ai spus "La mulţi ani" de duminică până azi de 20 de ori pe zi, cum m-ai dus la marea cea neguroasă peste care ploua şi cum ai scos paharele de cristal şi şampania să mă sărbătoreşti acolo, ochi în ochi cu marea, cu mine, cu nisipul şi ploaia, cum ne-au îngheţat nasurile şi mâinile dar ne-au luat foc hainele şi buzele, cum marea a zâmbit complice din mii de ochi de spumă... De fapt, o poveste despre cum am împlinit 45 de ani şi cum TU m-ai ascuns la pieptul tău, în casa ta, la marea ta de toate grijile şi depresiile, de toate convenienţele care mă găseau mereu acasă, an de an. Ţi-am mulţumit pentru asta? Am încercat. Vorbele sunt puţine şi sărace. Am timp s-o fac până la anul, ani de-a rândul, zi de zi...

Mai jos este imaginea de la: yerbamateblog.blogspot.com

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

E mică. Mă strânge.

În fiecare zi constat că îmi rămâne mic câte ceva. Haine (am câteva kilograme în plus cu care duc un război perfid de câţiva ani), casa, oalele pentru mâncare, priveliştea de la geam, oraşul chiar. Mi-a rămas mică viaţa mea. Mă strânge pe la cusături, se cască pe la nasturi.

vineri, 6 noiembrie 2009

Dacă eram... dar chiar sunt

Dacă eram o lună aş fi fost: Noiembrie, pentru că în luna aceasta am venit pe lume şi-i iubesc ceaţa, ploaia, bruma, mireasma de crizantemă, curcubeul din copaci
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost: Luni. Un nou început.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost: Noaptea. E discretă şi face totul posibil şi uşor
Dacă eram un animal marin, aş fi fost: O stea de mare. Simbolul mării însăşi
Dacă eram o direcţie, aş fi fost: Înainte. Mişcă lumea. Dacă n-ar exista, "înapoi" şi "aici" n-ar fi posibile.
Dacă eram o virtute, aş fi fost: Simţul datoriei
Dacă eram o personalitate istorica, as fi fost: Mihai Viteazul pentru că ne-a adunat prin diplomaţie şi forţă
Daca eram o planetă, aş fi fost: Pluton. O planetă mică, departe, cu sateliţi, cu influenţe în lumea ei astronomică şi astrologică
Dacă eram un lichid, aş fi fost: Ceai. Sănătate şi plăcerea savurării aromelor care spun poveşti despre lumi de departe
Dacă eram o piatra, aş fi fost: Hematită. Întunecată şi răcoroasă, strălucitoare şi discretă, fără ape înşelătoare.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost: Privighetoare. O voce.
Dacă eram o plantă, aş fi fost: Trandafir. Baccara.
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost: Senin şi răcoare. Fie vară, fie iarnă, primăvară sau toamnă.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost: Pian. De la alb la negru, întregul univers
Dacă eram o emoţie, aş fi fost: Peronul. Despărţirea şi regăsirea.
Dacă eram un sunet, aş fi fost: Ţipătul pescăruşilor locatari pe blocurile Bucureştiului
Dacă eram un element, aş fi fost: Apa. A făcut posibilă apariţia vieţii, e viaţa însăşi
Dacă eram un cântec, aş fi fost: My way, Frank Sinatra
Dacă eram un film, aş fi fost: Becket
Daca eram un serial, aş fi fost: N-aş fi un serial.
Dacă eram o carte, aş fi fost: Întâlnire la Elizeu de Rodica Ojog-Braşoveanu
Dacă eram un personaj de ficţiune, as fi fost: Doctoriţa Sânziana Hangan din Arta Converstaţiei de Ileana Vulpescu
Dacă eram un fel de mancare, aş fi fost: O plăcintă rumenă şi aromată. Cu brânză, cu mere, cu carne, cu ce vreţi
Dacă eram un gust, aş fi fost: Sărat. Ca marea. Ca lacrima. Ca sângele. Ca sarea în bucate.
Dacă eram o aromă, aş fi fost: Mosc.
Dacă eram o culoare, aş fi fost: Roşu închis adică grena + vişiniu + bordo... O culoare care trebuie inventată
Dacă eram un material, aş fi fost: Satin
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost : Rămâi!
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost: Mâinile. Ştiu şi pot tot.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost: Un zâmbet trist.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost: Limba şi literatura română. Este patria mea.
Dacă eram un personaj din desene animate, aş fi fost: Olive. Veşnic curtată, veşnic indecisă. Totuşi, nu aşa de slabă (sic!)
Dacă eram o formă, aş fi fost: Pătrat. Egal cu el. Etalon pentru cub.
Dacă eram un număr, aş fi fost: 7.
Dacă eram o maşină, aş fi fost: Piesă de colecţie, maşină de epocă
Dacă eram o haină, aş fi fost: Rochie.

A fost o leapşă primită de la o Contesă de Timişoara. Cu drag, v-o dau şi vouă. Ţie, Brown Bear, Vocii de departe, Mel, dragă ce zici? Doamnelor, domnilor, nu v-ar tenta joaca asta de-a oracolul?

joi, 5 noiembrie 2009

Sclipiri de Noiembrie

Cerul s-a lipit de pământ. Umezeala gri şi rece dă sclipire frunzelor de toate nuanţele, canadienelor şi cizmelor, obrajilor şi blocurilor fără culoare din Bucureşti. Totul e argintiu şi glossy într-un fel foarte aparte. Le văd pe toate mai aproape, mai posibile, ca şi când le-aş privi prin lentila unei picături de ploaie. Sub duşul rece, Noiembrie mă trezeşte la realitate. Îmi revin din beţia de căldură a verii, din vârtejul de arome şi culori al toamnei şi recunosc feţe în spatele măştilor, iau decizii la rece.
În fiecare Noiembrie am o întâlnire foarte intimă de la care nu lipsesc. Mă întâlnesc cu mine de ziua mea. Mă privesc în ochi, mă cert şi îmi strâng mâna. În ultimii ani, mă întreb şi de sănătate, pe lângă întrebările obişnuite despre cum m-am achitat de datoriile faţă de copil, părinţi, frate, soţ, patrie şi popor, pentru că sunt un om al datoriei...
Acest Noiembrie mă găseşte puternică pentru că TU sufli în pânzele bărcii mele în fiecare zi, îmbrăţişarea ta, chiar şi de departe, îmi alungă spaimele şi neputinţele. Mă simt în siguranţă. Nu mă mai simt singură. Ştiu că binele şi liniştea sunt în casa ta, cea cu un ochi deschis spre mare. În vecinătate farul clipeşte din ochiul magic ajutându-i pe rătăciţi să nimerească portul. Începe un Noiembrie ceţos care limpezeşte, îmi arată drumul firesc, de la care m-am abătut demult, cândva...

joi, 29 octombrie 2009

Ceea ce e cu adevărat important

... Mă străduiam să mă adun într-un făraş. Primisem lovituri grele şi repetate pe care atunci, pe moment, le-am încasat cu zâmbetul pe buze, calm şi demn. Aşa am gândit că trebuie să mă prezint în faţa asistenţei, să ies din scenă în picioare, chiar dacă dâra de sânge a rămas în urma mea şi ştiu că foştii colaboratori apropiaţi, o adulmecă cu nesaţ.
... Mă mişcam prin viaţa mea ca printr-o telenovelă chicioasă, năpădită de personaje prea tuşate, prea într-un fel sau altul pentru a fi reale care creau situaţii anormale la care şi eu reacţionam cu un comportament nenatural.
...Calculatorul s-a înţeles cu maşina să intre în concediu medical împreună, deodată şi simultan ca să-mi fie clar că planetele s-au aliniat şi că oricât aş căuta o evadare fie în largul zării, fie în virtual e inutil.
... Simt că în casa mea ceva pute. Rău. Pe zi ce trece mai tare. Gustul şi mirosul cafelei sunt alterate, nici florile nu mai reuşesc să estompeze duhoarea. Ştiu că e vina mea, că nu curaţ locul mai des şi mai bine. Ştiu că ar trebui să curăţ locul de tot, definitiv dar nu sunt în stare să arunc în stradă un animal bătrân şi bolnav, ale cărui singure bucurii sunt sticlele şi conţinutul lor. Acest defect se numeşte milă. Cold as charity, zic englezii. Cold, cold...
..........

A sunat telefonul şi s-a auzit: ai nevoie de service, te simt după voce - hai la Constanţa. E doar terapie? Chiar nu contează. Cu adevărat important e că ai dat acel telefon, atunci.

miercuri, 28 octombrie 2009

Şşşş!

Umblu pe vârfuri. Schimb tocurile şi platformele pe tenişi şi ghete cu talpă joasă pentru că nu vreau să se audă decât ritmul inimilor noastre, torsul motorului pe autostradă, respiraţia mea şi a câmpiei în largul căreia mă pierd, şoaptele tale de bun venit, fălfăitul aripilor de pescăruş în cadrul ferestrei şi abia ghicitul zbucium al mării, vecina noastră de vizavi. Încep o viaţă nouă şi voi avea mare grijă ca nimeni şi nimic să n-o tulbure. Am gheare, dinţi şi unghii cu care s-o apăr. I-am pus la bază un strat gros de sinceritate peste care am adaugat o prietenie extrem de valoroasă, a cărei anduranţă a fost îndelung şi asiduu testată în condiţii de depărtare, stări anxioase de o parte şi de alta, alunecări în iubiri înşelătoare şi convenienţe de tot felul, peste care s-a dezvoltat o admiraţie într-o cantitate care a făcut posibilă apariţia unei atracţii despre care ştim că, deşi a trecut prin pat, n-o să treacă, pentru că nu e o simplă răceală de toamnă. Încălzim amandoi această plămadă şi vom vedea ce-o ieşi.

marți, 27 octombrie 2009

Si eu stiu sa gatesc

...si o fac chiar cu placere!

Musaca de cartofi (de Covasna) achizitionati din Piata Norilor




Ciorba de pui crescut de mama, acrita cu bors facut de mama, cu zdrente din oua de la gaini crescute de mama facute cu cocosi din aceeasi sursa: curtea parintilor mei. Tot asa si leusteanul, rosiile si ardeii pe care ii contine

luni, 26 octombrie 2009

Stare de fapt

Am revenit. N-am fost departe, dar n-am fost aici. Am călătorit mai mult înauntru decât în afară. Drumul, cu o bandă pe sens, cu răscruci, prost semnalizat, aglomerat, cu viaducte şi poduri, m-a purtat spre mare, în căutarea verii, a verii ăleia, fără fantasme şi focuri pe comori, fără măşti (de prinţi, de zmei, de feţi-frumoşi), vara care să-mi dea certitudini, răspunsuri şi soluţii. Am căutat seminţe presărate pe drumul către mine, aia de care mi-e tare dor, care am fost şi care vreau să redevin. Pentru că trebuie să spun acum şi aici că nu mai sunt nici Mama, nici Soţia, nici Doamna cu corset şi portjartier şi în scurt timp nu voi mai fi Doamna Funcţionar al Statului, nici măcar din când în când. Studenta rămâne cea mai bună prietenă a mea.
S-a dus vara şi n-am apucat să mă întâlnesc un pic cu mine că am fost ocupată cu balul mascat. Pesemne s-a lichefiat şi s-a scurs pe Dâmboviţa, in Dunare catre Mare, catre Marea cea Mare. Dacă era pe bază de evaporare, vara era in plămanii mei, oxigenandu-mi râurile interioare.
Eh, duca-se! A venit toamna şi s-a făcut un an de cand m-am prins în smoala din ochii şi din barba unei măşti care are nevoie de instructiuni de folosire a femeii. Zmeul copilăreşte şi dă cu buzduganul din poartă în poartă. Prinţul îmi este interzis.
Marea e mereu acolo. A fost în tot acest timp. Caldă, blândă, mângâindu-mi faţa şi sufletul. I-am simţit inima bătând şi respiraţia la unison cu întreagă fiinţa mea.
Vreau să mă refac din piatră albă şi nisip, sub sclipire de far, biciuită de stropi săraţi. Fierbinţi? Îngheţaţi?

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Grig. Cele 180 de grade...

... I-am telefonat si i-am spus mai mult decat "La multi ani!". I-am spus ca as fi bucuroasa sa-l mai vad, ca ma tem sa nu ne ia moartea pe vreunul si nu mai apucam un sfert de ceas sa stam pe podul de piatra pe care l-am durat peste toate, o data pentru totdeauna, din esentele rare ale fiintelor noastre. A ramas ca ne vedem. Asa a ramas si anul trecut. Stiu ce urmeaza: de ziua mea o sa ma sune la randul lui si iar vom stabili ca trebuie sa ne vedem... Si va mai trece un an.

Cele 180 de grade de care vorbesc aici sunt cele de pe raportor, instrumentul acela scolaresc cu care se masoara unghiurile. Mereu am avut senzatia, privindu-l, ca da masura zilei, cu rasaritul la 0 si apusul la 180, sau ca arata cursul vietii insasi. La 0 e aterizarea din ciocul berzei pe cosul destinat, la 90 unghiul drept ce ar trebui sa insemne apogeul, dupa care, la cifre mari, obtuzitatile inerente.
In vremea inceputului, pendulam intre a ne ascunde si a ne afirma iubirea, in functie de ocazie, de interlocutori. Traiam scene amuzante cand ne intalneam, ca din intamplare, mai ales dupa ce am devenit colegi de serviciu, iar cei ce ne insoteau faceau oficiile si ne "introduceau": "Doamna, dansul este colegul nostru... Domnule, doamna este de azi colega noastra..." Cel putin in prima zi, a fost o incantare, caci am fost prezentati unul altuia de vreo cinci ori cel putin.
Am citit intr-o carte un mare adevar "Dragostea si durerea sunt cele doua lucruri care nu pot fi ascunse" (Cronin - Gran Canaria). Am experimentat acest adevar in fata asistentei care avea impresia ca atunci se tese ceva intre noi, si priveau prostiti la amorul nostru ca la facerea lumii. Damele erau oripilate. Cum, cu asa o fata comuna s-a combinat un barbat asa frumos, destept, sarmant?! Vai, dar e complet lipsit de gust... Pe mine ma banuiau de interese, desigur. Intre timp divortasem, aveam un copil de fusta mea si mai eram si uratica... Au fost si voci, masculine, ce e drept, care au fost de parere ca ma irosesc in relatia asta lipsita de orice orizont, ca nu vad de cat egoism da dovada Grig tinandu-mi prizoniera tineretea in aceasta poveste... Cum va fi viata mea peste 5 ani, cand eu voi avea 30 iar el 50? Peste 10 nici nu mai punem problema... Ca asa gandeau colegii de serviciu ar mai fi cum ar mai fi, dar rubedeniile noastre erau vehemente si recurgeau chiar la santaj sentimental. Mama ma ameninta ca nu ma primeste acasa cu el (n-as fi venit oricum in satul meu de campie, unde facusem nunta mare si lumea ma stia maritata cu altcineva). Tata ma afurisea si ma facea gasca picata in plasa acestui Don Juan uns cu toate alifiile. Deh, tata l-a cantarit ca intre barbati.
Cam asta era imaginea iubirii noastre in partea ei vizibila dinspre apropiati. Necunoscutii ne priveau cu simpatie. In cercurile intelectuale, elitiste chiar, pe care le-am frecventat la vremea aceea, eram primita ca fiind de-a casei. Se presupunea ca e ceva de capul meu devreme ce Grig iese cu mine mai mult de o data mai departe de pragul casei. Insemna ca m-a ales dintre cele ce trecusera inaintea mea, tantose, la bratul lui, prin luminile rampei. Eu eram atenta la reactiile tuturor, imi facea placere sa ma reinventez, sa ma transform din fata careia ii placea sa fie mereu in centrul atentiei, intr-un accesoriu pe care Grig il purta cu mandrie. Stiam atat: il iubeam cu credinta ca daca mana mea dreapta i-ar fi fost necesara la ceva, m-as fi lipsit de ea cu bucurie si multumire ca dragostea mea a fost demonstrata.
Dovezile de dragoste au urmat unele dupa altele. Mi se parea ca trebuie sa tin cont de tot ce-i place si de tot ce nu-i place la mine. Si, cu vremea, nu i-au mai placut hainele mele. Erau prea ostentative, pantofii prea inalti, prea luciosi, parul trebuia taiat ca nu-mi mai statea bine asa, cu pletele alea in vant, plus ca se uzasera. Transformarea mea se facea treptat din fata interesanta care eram, intr-o gospodina tunsa intr-un sason cu calota facuta permanent, cu ochelari urati pe nas, fuste lungi si lalai si cisme, ghete si sandale cu talpa joasa. Toate astea erau cadouri de la el. Cu coafura a fost cam asa: eu am zis "Trebuie sa merg la coafor, am vorbit cu cutare, (coafeza mea de dinainte de el) si ma asteapta maine, la 5. Asa ca vezi, nu vin acasa direct de la serviciu". El: "Lasa ca mergem aici, langa casa, ca nu-ti trebuie programare, ca le stiu eu pe fete". Si m-am tuns "la fete" ca o tanti de cel putin 45 de ani. Hainele mi le cumpara el, de cele mai multe ori din deplasarile in straintate sau in tara. Erau lucruri de calitate, cum eu n-as fi gasit pe piata, dar mai urate, mai terne n-am vazut in viata mea. La timpul acela credeam ca asa trebuie sa ma imbrac cu stil, ca eu, o fata de la tara, nu prea ma pricep ce se poarta, ce-mi sta bine... Incet-incet, m-a transformat intr-o femeie care arata cu 15 ani mai mult, dupa care nu mai intorcea nimeni capul. Nici eu nu ma placeam, dar eram recunoscatoare ca Grig m-a salvat din vulgaritatea in care ma simteam bine.
In sapte ani am parcurs cele 180 de grade. Eram altcineva, cum am spus.

miercuri, 9 septembrie 2009

Grig. Inceputul

Cand l-am vazut prima oara, purtam un costum taior si fusta, gri perla, din catifea reiata, croit dupa, moda timpului, cu umeri lati si inalti, revere inguste si lungi pana la talie si cu fusta lunguta si dreapta. Eram cu parul neincaruntit dar cenusiu, in culoarea naturala. Purtam breton Cleopatra si plete pana la jumatatea spatelui, imi fardam ochii in tonuri asortate la haine dar gura era rosie-ciclamen intotdeauna. Cocotata pe tocurile cui ale pantofilor bleumarin cu jumatate de funda si bumb auriu, paream inalta. Subtire eram si calcam apasat, ca si azi. Gatul mi-l tineam tapan si nasul pe sus, ca asa ma invatase mama, sa fiu mandra ca sunt urmasa tuturor afroditelor nasoase pe care marea insasi le-a zamislit! Era anul 1989, primavara. Aveam 24 de ani, eram maritata de 3 si aveam un copil de 1 an.
El, desi era acasa, ne-a primit in camasa bleu, cu maneci scurte, fabricata de o marca romaneasca de prestigiu, si pantaloni de stofa gri. Era incaruntit la tample, pieptanat ca Richard Burton, cu ochii ca ai lui Richard Burton, cu vocea lui Richard Burton, accentuand shakespeareian cuvinte banale in limba romana... Ne-a preparat cate un ness cu gesturi ample, teatrale. Cand mi-a sarutat mana in mijlocul incaperii, m-am vazut in sala de bal de palat si mi s-a taiat respiratia.
El avea 44 de ani. Eu, nici o sansa! M-am dus la el cu treaba, disperata, sa-l rog sa ma ajute, sa-mi puna o pila de la inaltimea functiei undeva mai sus, era chestiune ce putea sa devina de viata si de moarte, la propriu. M-a ascultat, m-a incurajat si, nauca, am plecat. Aveam ochii mariti de parca vazusem o stafie, caci nu intalnisem asemenea barbati decat in Orasul cu salcami sau Accidentul, dar aveau numai niste trasaturi estompate, ca orice inchipuire. Acum parea ca se coborasera dintre paginile cartilor sa ia acest chip, sa se intrupeze in aceast barbat care imi vorbise, ma atinsese si pe care simteam ca trebuie sa-l mai vad, ca ramasese nespus si nelamurit un ceva intre noi.

A doua oara cand l-am vazut, purtam o rochie alba de casmir cu guler-sal, ampla si fluida, manusi de ata negre, impletite de bunica cu multa arta si mult drag, o toca spectaculoasa si un taior “din pachet” negru cu dungi albe. Nelipsitii pantofi cu jumatate de funda si bumb auriu pe care i-am iubit si care m-au iubit. Eu aveam un farmec din alte vremuri. El, nici o sansa!
Era tot anul 1989, mai spre toamna. Ne-am intalnit intamplator, la aniversarea cuiva. Am constatat atunci, amabili, ca lumea e mica si ne-am declarat incantati ca zicerea s-a adeverit si in cazul nostru, ca aveam cunostinte comune. Amabili? Incantati? Cata ipocrizie! Urla fericirea in sufletul meu si-mi bubuia inima in piept sa ma dea pe spate. In ochii lui se vedeau flacarile care incendiasera tot inauntru, cum se vad limbile lungi si rosii dansand la ferestrele caselor ce par intregi pe dinafara dar care sunt mistuite de parjol inauntru.
In noaptea aia am stiut ca-mi va schimba destinul. M-am simtit pecetluita.
In anii care au venit am trait ceea ce se spune ca nu exista. Am impartit casa, banii, copiii (fata mea si fetele lui, una aproape de varsta mea!), zilele, noptile, mancarea, lupta (cu societatea, cu familiile, caci amandoi eram casatoriti, aveam copii, parinti)… Am impartit curajul de-a ne asuma iubirea si temerea pentru vietile noastre! Ne-am iubit cum o data in viata se poate. In vremea Revolutiei, pe strazi, cand mai suierau gloante si noi ne sarutam in ploaie in parcuri, ametiti. In vremea de dupa revolutie, epoca CPUN-ului, din care el a facut parte. Eram mandra de el pentru ca era acolo, in "atelierul" unde se luau masurile si unde se croia drumul tarii si al nostru, al tuturor. Am murit si am inviat pe 28 ianuarie '90, cand n-a venit acasa. A lipsit motivat - a fost prizonier in cladirea guvernului... In 18 februarie, cand iar n-a venit, ma gandeam sa-l caut la morga. In ce calitate, ma gandeam... cine eram eu?! In timpul zilelor, el era demnitar, eu o stenografa la un ziar obscur, dar noptile si diminetile devreme, eram femeia lui la pieptul careia se intorcea mereu, chiar daca venea de la cocktailuri simandicoase sau dupa ce dadea ochii cu moartea insasi.
In 1993 am devenit colegi de serviciu. Nimeni din cei din jur nu banuia macar ca noi ne trezeam in acelasi pat, cand ma intalnea pe culoare si ma saluta condescendent si colegial.
Ne-am iubit cu incrancenare, ne-am sprijinit unul de altul intr-o lume care avea ea insasi nevoie de puncte de sprijin.
Dementei zilelor i-am opus noptile. De zilele lungi, gri si aride din saptamana ne-am aparat cu dupa-amiezele de vineri cand faceam bagajele si plecam, cu piesele de teatru, concertele simfonice sau cu surprizele mari si mici pe care ni le faceam unul altuia...
Sapte ani au trecut repede. La sfarsit eram altcineva.

vineri, 4 septembrie 2009

Varste

Iubirea e ceva viu. Simpatica si stangace la inceput, in "copilaria" ei, patetica, nebuna, iresponsabila si frumoasa in "tinerete" dupa care incepe sa i se vada celulita, sa-i cada muschii, sa-i slabeasca vederea, sa faca burta, sa incarunteasca... "Batranetea" iubirii vine cu suferinte, cu rautati si intoleranta, cu mizerii.
Fiecare decide pana la ce "varsta" poate sa ramana intr-o iubire.

marți, 1 septembrie 2009

O zi, multe povesti...

1 Septembrie. Azi a venit toamna. Calendaristic.
Grig implineste niste ani. I-as spune "La multi ani!", dar mi-e teama ca s-ar putea sa-l intristez. Tot anul nu i-am spus o vorba (nici nu stiu daca mai traieste!) si vin acuma sa-i spun bla-bla-uri conventionale?! Mie nu mi-ar pica bine... Daca nu-i spun, poate sa se intristeze ca nu mi-am amintit de el nici macar de ziua lui... Cum o fi mai bine sa-l intristez?! Pana pe seara ma mai gandesc, mai dau cu banul...
Tot azi implinesc 16 ani de munca numai in acest loc... Ar trebui sa sarbatoresc? Nu simt asta. Simt doar un gust de cocleala pe care nu mi l-ar spala nici o sampanie si nici o tarie. Nici o prajitura nu mi-ar sterge grimasa. Ma simt amortita si obosita de atata stat intr-un loc. Prea multe reguli, prea mult timp, prea multe fete noi. Prea... Colegilor mei de azi le amintesc de secolul trecut iar eu, fara sa vreau, ii compar cu oameni de pe vremea mea, lucru care nu-i avantajeaza. Ii raportez mereu la fiinte devenite ideale odata trecute in poveste, imi dau seama ca nu e corect, dar nu pot sa ma abtin...
Ciudatenia acestei zile este ca intre cei 16 ani de munca ai mei si Grig exista o legatura. Poate ne intristam impreuna... Mi-ar placea sa ne imbatam tare-tare, asa cum nu cred ca am fost vreodata, sa plangem, sa radem, sa ne amintim de tot ce-am trait impreuna, de tot ce-am impartit... pentru ca am trait tot si am impartit tot si nu o zi-doua, ci sapte ani...
Mda... Ce zi!

vineri, 28 august 2009

Ca sa fii



"Ca sa fii rege" de Benone Burtescu
spune ce si cum Marcel Iures

Gand

In ochi mi s-a infipt, ca un fulger, sclipirea metalica. Dintii mi s-au strepezit, falcile mi se inclesteaza spasmodic, in ritmul zanganitului. Catuse.
Din suflet, ti-as spune "te iubesc", din cap imi dau replica: "Ai dreptul sa nu spui nimic. Tot ce spui poate fi folosit impotriva ta. Ai dreptul la un reprezentant, iar daca nu-ti permiti, poti sa te reprezinti singura sau vei primi multi, mult prea multi, neaveniti si necalificati reprezentanti din oficiu"...

luni, 24 august 2009

Ascunzatoarea

Am fugit de caldura in fundul pamantului





... si aici, la umbra




insa, lucrurile cu adevarat neplacute, au fost caldura (care a parcurs cei 100 de km odata cu mine) si suprapopularea localitatii.
Atunci m-am ascuns in somn :)

sâmbătă, 22 august 2009

Barbatii...



Nu ma indoiesc de intelectul barbatilor. Ma indoiesc de buna lor credinta.
M-am indragostit de mintea lor, crezand ca sufletul si morala le sunt pe masura.
Iubesc barbatii cand vorbesc despre tatii lor, cand sunt la randul lor tati...
Iubesc barbatii care-s barbati (si barbatii stiu despre ce vorbesc)!...
Iubesc barbatii care stiu ca femeia e om, ca seamana tare-tare cu mama lor, deci merita respect si consideratie. Ca e, sau poate fi, mama numai daca un barbat o ridica la rangul asta. Si daca isi asuma s-o pastreze, s-o faca "a lui", mama copiilor sai, vor fi ea rotunda, el implinit.
Iubesc barbatii care gandesc universul in cerc cu parintii si femeia, copiii, timpul, viata.

joi, 20 august 2009

Viaţa mea se iluminează

Zic asta ca o incantatie, ca o rugaciune, doar-doar vreo zeitate sau divinitate va auzi si-mi va ilumina viata. Se pare, insa, ca ma rog la o zeitate care e cam tare de urechi sau poate ca e zidita sub ruine si nu s-a gasit o mana suficient de scormonitoare care sa-i aduca la lumina puterile.
Stiu, incerc sa-i gasesc scuze, dar pentru ca dau sanse dupa sanse oamenilor, de ce as fi mai exigenta cu zeitatile ?!

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.

Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.

Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

miercuri, 19 august 2009

De ce te miri?!

Sunt mobila. Sunt tanara. Sunt frumoasa.
Din aceste motive sunt mai mult decat ai nevoie.
De-aia plec. De tot, de data asta.
Stiu, ti-am promis ca nu te voi lasa niciodata, insa, desi nu-ti dai seama, tu ma lasi pe mine pentru ca nu stii la ce sa ma folosesti.
Hmmmm, in conditii de criza supracalificatii sunt o pacoste. Asa si eu. Nu stiu "ceva", nu pot "aceea"... La ce folos ca stiu multe altele si pot tot?!
Deh, eu ti-as fi dat tot, de-aia cer mult - sa respir, sa traiesc!
Asta e. Asta a fost...

marți, 18 august 2009

Capidava

In week-end le-am facut cadou parintilor mei o excursie la mare. In drum, am facut un ocol pe aici pentru ca mi se facuse dor de Dunare si de pietrele astea cum mi-e dor de mine cateodata.




joi, 13 august 2009

Baniciu




Adio, dar raman cu tine.
...Adica te pastrez aici, in "insectarul" sufletului meu. Nu sper nimic, nu astept nimic. Sunt batrana si sunt inteleapta. Am invatat pe pielea mea, pe sufletul meu, pe nervii si hormonii mei ca nimic nu oboseste mai tare ca asteptarea.
Baniciu stie - intre noi e multa lume, iar eu detest aglomeratia :(

miercuri, 12 august 2009

Ce mai fac?

Gatesc.


Chestia asta a facut-o Sotia.
S-au implinit niste ani.
De casnicie (comemorare!) si de viata ai sotului.
Multi inainte!



Mai jos este rezultatul unei terapii antistres post-plans prin care au trecut, impreuna, Doamna in corset si portjartier si Doamna Functionar al Statului



marți, 11 august 2009

Curcubee


Alain Delon & Catherine Deneuve - Je t'aime... moi non plus

...Vezi tu, si vulturul si lebada sunt pasari, insa alaturarea lor e interzisa. El vine cu povesti despre cer. Ea, cu povesti despre apa. Nu si-au propus sa perpetueze specia, dar s-a observat cu ochiul liber ca apare un curcubeu mare-mare pe cerul lui cand ea isi inalta aripile iar alte multe mii se reflecta in stropii agatati de fiece pana a ei. Apa si cer, curcubee, un El si o Ea - destul pentru o minune. Raze rare de lumina descompunand apa incolora in toate culorile. Legile umane nu permit minunile simple si absolute dintre apa si cer, cer si pamant, apa si foc... Si daca, totusi, ele exista?

luni, 10 august 2009

Exista viata dupa plans?

Plang azi, plang maine... Nu sunt parasita, eu parasesc pentru ca, iar si iar, in viata asta, sunt obligata sa fac CE TREBUIE iar nu ce as vrea. Aleg? Sigur! Intre CE TREBUIE si CE TREBUIE!!!
Plang pana mi se termina lacrimile. Ramane zgura lor.
Ce fac atunci cand nu mai pot nici sa plang? Astept. Viata oricum o sa ma traiasca.

sâmbătă, 8 august 2009

Adieu, mon prince

Les lois humaine sont plus fortes que moi.
As vrea sa spun mai multe, dar nu pot de plans.
Stefan Augustin Doinas si Appolinaire sunt aici sa spuna restul.




Cors de chasse

Notre histoire est noble et tragique
Comme le masque d'un tyran
Nul drame hasardeux ou magique
Aucun détail indifférent
Ne rend notre amour pathétique
..............................
Les souvenirs sont cors de chasse
Dont meurt le bruit parmi le vent

Guillaume APOLLINAIRE

vineri, 7 august 2009

Chihlimbar


La multi ani!
Esti acel "ceva" pe care rasina inimii mele l-a imortalizat. L-a omorat ca sa-l pastreze in aceasta bijuterie, pe care o purtam amandoi, de atatia ani. Chiar, cati ani? Tu ai numarat? Eu nu...
Iubirea care n-a vrut sa moara de moarte naturala, tineretea mea, a ta...
S-a fosilizat totul...
Ce s-a schimbat? Nu mai fac planuri.
De ce-am fi tristi?
Altfel nu se putea...

joi, 6 august 2009

5,5 Richter

Hmmm... Iar s-a incretit pielea pamantului... Si a mea.
Acum nu ni se mai trage din fundul Vrancioaiei, din munte, ci din fundul marii. Marea care ne-a scaldat pe toti, ne-a insorit, ne-a cantat, ne-a dansat, ne-a imbatat, ne-a indragostit, nu mai rezista si se cutremura... Asta nu e un semn bun. Parerea mea!

miercuri, 5 august 2009

Look

M-am uitat in oglinda si mi-am vazut chipul: ochi sticlosi si privire de gheata, piele verde, intinsa, stralucitoare, limba bifurcata gusta aerul verii, sfichiuind. Imi plimb coada eleganta ca pe o trena peste pietrele incinse, o arunc frivol de pe o mana pe alta, glezna subtire si tocul inalt scanteiaza in lumina tare. Dupa un timp, alta coada voi avea, alte pietre, alte culori...


Da, sunt soparla.
Schimb piele dupa piele, racoresc cu privirea si cu rasuflarea. Nu apar in orice drum, nu caut tovarasia oamenilor, nu pot fi ademenita cu acadele si firimituri, dar de ce ar vrea cineva sa intalneasca o soparla ?!... Mie insami imi da fiori prezenta mea. Ma tem de ce-as fi in stare cand pielea mea cea noua, vreau-nu-vreau, imi va creste, exfoliindu-mi solzii de azi, cu care abia incepusem sa ma obisnuiesc. Sunt un animal pe care e bine sa-l vezi de departe. Sau sa-l porti la rever.


luni, 3 august 2009

August, deja...

In vita din balcon s-au ruginit nuantele. Dimineata lumina e mai departe, seara intunericul e mai aproape. Totusi, luna noua are nopti fierbinti si ma gaseste cu Baudelaire in mana, citind poezia preferata a printului meu din Levant, cu ceaiul de begamota in fata, ametita.
August, bine ai venit, si mai pune un strop de miere in ceaiul meu...

L'Albatros

Souvent, pour s'amuser, les hommes d'équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.

A peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l'azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d'eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu'il est comique et laid!
L'un agace son bec avec un brûle-gueule,
L'autre mime, en boitant, l'infirme qui volait!

Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l'archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l'empêchent de marcher.

L'albatros - Charles Baudelaire

vineri, 31 iulie 2009

31 Iulie

Am depus deja marturie ca fericirea exista.
Azi depun marturie ca prietenia exista. Toate gandurile acestei zile se impletesc intr-unul: recunostinta.
Am ridicat ochii spre Cer si, e putin spus ca am multumit, ca am acesti prieteni si ca mai am parintii in viata.
In ultimele cateva zile m-am biciuit fara mila si m-am dispretuit pentru trufia nebuna de a pretinde ca pot sa controlez realitatea de la inaltimea valului de fericire pe care plutesc.
Sunt recunoscatoare ca mi s-au dat in aceasta viata acesti oameni, aceasta zi cat un anotimp, cat o varsta.

marți, 28 iulie 2009

Siesta



Am facut poza printre zabrele de gard si obliga la un exercitiu de imaginatie. Perdeaua de fundal era de fapt un baldachin care pornea dintr-o ramura a copacului, inconjurand patul.

luni, 27 iulie 2009

De la noi, de la Mare


...Am mancat BINE, am dormit PROST, am fost servita BINE, am calaltorit BINE (e timpul sa-mi iau din nou rovinieta!).
...Am respirat, m-am plimbat, am oferit si mi-am oferit un week-end placut.
Vacanta placuta!







miercuri, 22 iulie 2009

You'll see



De ce?
- Pentru ca-mi place melodia si transpunerea ei video.
- Pentru ca-mi place Madonna asa, in aceasta etapa a vietii ei de femeie,
a carierei ei.
- Pentru ca mi-e dor. De viata mea trecuta. De viata mea viitoare.
- Pentru ca cred si pot tot ce poate "eroina".

Priveghi

A innoptat in mine lanul
cumpanit intre rug si stea.
A innoptat in mine ploaia veche de Sfantul Ilie
Si ochiul incercanat al lunii.
As aduce la tarm valul si tipatul pescarusilor,
Infinitul, firul de nisip.
As aduce la tarm brazda trasa
Sub ramura caisilor
Privghi pentru oul de lut...

18 martie 1981

sâmbătă, 18 iulie 2009

Carpe diem


Gerard Joling - Ticket To The Tropics

Locuieste la urmatoarea intersectie insa vine dinspre acel "incotro" catre care
m-au purtat visele mele interzise. E un print din Levant si e tot ce poate sa-si doreasca o femeie.
Il invat, adica incerc sa-l descifrez, sa-l cunosc. Accept ca orice teritoriu nou poate ascunde capcane, insa simt ca ma aflu la acel inceput de lume in fata fructului oprit.
Adam ispitind-o pe Eva, cu marul in mana s-a mai vazut? Eu cred ca da, dar nimeni n-a marturisit despre asta...
Eu cred asa: ca Adam a omorat Sarpele si a luat marul... Unde-l tine, treaba lui. Poate l-a prefacut intr-o carte... Poate l-a ascuns in vreo salata... Poate ca l-a pus in sosul pentru paste...
Adam e un tip taaare ingenios! L-a stors bine de informatii pe Sarpe inainte de
a-i lua marul despre ce si cum cu ispita. Si pe pamant a ramas numai el sa ne ispiteasca pe noi, bietele Eve ...

Iertata fie-mi erezia, dar e asa cald afara, sunt inca in Bucuresti desi sunt in vacanta... Cand traiesti paradoxuri din astea, ai circumstante, sper...
Plus ca e iulie, e scoala de vara. Explorez. Privesc, notez, observ...
Carpe diem... Carpe diem...
murmura asfaltul incins al orasului, caisul greu de fructe din gradina parintilor mei si... printul meu din Levant...

vineri, 17 iulie 2009

In arsita noptii

Am cunoscut un barbat care mi-a pus in mana o carte. Fotografie si poezie din tara lui.
Mai intai mi-a oferit ceaiul copilariei sale – earl gray. Aroma de bergamota m-a impresionat, insa nu merge fara miere.
Am vorbit. Dupa o vreme mi-a pus in mana inca o carte - gandire pura, cristalizata si rebela din tara lui.
Noaptea era din ce in ce mai fierbinte. Aveam in mana, la un moment dat, trei carti. Doua de Gibran.

joi, 16 iulie 2009

Lectia de zbor

Mainile strans legate in chingi. Picioarele "asigurate". Mainile tale pe soldurile mele, pe umeri, in par. Iti simt respiratia langa ureche, pe obraz...
Ma arunc in gol. Nu ma tem cata vreme esti aici.
Sunt vulnerabila? Ma simt pasare. Plutesc eleganta, usoara, subtire, diafana si fericita cata vreme te simt aproape.
Inima imi bate, stii cum daca ai tinut vreodata in palma o faptura a cerului. Intorc spre tine un ochi speriat si rugator. Stiu ca viata mea marunta si firava se poate curma oricand, insa imi las grumazul in palmele tale si ma arunc in gol iar si iar...
Mi-ai odihnit tampla in palma ta, ti-ai lipit inima de inima mea si timpul s-a oprit in loc. Lumea toata a ramas in afara acestui cerc pe care viata l-a inchis plecand si intorcandu-se in mine sub mana ta, sub fierbinte rasuflarea ta...

Voi pastra mereu aceasta amintire. O voi lua cu mine in mormant.
Restul amintirilor ti le las tie.

marți, 14 iulie 2009

De la o vreme...

...Ma urmareste dorinta de a avea un copil.
E o nebunie, daca iau in calcul contextul exterior al fiintei mele, insa ea mi-a venit din interior si e perfect legitimata de ceea ce traiesc.
Daca o fi sa fie si sa mi se intample, am sa fac acest copil?...
Mai bine imi fac un tatuaj... Sau ma apuc de pictat, de fotografiat... Mai bine invat o limba straina. Japoneza. Sau greaca.
Mai bine... nu.

miercuri, 8 iulie 2009

Prima iubire



Povestea ei incepe in martie 1971
Este a 5211-a.
Primul a fost un domn distins care a iubit-o, a ingrijit-o, a respectat-o, a plimbat-o in Europa Comunista (avea pansonat pe jante numere de Cehia si Ungaria, un fel de viza de trecere a frontierei pentru autoturisme, la vremea aceea). Pe atunci domnii stiau cum se intretine o "amanta" ...
Au facut impreuna 38.000 de kilometri in trezeci si unu de ani. O iubire frumoasa, un romantism din alte vremi...
Cand am cumparat-o eu, era o bunicuta, insa frumusetea naturala invinsese timpul. Inca ii scanteiau oglinzile desuete si nichelate, barele ferme din fata si din spate, iar insemnele blazonului familiei nobiliare carei ii apartinea erau intacte. Pour les connaisseures, tampoanele lungi din fata si din spate aratau ca facea parte din seria limitata de "originale, cu piese frantuzesti", preferate celor "tinere" in orice context.
Era ciudata! Avea un volan mare, ca de camion, un schimbator de viteze inalt, ca pentru un autobuz si, la creme de la creme - frana de mana sub bord, ca o maneta care se tragea printr-o miscare usor insurubata/desurubata...
Am simtit-o a mea de cand am vazut-o, desi nu eram decat o soferita incepatoare si tomnatica, insa fan Dacia, cu un bagaj de cunostinte (teoretice) in ale mecanicii destul de consistent, lucru care i-a permis celui care mi-a vandut-o sa-mi speculeze aceasta slabiciune. M-a facut sa scot din buzunar ultimul ban (1100 dolari americani in anul 2001 erau bani multi!). Multi nu pentru aceasta batrana doamna, ci pentru ca nu era in regula din punct de vedere legal. Avea doua probleme - apartinea unui mort, iar mortul mort fiind se afla in imposibilitatea de a o mai radia din circulatie, si poseda o instalatie de gaz clandestina si tiganeasca (de arama!), improvizata de la un capat la altul... Doar atat...
In rest, arata impecabil, mergea perfect, era 85% originala.
O zi, am jelit si am incercat s-o duc inapoi la al de mi-o vanduse, sperand sa-mi repar greseala.
A doua zi am dus-o la parinti, s-o prezint. N-am fost in stare sa iau prima curba langa bloc fara sa ma urc pe masinile parcate. A luat-o fratele meu si sotu' personal pe sus ca s-o repuna pe carosabilul pe care ar fi trebuit sa ruleze o masina...
A fost primul si singurul incident neplacut intre noi. A vrut sa-mi demonstreze de la inceput cine face regula. Si s-a tinut de cuvant.
A facut din mine un sofer adevarat, pentru ca ea era o masina adevarata... M-a iubit. In felul ei. Nu m-a lasat niciodata cand chiar mi-a ars buza dar mi-a jucat feste (de care am ras amandoua!!!) in plin centru al orasului, sa se uite lumea la noi, sa ne vada ca suntem frumoase si... neajutorate!!! Am fost dive fara sa ne propunem, s-a claxonat si s-a "aclamat" in cinstea noastra de cateva ori. Pe politistul din intersectia de la Unirea daca il intrebi de ea, si-o aminteste sigur! N-avea cum sa uite cum a impins-o, cu sapca data pe spate, cu ochii iesiti din orbite, cu burta iesita din curea... Eu, novice, muream de rusine... Ea zambea! Cum numai acest model stie sa zambeasca...
O iubesc. Mereu am iubit-o. Am inteles-o. Si ea pe mine. A fost ca un cal naravas - i-am pus greu seaua, dar si cand i-am pus-o...
Stie multe despre mine. Fapte. Senzatii. Temeri. Bucurii. Secrete. Rasul. Plansul.
M-am simtit ocrotita cat am condus-o... Eu pe ea? Ea pe mine?
Ma doare ca nu ii pot da statutul pe care il merita. Acela de bijuterie de lux, de epoca... S-o expun la saloane, s-o las sa-si arate calitatile in raliuri...
Ma simt vinovata ca la mine a murit... Ar putea spune inca multe.
Mie, in orice caz...

sâmbătă, 4 iulie 2009

28 de grade la umbra...

In iunie vara e frunza
Tremuratoare.
Se inchid capitole, se colecteaza date pentru analiza la semestru, se dau si se iau examene. Emotie si vant, ploaie... statistica face ca toata lumea sa aiba dintii inclestati, fesele stranse si ochii in patru.
Ploua prea mult sau prea putin, nu se aduna recolta, arde soarele si in loc sa te scalzi, nadusesti pe drumuri sa rezolvi un ultim ceva, sau intr-o sala de clasa unde te simti anacronic pentru ca are deja aerul acela prafuit si parasit de vacanta... Tragi de tine sa fii aici si acum, desi in sufletul tau esti departe, la umbra de brad sau langa val inspumat...
Ceea ce te tine e gandul ca vine ea, vacanta si toate astea vor fi uitate, oricum s-ar termina...
In iulie incepe scoala de vara
Inveti (reinveti) pupatul necesar in parc, fara sa-ti pese (de fapt fara sa bagi de seama) ca e plin de batranei si copii pe care mamele ii intorc cu spatele...
Ochii iti sunt larg deschisi spre inauntru.
Exersezi trezirea dulce-amaruie intr-un pat care nu-i al tau, langa pieptul, sub bratul si ochi in ochi cu cel care ti-a prefacut fiinta in mii de farame si langa care te recompui mai frumoasa, mai curajoasa, mai… tu.
Inveti sa mergi pe role, pe sarma, pe trunchiuri de copaci facuti pod sa lege buze de prapastie.
Toata lumea intelege zambetul pe care-l porti, ca pe un stindard, fiecare simte mirosul de ciocolata pe care il emana pielea ta…
Gustul ti-l stie numai el - ciocolata cu piper si ardei iute!
In august vara e pleoapa.
Se ridica si se coboara.
Deschizi ochii inspre afara si vezi ca frunzele au ruginit pe ici pe colo, soarele se uita piezis pe geam, intarzie din ce in ce mai mult cand rasare, se grabeste sa cada in apa si dupa copaci seara.
Ti-e dor de vara, deja. In urma ei lasa speranta ca, prin frigul si vantul care te vor astepta, o sa te infasori in amintirea imbratisarilor, ca sa te incalzesti.
Indiferent de fata, vara nu e prietena sperantei, a asteptarilor. Vara confirma. Nu are viitor. Ea are numai prezent.

joi, 2 iulie 2009

Update

Update - "soricatelul negru din postul anterior si'a gasit parinti".
Luni sau nu, fapte bune se mai fac...

Pagini

Ma gandesc la mine ca la o carte.
Si pe cei din jurul meu ii vad la fel.
E magulitor sa vad ca exista oameni care s-au gandit la mine ca la o floare.
Alba si de departe...
Eu ma simt un volum cu multe file. Pe unele le-am scris eu despre mine si despre altii, pe altele le-au scris altii in mine, pentru mine sau pentru ei insisi.
Daca m-as pricepe la desen, as da forma acestei viziuni.
Mai familiar imi este "penelul" vorbelor asa ca voi incerca sa o schitez din cuvinte.
In jurul meu sunt oameni cu trupuri de carti, capetele si fetele proprii, maini de care se tin, picioare cu care pasesc apropiindu-se sau departandu-se.
In timp ce se apropie unii de altii, isi rasfoiesc trupurile de carte scriind sau citind file, rescriindu-se pe sine intre copertile altora, primind randuri intre copertile proprii...

marți, 30 iunie 2009

Un nou inceput

Pana mai ieri, nu traiam decat sa apuc ziua in care sa-ti spun "Nu".
Cand acea zi a venit, am simtit aceeasi tristete ca atunci cand tu spuneai "Nope".
Cine sa ma mai inteleaga si pe mine...
Te inteleg din ce in ce mai bine pe tine, insa.
Am incercat cu disperare sa ma conving pe mine si "asistenta" ca pot sa te las in urma, ca pot sa traiesc ca si si cum nu te-as fi intalnit.
N-am reusit. N-am convins pe nimeni.

marți, 23 iunie 2009

Punct

"Adio, frumoasa azalee.
Sper ca el, cel care te merita, sa stie sa te pretuiasca.
Eu, impacat cu lumea, viata, si toate cuvintele care au mai ramas, ma cam duc... Fiindca deja cred ca e suficient cat a fost si poate fiindca am incredere in albul zarii care m-ar putea astepta, am ales sa plec in Belgia, definitiv... Eutanasia e un cuvant cam dur. Eu ii spun plecare. Simplu.
Atat.

Fii cat poti de fericita, in orice clipa si candva, pune o azalee alba in fereastra..."


Acest mail imi este adresat.
De ce m-ar impovara cineva cu moartea sa...?! De ce nu s-a gandit sa ma faca partasa la viata...?!
Daca e o gluma, e sinistra. Cel putin.
Daca e de-adevaratelea, e coplesitor. Ma onoreaza si ma indurereaza ca m-a ales sa-l tin de mana acum...

miercuri, 17 iunie 2009

Eu, Studenta...

Incet-incet, primul an de facultate s-a dus.
Cea mai mica nota = 6 (doar una). Cea mai mare = 10. Mai multe. Nu conteaza cate.
Sunt modesta ;)
Primul an e ca si gata. Mai am doua examene usoare.
Am invins plafonarea, am crescut in ochii mei. Eu, Studenta, am tocit, am invatat, am stat in banca, am ciulit urechile, am facut ochii mari, am tremurat, am fugit de la examene in bratele cuiva care a stiut sa ma faca sa ma simt boboaca...
Multumesc pentru tot. Mie. Si tie, dragul meu...
Ma iubesc si ma respect. Am facut-o si p-asta ;)
Te iubesc si te respect si pe tine pentru ca stii sa-mi fii aproape!
Esti atat de real... M-am convins.
P.S. Ma pretuiesti, ma porti la rever. Nu vreau sa vina ziua cand vom plati pretul. Tu, al dezamagirii, ca n-a meritat. Eu, al tristetii - ca te-am investit cu incredere si ti-am daruit tot ce mai am - timpul meu, adica viata mea.
P.P.S. ... Si zau, e vremea pentru Metallica

luni, 15 iunie 2009

Limpezimi.Limpezire

Te las in urma.
Trec praguri, pasesc voiniceste. M-am inaltat pe varfuri sperand sa ating cerul limpede cu copii si animale, scoala cu bucuriile ei venite exact la varsta cand stiu sa ma bucur intrucat am exersat indelung aceasta tehnica, trecand prin toate esecurile inevitabile.
A meritat.
Orbita de lumina si cu mintea sclipind incandescent, sunt azi, la randul meu, giuvaerul ce impodobeste un rever. Simt acut lumina intrucat vin din negru abis... Am atins limpezimi de traire pe care nu vreau sa le numesc. Acum sunt ocupata sa le savurez picatura cu picatura, chiar daca e coplesitor.
Fericirea exista. Depun marturie pentru asta. Sub semnatura privata si pe propria raspundere.
Ceea ce-ti doresc si tie :)

Tu pluteşti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Iţi sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatră roşie,
şi aştepţi să-ţi spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care ştie
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care ştie numele tău ciudat, de femeie.

P.S. CINEVA mi-a lasat miximum in materie de cadouri - Poem de Nichita.
CINEVA nu ma are la rever...

joi, 11 iunie 2009

There are words...


There are words that kiss us
as if they have a mouth
words of love, of hope
of immense love, of crazy hope.
Naked words that you kiss
when the night loses its face
words that deny themselves
to the walls of your sorrow
Suddenly colourful
between colourless words
expected, unexpected
as poetry or love
The name of the loved one
reveled letter by letter
in inattentive marble
on abandoned paper
Words that carries us
(to) where the night is stronger
To the silence of lovers
embraced against death.

Mariza - Há Palavras Que Nos Beijam

Am primit in dar

Intr-una din zile, CINEVA mi-a lasat la cutia postala virtuala aceasta scrisoare:

"Visează, oh! femeie, cu ochii tăi, largi mări,
O lume mai artistă pierdută-n depărtări;
O lume grăitoare în cântul lin de vers,
Trecutul ce din cartea destinului s-a şters.

Visează-te o doamnă din timpul feudal,
Eu fi-voi sigisbeul din umbra ta, feal.

Sub turnul tău cântat-am teorba înstrunând,
Când tu, cu ochii-n lună zâmbeai adânc, visând,
Iar versurile, flăcări în noaptea de opal,
Ţi-au spus de neodihna înfiptă-n chipu-mi pal,
Ţi-au spus de nopţi pierdute în ocna unui gând,
De inima ce moare în pieptu-mi palpitând.
Tu mijlocul îţi mlădii, spre pajişte priveşti,
Şi ochii tăi în noapte n-ascund că mă iubeşti,
Dar gestul tău e aspru şi-atât de hotărât:
« Pe mâine, cavalere, turneu-i hotărât.
Cântarea voastră-mi place şi ochii voştri iar;
Amoru-mi însă este, pe cât de viu, bizar.
Ce dar vreţi de la mine? »
« Vreau buzele petale,
Vreau gura, trandafirul, pe aste buze pale
Să-şi verse tot balsamul!... »

« Viteze cavaler,
Voiesc pentru-a mea gură, sub zeaua ta de fier
Să lupţi, să-nvingi cu spada şi lancea-n câmp închis;
Viteazului de mâine eu gura i-am promis. »

« O fundă laşi să cadă şi-o iau ca pe un semn,
Ca mâine, a mea doamnă, voi fi de tine demn.

Pe scara de mătase mă urc în turn... cu dor,
Îţi caut în privire... pe gura ta, cu sete
Apăs uscata gură de tine să se-mbete. »

Dar visul altor vremuri păleşte şi s-a stins!
Urâtul vremii de-astăzi deasupra mi s-a-ntins.
Tu plângi o fericire apusă... eu privesc
La gura ta suavă, dorind-o, şi pălesc".

... in aceeasi zi, acelasi CINEVA a mai lasat si:

"Iubeste mainile si ochii
Si iarta-le dac-au fost clipe
In care n-au stiut sa-ti spuna
In care n-au putut sa-ti dea
Atat cat ar fi vrut
Atat cat poate dorul ti le cerea.
In dragoste, in randuiala.

Iubeste mainile si ochii
Si iarta-le nevruta vina
Caci prea tarziu iesira in cale-ti
Si prea curand se duc de tot
Iubeste mainile si ochii.
Dezleaga-mi sufletul de vina
Ca in curand n-am sa-ti mai pot
Aduce-n maini si-n ochi seninul
Tarziul zambet de lumina.

Iubeste mainile si ochii
Si iarta-le daca durerea
Ca ti-am plecat va fi mai mare
Decat norocul, decat norocul
C-am venit".

Dupa care a revenit cu:

"Sfarsitul a venit fara de veste.
Esti fericita? Vad ca porti inel.
Am inteles, voi trage dunga peste
Nadejdea inutila. Fa la fel.

Nu, nici un cuvant, nu-mi spune ca-i o forma.
Cunosc insemnatatea ei deplin.
Stiu, voi aveti in viata alta norma.
Eu insa-n fata normei nu ma-nchin.

Nu te mai cant in versuri niciodata,
Mai mult in drumul tau nu am sa ies.
Nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovata
Si n-am sa spun ca nu m-ai inteles.

A fost desigur, numai o greseala.
Putea sa fie mult - nimic n-a fost.
In vesnicia mea de plictiseala
Tot nu-mi inchipui ca puneai vreun rost.

Si totusi, totusi, cateva atingeri
Au fost de-ajuns sa-mi deie ameteli.
Vedeam vazduhul fluturand de ingeri,
Lumina-n noaptea mea de indoieli.

Cand degete de Midas am pus,magic,
Pe frageda fiinta-a ta de lut,
Simteam in mine murmurul pelagic,
Al sfintelor creatii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se inalta
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalta
Si-ngenunchiate randuri, submisiv,
La soclul tau dumnezeiesc asteapta
Sa le intinzi cu zambet linistit
Spre sarutare adorata dreapta
'Nainte de-a se sterge-n infinit.

O,de-am fi stat alaturi doar o ora,
Ai fi ramas in auriul vis
Ca o eterna, roza, aurora
De neinteles, de nedescris.

Ireversibil s-a incheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea
In care as vrea sa fii ce nu mai esti.

N-am sa strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sa spun:"Esti ca oricare",
Dar nu vreau in noroaie sa ma bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tau cat haul,
Tu vei ramane nufarul de nea
Ce-l oglideste beat de pofte taul
Ce-l tine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi neintinata,
Te voi iubi mereu, fara cuvant,
Si lumea n-o sa stie niciodata
De ce nu pot mai mult femei sa cant.

Acolo, sub lumina de mister,
Scaldata-n apa visurilor, lina,
Vei sta, iubita, ca-ntru-un colt de cer
O stea de seara blanda si senina.

Iar cand viata va fi rea cu tine,
Cand or sa te improaste cu noroi
Tu fugi in lumea visului la mine,
Vom fi acolo, singuri, amandoi.

Cu lacrimi voi spala eu orice pata,
Cu versuri nemaiscrise te mangai.
In dulcea lor cadenta leganata
Te vei simti ca-n visul tau dintai.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Sa plec de-aicea, de la voi, curand,
Cand glasul tau vreodata-o sa ma cheme,
Voi reveni la tine din mormant.

Iar de va fi sa nu se poata trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-as zbate-ngrozitor in tarna rece,
Plangand in noaptea mare, tot mai mare".


A urmat:

"Pân-a nu-nvăţa să caut
Te credeam ascunsă-n flaut,
Ori înaltă şi subţire
După struna unei lire.
Mi te bănuiam ascunsă
Sub o floare, sub o frunză;
Ghemuită sub mireasmă
Ca un vis, ca o fantasmă;
Transparentă ca o boare
Lângă fiece culoare...
M-aşteptai, iubita mea,
Lângă lacul fără stea;
La răspântia de drumuri
Fără cântec şi parfumuri;
Lângă cele pământeşti
Numai tu aşa cum eşti
Fără vis, fără tristeţe,
Tremurând de frumuseţe".


Iar astazi am gasit

"Femeie-n tot ce ai pe trupul gol, fantastic,
de sevă tropicală sau stranie meduză
te uiţi în altă parte, cînd se descheie-o bluză,
perfidă, nu simţi mîna din sterpul sîn, dar plastic.

Falange moi, albite îi-alunecă pe coapsă,
o sîrmă spartă urcă difuză pe sub rochii,
ne căutăm gura şi-ncovrigăm cu ochii
aceste şolduri calde, întinse ca o capsă.

Ţi-s pulpele atîta de-aprinse şi de fine,
ca-n irizarea pielii tot sîngele-i porfir ;
flacoane mari în vine ascunse, ca-n clondir,
duc luna mai departe pe sînii şi-n patine.

Subţire treci prin carne, dar carnea nu mai este,
cum ceasul care bate în vreme fu şi moare ;
prin tine dorm incendii, se umplu samovare
şi-un ceai rusesc te strigă din ceştile funeste,

în timp ce birja trece absentă mai departe,
statuile-n istorii, istoriile-n moarte
şi doar castanii negri – iregular sau drept –
ca nişte copci înalte, încheie pămîntul la piept".

...Si da, sunt femeie!!! Ma bucur! Imi place! Mi-a luminat zilele!!!
E frumos ce mi se intampla :)...

duminică, 7 iunie 2009

Mon bijou

Initial, te-am vazut intr-o vitrina. Erai asa cum te imaginasem, cum visasem si nu credeam ca existi. Mi-era greu sa cred ca s-a gandit cineva sa te alcatuiasca din metalul pe care si eu l-as fi ales, cu pietrele scanteietoare si cu modelul unic, sofisticat, transcendand orice (trend, tendinta sau curent in moda).
Nu stiu de cand asteptai acolo, scanteind catre ochi trecatori, dar stiu ca am stat asa, cu nasul lipit de geamul vitrinei, pret de jumatate de an. Te priveam, apoi ma priveam in oglinda, inchipuindu-mi cum mi-ar fi stat cu tine la rever...
Intr-o zi am intrat si te-am cerut. Mi s-a spus pretul. Parea peste puterile mele, insa am platit. Scump.
N-am apucat sa te port in lume...
M-am bucurat ca te am?
Cat a fost fericire, cat a fost durere?!?
Am trait tot - de la vis la realitate, de la ras la plans, de la mangaiere la imbratisarea mortii insasi...
Imi spun in fiecare zi ca nu esti creat decat sa impodobesti revere... Cu timpul, poti deveni doar o piesa intr-o colectie.
Ai fi fost averea mea. Te-as fi purtat cu trufie in fata lumii si te-as fi sarutat cu umilinta cand am fi ramas singuri.
Acum ma tem sa te duc la un expert sa nu aflu ca esti vreun gablont...

miercuri, 3 iunie 2009

Am uitat, mi-am amintit...

Daniela, nepoata
Paula, nepoata
Razvan finutzu
Inainte sa fiu scriitoare de blog, am fost cititoare de bloguri. Si am ramas.
Complicitatea dintre cel citit si cititor scapa deseori perceptiei comune, insa ea exista si se cristalizeaza in raspunsuri, adevaruri revelate despre lumea dinnauntru si dinafara.
Fac o marturisire. Rusinoasa. Am uitat ca e 1 Iunie... am uitat de Ziua Copilului...
Am citit pe blogul unui apropiat din blogosfera si mi-am amintit.
Era tarziu. Si eu sunt copilul cuiva, a fost si ziua mea. Si am uitat...
Am un copil. E mare, dar tot copilul meu e pana oi inchide ochii.
Am o explicatie. Incerc s-o folosesc drept scuza: sunt 364 de zile in care mama din mine sarbatoreste Ziua Copilului meu, si nu spun asta ca sa ma scot...
Copilul din mine, insa a murit...
Mi-e rusine si mi-e frica.
Ma ingrijoreaza, caci e semn de handicap sufletesc grav daca nu am simtit ca am ceva de sarbatorit, si nu orice ci Viata insasi, Puritatea, Inocenta, Veselia, Rasul, Sinceritatea.
Copilul din mine a murit, l-am lasat sa moara.
E grav...

sâmbătă, 23 mai 2009

Ics si Zero


Un joc stupid si previzibil, jucat la capete de autobuz de soferi chiulangii, de elevi mediocri care simt nevoia sa-si gadile orgoliul cu succese facile, cu solutii limitate, usor de anticipat, pe care nu-l joc pentru ca-mi jigneste inteligenta. Ma enerveaza ca imita grotesc reguli de sah, avand pretentii de autenticitate. Cineva joaca cu Ics, cineva ramane cu Zero. Se inalta o moneda, partile opteaza "Cap sau Pajura"...
De data asta s-a dat cu zarul. N-am fost de fata. Ai ales X. Ics are prima mutare (cica ar fi echivalent cu albele). Deschide agresiv, sacrific pioni, siciliana e tot ce pot sa opun, caci mie mi-a ramas Zero, prin neprezentare...
Ce? Ca n-am banuit ca se face vreo tagere la sorti, ca ma paste vreo partida de joc stupid si lipsit de orice fair-play? E problema mea. Va trebui sa joc cu Zero si sa castig!

vineri, 22 mai 2009

Ce mai fac?


Traiesc.
Visez, astept, te iubesc...
Dorm, mananc, merg, tac, astept, visez, te iubesc...
Citesc, invat, tremur, plang, scriu, visez, astept, te iubesc...
Muncesc, imi amintesc, privesc, astept, visez, te iubesc...
Traiesc...
Tu ce mai faci?

marți, 19 mai 2009

Canibalii

... Ar fi trebuit sa fie partenerii mei de drum in aceasta vacanta...
...I-am ales pentru ca sunt aurii (ca soarele), luminosi, zambitori, prietenosi... scanteiau printre toate incaltarile terne sau tipatoare...
Mi-au facut cu ochiul, mi-au declarat ca pe mine m-au asteptat (era ultima pereche si, culmea! numarul meu, care e undeva intre numere),
m-au agatat dupa toate regulile...
...Insa, stim cu totii ce se spune: "aparentele inseala". Disimulati sub fata asta ingenua, s-au dovedit a fi niste canibali feroce, mancatori de calcaie...
Asa ca m-am intors la vechii mei papuci credinciosi in care ma simt comod si atat... am renuntat la pretentia de a avea soarele la picioare... E clar, ma caracterizeaza: ma las usor dusa de nas de tot ce luceste si imi doresc mereu mai mult decat e de dorit.

luni, 18 mai 2009

O sambata seara

E mult de cand n-am mai petrecut o sambata seara in oras. Iesirile mele nocturne au fost legate de evenimentele "mondene" ale prietenilor sau neamurilor.
Asa, sa haladui pe strazi, sa intru in cafenele si ceainarii, sa ma opresc la terase cand mi se face pofta de o cafea sau o bere, nu s-a mai intamplat, hat... nici nu mai stiu de cand.
Ma invatasem sa zac in fotoliul meu verde si plusat, peste care am aruncat salul meu preferat, cu o cafea in fata, uitandu-ma la filme.

Mi-am gasit in bratele fotoliului confortul care mi-a lipsit ani de-a randul. Ma imbratiseaza ca un vechi amant in care forma trupului meu se potriveste ca intr-o matrita, imi incalzeste picioarele si-mi dezmiarda oasele pe care greutatile si anii apasa, are un loc prin care imi preia si-mi elimina reziduurile zilei... Cum se zice, imi ia cu mana... Are maini nevazute cu care alinta, alina...
Ma simt bine stand acasa pentru ca ani de-a randul am fost chiriasa, am locuit la altii, cu grija sa nu patez covorul, sa nu ocup din greseala fotoliul preferat al vreunui membru al familiei proprietare si, cu gazdele trebuia sa ma port mai ceva decat cu un ou pentru ca gaseam greu pe cineva sa ma accepte cu defectul major, care se vedea: aveam de fusta mea un copil mic, o fetita de patru ani, care se simtea acasa foarte lesne in orice casa ne mutam si lua urgent atitudine de stapan. Imi amintesc, si nu voi putea uita vreodata, motivul pentru care am batut-o ultima data, la cinci ani, motiv de care si azi ma rusinez si cum m-a urmarit ani in sir intrebarea pe care mi-a pus-o cand a inceput sa mearga la scoala, aparent fara legatura cu nimic, asa, din senin: "Mami, noi suntem saraci?"
Mi-am jurat atunci, privind la geamurile luminate seara, in spatele carora imi imaginam scene linistite de familie, cu cine vesele, cand se aduna toti la cuib si-si povestesc, si-si cer sfaturi, si se dau cu parerea, se ironizeza, se corecteaza, se saruta si-si ureaza noapte buna... si o noua zi poate sa inceapa caci nu e nimeni care sa sparga balonul de sapun in care se retrag si-si afirma apartenenta, isi dau curaj simtindu-se aproape avandu-se unii pe altii, acasa, in siguranta, iubiti, cu rost...
Au trecut anii. Azi fiica mea are 21 de ani, eu am infaptuit tot ce mi-am jurat atunci, cu dintii inclestati: sa fac o casa (s-o cumpar) cat de mica, o masina, si, pentru ca fiica mea avea nevoie de un prieten, un frate, iar pentru mine era complicat sa mai am copii, sa ne marim familia cu un catel. Dar, mai presus de orice, sa nu permit niciodata, nimanui sa-o faca pe fiica mea sa se simta saraca! Suntem amandoua oameni ai datoriei. Eu am fost si sunt o mama-prietena, o mama-camarad, o mama-closca atunci cand copilul meu a simtit nevoia sa se adaposteasca sub o aripa. Ea este cuminte, maturizata mai devreme, un om cu obiective fixate si, partial, bifate. Cu toate astea, exista inca un cordon ombilical intre noi pe care sper ca nimeni si nimic nu-l va taia vreodata. Simt ca, de la o vreme, eu ma hranesc prin el, circuitul vietii intre noi doua e cu dublu sens. Spun asta pentru ca s-a dovedit ca barbatii au venit si-au plecat din viata mea, prietenii, unii, la fel. Singura certitudine si reper in caz de defectare a busolei, ramanem una pentru cealalta.

Hmmm... De fapt am vrut sa spun ca sambata seara m-a scos fiica mea, impreuna cu prietenul ei, in oras. Am fost la Noaptea muzeelor. Am facut pe ghidul pentru ei, inauntrul muzeelor si in afara lor, le-am aratat Bucurestiul meu, asa cum il am in suflet. Ei m-au rasfatat. Am avut sofer, mi-au facut poze, mi-au facut cinste cu o saorma si o bere...