luni, 8 martie 2010

Eu, o femeie obosită

De când mă ştiu am vrut să fiu cea mai bună în ceea ce fac, fie că era vorba de cozonac, fasole bătută, crescut copii, servit patria sau doar ireproşabilă, aşa, la prima vedere, înainte să ajungi să mă cunoşti.
M-a preocupat să mă prezint aşa cum sunt sunt: o fată de la ţară care a vrut să arate de ce e în stare când i s-a ivit ocazia, mereu preocupată să depăşesc ceva, să fiu mai citită, mai stilată, mai gospodină, mai bună profesional, mai simpatică şi empatică, să fac de toate şi bine, să fiu cea mai bună mamă, cea mai bună fiică, noră, soţie, colegă, prietenă... Obositor.
Am fost loială, punctuală, discretă, veselă, optimistă cu credinţa că şi ceilalţi sunt la fel. Greşit.
Am greşit când am socotit că oamenii din viaţa mea îmi sunt egali. Mi-am dorit bărbaţi care să-mi fie cel puţin egali pe care să-i admir şi să-i respect şi admirându-i să-i iubesc.
Din cursa în care am alergat eu şi cu mine, pe culoare diferite, am constatat că am ieşit pe locul doi şi obosită. Acuma merg pe drumul meu, în ritmul meu, egală cu mine. Cine vrea şi poate să ţină pasul, bine. Am obosit să mai încerc să mă mai potrivesc cu cineva. Aştept ca cineva să încerce, să se străduiască să se potrivească cu mine.

Un comentariu:

Dany spunea...

Nenorocirea multor femei inteligente este ca nu gasesc pe acel cineva care sa le domine prin inteligenta lor. Nu stiu daca mi-am definit bine gandul... Imi spunea cineva odata ca nu-ti alegi partenerul de viata ca sa vorbesti filosofie. Gresit. Poate nu-l aleg sa discut filosofie cu el, dar nici nu poate fii cineva care nu intelege ce spun si nu-l intereseaza. Multe femei se regasesc in randurile tale, sunt convinsa.