Draga Mos Craciun,

Pe mine nu mă cunoşti pentru că nu-mi amintesc să-ţi fi scris vreodată să-ţi cer ceva, dar s-ar putea să mă fi văzut în globul tău de cristal când repetam cu înfrigurare poeziile pe care urma să le recit în faţa întregului sat adunat în sala mare şi îngheţată a căminului cultural şi că abia aşteptam să mă costumez, să cânt şi să dansez la serbarea pe care şcoala o organiza în cinstea lui Moş Gerilă, căci cu el aveam de-a face pe vremea mea.
Aşa că, în copilărie nu ne-am intersectat iar mai târziu ai devenit pretext de a primi si a face daruri, de a primi şi a face vizite, şi, mai ales, prilej de zile libere în care a trebuit să lucrez...
Dacă globul tău de cristal are memorie suficientă ai să vezi că de Crăciun eram pe drumuri, înghesuindu-mă în trenuri personale aglomerate, înotând prin zăpezi patru kilometri, pentru că au fost nişte ani în care copilul era la mama şi eu, moartă-coaptă trebuia să ajung să marchez momentul fiindcă tu, nu-i aşa, spuneai una şi făceai alta, adică nimic. Spuneai că vii şi le aduci nuş'ce cadouri copiilor cuminţi dar de fapt pasai toată această poveste pe umerii mei. Aveai grijă să-ţi pui spiriduşii să fluture pe la nasul fiicei mele tot felul de Barbie cu casă şi grădină, cu rânduri de rochii şi agrafe care costau cât leafa mea pe două luni, o îndemnai să-ţi scrie şi să-ţi ceară orice că, deh, nu plăteai tu...
Cel mai tare mă supărai când veneai, chipurile la şcoală la fiica mea pentru că eu trebuia să cumpăr cadoul, să-l predau cu etichetă la doamna învăţătoare, ca tu să ieşi în faţă şi, cu maximă ipocrizie, să pozezi în moşul cel bun care-i răsplăteşte pe copiii cuminţi. Necazul venea când se desfăceau cadourile şi fiică-mea constata că, deşi a fost cel mai cuminte copil şi cel mai bun la învăţătură, nu primea ce ţi-a scris ci ce mi-am permis eu, mama lui.
Chiar aşa, îţi mai aduci aminte când s-a rătăcit pachetul meu? Când ai ajuns la fundul sacului şi n-ai găsit nimic pentru copilul meu, cel mai cuminte, mai sensibil, mai frumos şi mai bun copil? Îţi aminteşti privirea ei, lacrimile ei? Poţi să-ţi imaginezi ce-a fost în sufleţelul care a tremurat tot în aşteptarea ta?! De atunci te urăsc, Moş Crăciun. Şi m-am urât şi pe mine că nu am avut tăria să-i spun adevărul. Că nu eşti decât o minciună, că nu primim degeaba nimic de la nimeni. Nici măcar de la tine. Şi că poate exişti, dar în niciun caz nu ai vreo legătură cu darurile, cu cuminţenia sau cu învăţătura. Nu i-am spus pentru că n-am vrut să ucid credinţa ei că miracolele se întâmplă, să nu-i sărăcesc copilăria şi să te las să-ţi spui povestea, iar ea să creadă în tine cât va voi şi va putea...
Acum că ţi-am spus în faţă toate acestea, poţi să nu treci pe la mine că nu vreau să cheltuiască nimeni niciun ban în numele tău pentru mine, că am tot ce-mi trebuie şi că nu vreau decât să petrec acest sfârşit de săptămână ca multe altele. Bucuriile, multe, puţine câte-or fi să fie nu o să mi le aduci tu şi nici nu le aştept de la tine, cum nu aştept nimic de la tine de fapt.