A venit întârziata, adică eu

Stefan Hrusca - Amurg de iubire


şi vă spune că s-au întamplat multe între timpul acesta. Cum ar fi nevoia de a vă explica postarea anterioară. Nu voiam decât să spun ca mi-e dor tare-tare să merg la teatru și că am două mari pasiuni în viaţa asta: teatrul şi sportul (minus fotbalul, care nu mai e de mult un sport, e o afacere si atât! - părerea mea de cunoscător).
Revenind, am primit de la fiica mea bilete la turneul de tenis de la Bucureşti care a fost hăăăt, în septembrie, şi dacă mă gândesc bine, e cea mai mare bucurie pe care am trăit-o în această toamnă.
Între timp, a fost 15 noiembrie, ceea ce se numeşte ziua mea. Am primit telefoane, mesaje, cadouri şi gesturi care mi-au întărit credinţa că merită să îmbătrâneşti cu un an numai ca să vezi acest spectacol care se pune în mişcare pentru tine. Aviz sinucigaşilor: nu vă sinucideţi, aşteptaţi să vină ziua voastră pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi!
Aşa ceva ca de ziua mea, mai rar. Am tăiat multe legături cu bună ştiinţa, şi nu de azi-de ieri. Cu toate acestea, am avut surpriza să constat că un om cu care n-am vorbit de foooaaarte mulţi ani, şi spun aşa pentru că chiar nu le mai ştiu numărul, s-a zbătut să-mi afle numărul de telefon şi m-a sunat de ziua mea. De ce ar fi ziua mea importantă pentru aceşti oameni, când ea nu e importantă pentru mine?! Poate pentru că însemn ceva pentru ei...
Sunt ceea ce se cheamă un Scorpion cu ascendent în Scorpion care trăieşte în ascuns, are taine, e interiorizat şi oarecum depresiv dar enorm de sensibil şi prietenos cu cei aleşi. Sunt, de asemenea, un om încercat care a făcut 47 de ani şi pe care puţine lucruri îl mai pot scoate din papuci. Totuşi, am vibrat la un buchet de frezii mov desigur, de la fiica mea şi la cerceii cu pietre de asemena mov de la cea care joacă rolul scoacrei dar care îmi e o bună prietenă încă din copilărie, sau cel puţin eu aşa o simt.
TU să-mi faci poze în tricoul acela special cu care m-ai cadorisit, pentru că eşti paparazzo-ul meu oficial şi mă cunoşti cel mai bine, şi poate mă ajuţi să-mi arăt lumii noul look într-o ureche. Până o facem şi pe-asta, let's valse!

And the winner is... meeee

Azi m-am trezit cu o stare ca si cum as fi castigat un premiu. De cum am deschis ochii, lumina chioara a becului de la hota mi s-a parut reflector iar pardoseala holului-bucatarie, scena. Ma simteam in matase fosnitoare in asa-zisa mea camasa de noapte, drept pentru care m-am pus pe multumit.
Ii multumesc mamei mele ca m-a incurajat sa plec din satul in care m-am nascut si din orasul in care am invatat pentru ca n-as mai fi fost azi aici. Multumesc, de asemenea, tatalui meu pentru ca e sanatos, atat cat se poate la saptezeci si trei de ani, pentru ca in felul acesta ma scuteste de drumuri la spitale, ciubucuri pe la doctori si asistente, umilinte pe la infirmiere... Ii multumesc, cu toate ca e suparat pe mine si nu-mi vorbeste.
Ii multumesc fostului meu sot nr.2 pentru ca-mi permite sa-l finantez. Imi cumpar astfel o oarecare garantie ca nu se intoarce sa impartim oxigenul si linistea. Nu stiu cum se face, dar am numai obligatii si datorii fata de oamenii cu care intru in contact, mai ales daca ei capata calitatea de soti, si nu ma refer doar la cea juridica. Ajung sa-i platesc pentru ca m-au luat de nevasta si mi-au dat un nume si un statut, de care m-as fi putut lipsi, fie vorba intre noi, pentru ca altceva nu-mi amintesc sa-mi fi dat...
Iti multumesc TU pentru ca nu ma lasi sa ma iluzionez cum ca toate povestile alea siropoase din filme si din carti ar fi adevarate. Vreau sa-ti spun atat: mi-am explicat de ce nu stii cum s-a-ntamplat de am ajuns in casa si la masa mamei tale si e scuzabil, dragul meu cata vreme mintea iti era ocupata sa numeri cate luni, saptamani, zile si ore trecusera de cand facusesi dragoste prima oara cu... altcineva. Si stim amamndoi ca exista dovezi in sensul acesta. De asemenea, iti multumesc pentru ca nu m-ai lasat prea mult timp sa cred ca suntem o echipa, eu sunt mereu singura si pentru moment am uitat, insa vreau neaparat sa-ti multumesc pentru ca mi-ai amintit.
Dar mai ales, iti multumesc tie pushtiule, pentru ca-ti faci timp sa treci pe aici, ca-mi lasi mesaje offline, ca nu ma uiti si nu ma lasi desi eu am fost aceea care a inchis usa in nasul acelei lumi din care faci si tu parte. Iti multumesc pentru curajul, entuziasmul, nebunia si increderea in mine pe care mi le-ai pus in brate candva si pe care n-am stiut cum sa le folosesc si le-am pierdut...
Ii multumesc fiicei mele pentru ca exista si mie deopotriva, caci eu am facut-o si am crescut-o, desi nu mi-a fost usor nici una nici alta. Stiu ca ea e singurul om pe care ma pot baza, ca poate sa-mi inlocuiasca oricand cea mai buna prietena si sper ca reciproca sa fie valabila.
Mai multumesc Cerului ca, desi nu am un job stabil, nu mor de foame, statutul de "nesimtita" imi asigura traiul si-mi permite distractii de care am fost privata multi ani, cum ar fi mersul la interviuri si aplicatul pentru job-uri pe net. Sunt experiente interesante de care n-am avut parte pana la anii astia.
De asemenea, sunt recunoscatoare pentru ca m-am intors la scoala si nu-mi doresc decat sa trec cu bine si de aceasta sesiune de examene.
In incheiere, va rog sa ma scuzati daca discursul a fost prea lung si daca s-a intamplat sa uit sa multumesc cuiva, insa am o explicatie - nu sunt deprinsa cu luminile rampei si nici nu mi s-a intamplat sa castig ceva vreodata...

Ce ne tine?

"Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Numai spiritualitatea rămâne într-o iubire."

"Pe orizontală se uită multe lucruri, dar oamenii mai stau şi vertical".
Ileana Vulpescu - Arta conversaţiei

Hei, TU,
Aştept cu interes să văd cum (şi dacă) trecem testul verticalităţii.

Am fost in vizita

acasa la Ştefan cel Mare, dar el era la Shanghai, pe catwalk. Îşi migdalase ochii dupa trendul tătărăsc lansat in Moldova acum sute de ani, tătari despre trecerea cărora există încă dovezi.

Stejarul din Borzesti









Biserica din comuna Ştefan cel Mare, în apropiere de Oneşti












Altfel, mina de sare de la Tîrgu Ocna e la locul ei


















Barajul de pe Uz la fel ca în copilăria mea, impresionant.











Centrul Oneştiului. Excepţional acest chip al domnitorului.
















P.S. Mulţumesc TU pentru aceste imagini.

Musafir de meserie

Am o noua profesie. M-am facut musafir. TU m-ai invatat meseria asta si-ti multumesc. TU si mama ta ma rasfatati cum n-a facut-o nimeni.
Ma simt musafir si la mine acasa. Unul nepoftit.

Când lumea nu mai e de ajuns

N-am mai scris pentru ca am fost ocupata sa traiesc si sa muncesc. Din greu, cum n-am mai muncit de ani buni. Lucrez la o lume. Noua. Si la o viata noua. A mea. Am inchis frumos usa unei lumii care nu ma mai incapea si o iau de la inceput. Cum nu sunt obisnuita sa primesc chestii de-a gata, cu atat mai putin o viata, mi-am suflecat manecile. Imi trece os prin os, mi se incinge creierul si fac bataturi la buricele degetelor de atata butonat, dar am satisfactii. Oameni noi si TU, atmosfera placuta, oboseala aia placuta dupa efort care s-a dovedit a fi cu rost.
E o etapa. Am rezolvat cu slujba.
Am contactat si avocati de divorturi. Femei. Doua. (Multumesc, Mona!) Mai dureaza. Simt ca nu s-au aliniat planetele.
Nicio lume nu s-a ridicat intr-o zi. Asta in care evoluam s-a facut in sapte zile si e perfectibila. Ca dovada ca fiecare dintre noi isi face cate una proprie. Altii, ca mine, capata un tic nervos si reiau facerea lumii la intervale mai mult sau mai putin regulate. Depinde. De multe. Si de cum se aliniaza planetele.
Reconstructia a inceput din interior, din mintea mea. Ca in videoclip.

Unde se duc când se duc?

Ce devin foştii, oameni care au fost cei mai în vieţile noastre într-o vreme, pentru o vreme? Îi trecem în corpul prietenilor, pentru că, nu-i aşa, ştim multe unii despre alţii? Sau, fix din aceleaşi motive, îi socotim cei mai de evitat? Riscăm să ne vedem în ei ca într-o oglindă care spune despre noi ceva ce ne străduim să lăsăm în urmă? Dacă îi urâm se pune că am depăşit momentul, ne putem considera liberi? Resentimentul nu e tot un sentiment?
Îi îngropăm şi trecem pe la mormânt la ocazii aniversare (pe care le aşteptăm cu înfrigurare) - de ziua lui, de ziua noastră, de Craciun, de Anul Nou, de Paşte, la un an de la ultima întâmplare care a însemnat ceva, de la prima, la un an şi o lună, şi două... - să lăsăm o floare, să dăm un sms, un telefon dacă suntem destul de curajoşi?
Cât de adânc îi îngropăm, în ce fundătură din care nicio rază de amintire să nu mai străbată până la prezentul populat de actualul?
Unde-i exilăm? Unde-i alungăm? Sau poate îi păstrăm? Unde? E un loc în care se depozitează aceste fiinţe care ne-au fost cândva tot? Devin ei vreodată nimic?

Lecţie

Nu există unitate de măsură pentru dezamăgire.
E şi atât. O treci în cont şi te înjuri că iar ai muşcat-o după care juri că n-o să ţi se mai întâmple. Şi nu poţi decât să speri că te vei obişnui să-ţi fii singură cel mai de încredere prieten, cel mai fidel iubit, cel mai la multe capitole.
Dezamăgirea e egală doar cu nivelul de aşteptare, cu investiţia de încredere şi, eventual, cu o altă dezamăgire. Mi se pare pleonastic, derizoriu, telenovelistic şi chicios-patetic să spui "m-ai dezamăgit cinci minute cât am plâns plus alte 5 minute până m-am uluit şi mi-am revenit din uluială", deşi e adevărat, că mai mult nu mai reuşeşte nimeni. Mi-am luat măsuri din vreme şi mă aştept la orice de la oricine. E numai chestiune de timp...
Păcat că s-a confirmat şi de data asta...
Oricum, altfel le primeşti când eşti în gardă.

Looking for the summer

Era toamnă când a venit primăvara, poate de aceea mi se pare că întârzie vara.
TU ai amestecat anotimpurile în mine şi mi-e bine, chiar dacă nu mi-e uşor.

You and I

Motto: "...Iubesc, am curaj şi mă tem..."




Îmi place de noi.
Gătim împreună, şofăm împreună (eu la drum drept, tu la "fazele fixe", parcări şi spaţii înguste). Vedem aceleaşi filme, am citit cam aceleaşi cărţi, ne sprijinim şi ne cerem sfaturi. Ne întrebăm. Unul pe altul şi fiecare pe el însuşi. Ne consultăm.
Îmi place cum ştii ce gândesc când cred că numai eu ştiu ce. Mă ajuţi acum, când îmi e greu şi când au rămas puţini lângă mine. Suntem buni prieteni, nu-i aşa? Suntem atenţi unul la altul, unul cu altul.
Te schimbi, ştii? Ma schimb şi eu. Mai greu. Deşi trăiesc în aglomeraţia în care te-am primit, m-am obişnuit cu singurătatea de a decide. Şi cu asumarea responsabilităţii. Pentru toţi. E timpul să ţin cont numai de mine, deşi cei mai importanţi rămâneţi fii-mea, TU şi familia de bază: mama mea, tatăl meu şi fratele meu (care începe să mai înţeleagă, deşi mereu a fost în urmă), mama ta şi tatăl tău.
Sigur că îmi place cum îmi îndeplineşti toate dorinţele, cum îmi netezeşti drumul în viaţa, cum îmi iei din poverile cu care mă obişnuisem, dar mă tem că-mi pierd antrenamentul şi dacă te pierd şi pe tine ce mă fac?!? Ce mă fac dacă pleci într-o zi, te-ai gândit? Eu m-am gândit. Şi atât.
...Asta aşa, ca să înţelegi de ce "nu-mi vine să mă dau pe mâna ta" :)

Eu, TU şi Ovidiu

... Ce mai fac? Kilometri. Şi pentru că sunt o excentrică, nu merg la munte, ca toată lumea ci la mare, la noi la mare. După cum se vede, Ovidiu e bine, eu sunt bine... Şi marea e bine. Nu i-am făcut poză pentru că n-am îndrăznit să mă apropii de ea. Era în criză. De nervi. Abia scăpase din chingile gheţurilor şi, cum nu e obişnuită cu astfel de obrăznicii, am auzit-o şi mi-a fost destul să înţeleg că trebuie să mă ţin departe...
Ce nu mi-a plăcut a fost aerul de oraş părăsit al Constanţei. Părăsit de Mazăre...

P.S. TU ai făcut pozele, mulţumesc :-*

La cumpăna anilor

...Ce, nu e potrivit? Am greşit anotimpul? Am greşit ceva?
Vom trăi şi vom vedea. Noi să fim sănătoşi şi în anul care vine totul să fie ca în filmuleţul ăsta! La toată lumea!

The day after

Azi m-am trezit cu un dor nebun să citesc poezie. Daniela Crăsnaru şi Geo Dumitrescu, Dan Deşliu şi Topârceanu, Coşbuc şi Elena Farago, Adrian Păunescu şi Blaga... Aşa, de-a valma, de iubire, de toamnă, de ţară, de revoltă, de stradă, de casă, de frunză veştedă şi de mare...
Şi am citit.
Mi-e dor să văd "Vă place Brahms?" poate pentru că trăiesc ceva asemănător. Am şi rochia neagră, şi perle la urechi, mănuşile de aţă împletite de bunica sunt prin vreun fund de sertar. Sunt prietenă cu mama TA (oare mai sunt?), sunt o femeie matură căreia îi place Brahms...
De fapt, încerc să mă adun şi să spun o poveste despre ce am trăit la sfârşitul săptămânii trecute. Cum a fost ziua mea şi TU mi-ai adus micul-dejun la pat, cum eu am stricat toată "poezia" cu replica "Oh, ca la invalizi!", cum m-ai iertat că nu-s învăţată cu răsfăţul şi romantismele, cum m-ai sărutat şi mi-ai spus "La mulţi ani" de duminică până azi de 20 de ori pe zi, cum m-ai dus la marea cea neguroasă peste care ploua şi cum ai scos paharele de cristal şi şampania să mă sărbătoreşti acolo, ochi în ochi cu marea, cu mine, cu nisipul şi ploaia, cum ne-au îngheţat nasurile şi mâinile dar ne-au luat foc hainele şi buzele, cum marea a zâmbit complice din mii de ochi de spumă... De fapt, o poveste despre cum am împlinit 45 de ani şi cum TU m-ai ascuns la pieptul tău, în casa ta, la marea ta de toate grijile şi depresiile, de toate convenienţele care mă găseau mereu acasă, an de an. Ţi-am mulţumit pentru asta? Am încercat. Vorbele sunt puţine şi sărace. Am timp s-o fac până la anul, ani de-a rândul, zi de zi...

Mai jos este imaginea de la: yerbamateblog.blogspot.com

Sclipiri de Noiembrie

Cerul s-a lipit de pământ. Umezeala gri şi rece dă sclipire frunzelor de toate nuanţele, canadienelor şi cizmelor, obrajilor şi blocurilor fără culoare din Bucureşti. Totul e argintiu şi glossy într-un fel foarte aparte. Le văd pe toate mai aproape, mai posibile, ca şi când le-aş privi prin lentila unei picături de ploaie. Sub duşul rece, Noiembrie mă trezeşte la realitate. Îmi revin din beţia de căldură a verii, din vârtejul de arome şi culori al toamnei şi recunosc feţe în spatele măştilor, iau decizii la rece.
În fiecare Noiembrie am o întâlnire foarte intimă de la care nu lipsesc. Mă întâlnesc cu mine de ziua mea. Mă privesc în ochi, mă cert şi îmi strâng mâna. În ultimii ani, mă întreb şi de sănătate, pe lângă întrebările obişnuite despre cum m-am achitat de datoriile faţă de copil, părinţi, frate, soţ, patrie şi popor, pentru că sunt un om al datoriei...
Acest Noiembrie mă găseşte puternică pentru că TU sufli în pânzele bărcii mele în fiecare zi, îmbrăţişarea ta, chiar şi de departe, îmi alungă spaimele şi neputinţele. Mă simt în siguranţă. Nu mă mai simt singură. Ştiu că binele şi liniştea sunt în casa ta, cea cu un ochi deschis spre mare. În vecinătate farul clipeşte din ochiul magic ajutându-i pe rătăciţi să nimerească portul. Începe un Noiembrie ceţos care limpezeşte, îmi arată drumul firesc, de la care m-am abătut demult, cândva...

Ceea ce e cu adevărat important

... Mă străduiam să mă adun într-un făraş. Primisem lovituri grele şi repetate pe care atunci, pe moment, le-am încasat cu zâmbetul pe buze, calm şi demn. Aşa am gândit că trebuie să mă prezint în faţa asistenţei, să ies din scenă în picioare, chiar dacă dâra de sânge a rămas în urma mea şi ştiu că foştii colaboratori apropiaţi, o adulmecă cu nesaţ.
... Mă mişcam prin viaţa mea ca printr-o telenovelă chicioasă, năpădită de personaje prea tuşate, prea într-un fel sau altul pentru a fi reale care creau situaţii anormale la care şi eu reacţionam cu un comportament nenatural.
...Calculatorul s-a înţeles cu maşina să intre în concediu medical împreună, deodată şi simultan ca să-mi fie clar că planetele s-au aliniat şi că oricât aş căuta o evadare fie în largul zării, fie în virtual e inutil.
... Simt că în casa mea ceva pute. Rău. Pe zi ce trece mai tare. Gustul şi mirosul cafelei sunt alterate, nici florile nu mai reuşesc să estompeze duhoarea. Ştiu că e vina mea, că nu curaţ locul mai des şi mai bine. Ştiu că ar trebui să curăţ locul de tot, definitiv dar nu sunt în stare să arunc în stradă un animal bătrân şi bolnav, ale cărui singure bucurii sunt sticlele şi conţinutul lor. Acest defect se numeşte milă. Cold as charity, zic englezii. Cold, cold...
..........

A sunat telefonul şi s-a auzit: ai nevoie de service, te simt după voce - hai la Constanţa. E doar terapie? Chiar nu contează. Cu adevărat important e că ai dat acel telefon, atunci.