Adio, Kafka

Acum pot. Orice.
Să fac politică, dacă vreau, să ma dau cu părerea fără să şoptesc şi să dau televizorul mai tare, fără să-mi fugă primul gând la celular. Teroarea a luat sfârşit, nu mai sunt obligată să-l am mereu deschis, lângă ureche când dorm, nu se mai revarsă din el grohăituri şi cotcodăceli placide.
Pot să vorbesc cu oricine, oricât de prinţ, ziarist, om politic, diplomat sau infractor ar fi, român sau străin, fără să dau explicaţii de ce şi cum.
Nu mai trebuie să spun unde plec când plec din oraş sau din ţară, unde locuiesc, cu ce călătoresc, pe ce bani, cu cine mă întâlnesc şi de ce.
După optsprezece ani, psihiatrul mi-a spus că ajunge. Pe scurt, am devenit o "nesimţită" cu acte în regulă, dar nu mai trăiesc în Kafka.