joi, 19 august 2010

Radiografia unei bucurii

Vreau să scriu despre o bucurie intensă, deosebită, cum n-am văzut la nimeni, cu totul specială şi care nu e a mea dar la care am contribuit.
Îndeobşte, oamenii râd când se bucură, sau doar zâmesc. Cei mai exuberanţi dintre noi scot chiote, sar ca o minge sau ca un caţel căruia i-a venit stăpânul acasă.
Totuşi, nu pot să uit bucuria celui mai trist om pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Se bucura cu ochii, cu mersul, cu mâinile, cu barba, cu animalele şi plantele, cu cicatricile de pe tâmplele încărunţite, cu casa la care uşa e mereu descuiata şi ferestrele luminate.
De ce mi-am amintit de sclipirea ochilor de smoală, de pasul de stăpân, de mâţa arogantă şi de câinele pe care l-am iubit înainte să-l cunosc personal, deşi le credeam definitiv rămase în urmă ?!
Poate pentru că am înţeles că de o astfel de bucurie nu e capabil decât cineva profund trist, profund principial, profund profesionist, profund disperat, profund furios.
Astfel de bucurii sunt rare şi puţine.

Un comentariu:

Mircea Vladut, spunea...

Dupa multa ploaie, soarele e mai frumos.
Cred, de altfel, ca cu cat capacitatea de a te intrista e mai mare, creste proportional si capacitatea de a te bucura.