Hai să încep printr-o paranteză - de ce "m-am născut"? şi nu "am fost născut"?! Cred că mama m-a născut, chiar dacă oi fi avut și eu vreo contribuție. Cred că mama a vrut ca eu să fiu, m-a iubit și m-a vrut chiar dacă avea 19 ani și legea decrețeilor nu apăruse încă așa încât nu a fost obligată să mă aibă, așa că venirea mea pe lume nu mi se pare a fi meritul meu câtuși de puțin.
Noiembrie e bruma pe frunză și soare furat în ferestre. E ghicitul pe după răsărit : oi vedea soare azi?! sau poate ninge?! E lumina irepetabilă cernută prin frunză ruginie şi rază pornită din suflet de soare, mohorâtă şi caldă, cernită de brumă vineţie...
De obicei, de ziua mea ninge. Mama mi-a povestit că în dimineaţa când m-am născut a nins. Frumos şi liniştit.
De aceea sunt aşa îndrăgostită de zăpadă...?!
Iubesc aerul rece cu miros de crizanteme al toamnei și curajul de fulg de nea al lui noiembrie.
Eh, a mai trecut un an . L-am pus lângă toţi ceilalţi şi merg înainte.
Nu ne naştem la fel. Unii vin pe lume în case în care nu e pătuț și căruț și bonă, și un tată care s-o plătească... Nu e mamă care să știe, nu e doctor s-o învețe. Și atunci duci povara că nu e acolo cineva când ai nevoie să știe pentru tine, să poată în locul tău.
Cumva te faci mare și te duci la școală. Obligatoriu și GRATIS! Ce să vezi?! E cu fondul clasei, cu bani de 1 Martie, cu cadou de 8 Martie. Desigur, vine 1 Iunie și primești și tu atenție, un pic de ciocolată ca o pomană și un balon colorat cu vreo siglă de partid. Dacă ai noroc și partidul e mai vizibil, te vezi și la tv.
Fără să-ți dai seama, trece școala, trece timpul și ești pe cont propriu. Unde e partidul cu ciocolata de 1 Iunie?! Părinții sunt tot zilieri, lumina e la fel de scumpă, cablu în satul tău nu-i dă pe ăi de spun de rău de conducere, nu știi de unde îți vine povara, dar o duci. Și taci. Și o duci. Nici nu știi că o duci pentru că te-ai născut așa, cu ea pe umeri.
şi vă spune că s-au întamplat multe între timpul acesta. Cum ar fi nevoia de a vă explica postarea anterioară. Nu voiam decât să spun ca mi-e dor tare-tare să merg la teatru și că am două mari pasiuni în viaţa asta: teatrul şi sportul (minus fotbalul, care nu mai e de mult un sport, e o afacere si atât! - părerea mea de cunoscător). Revenind, am primit de la fiica mea bilete la turneul de tenis de la Bucureşti care a fost hăăăt, în septembrie, şi dacă mă gândesc bine, e cea mai mare bucurie pe care am trăit-o în această toamnă. Între timp, a fost 15 noiembrie, ceea ce se numeşte ziua mea. Am primit telefoane, mesaje, cadouri şi gesturi care mi-au întărit credinţa că merită să îmbătrâneşti cu un an numai ca să vezi acest spectacol care se pune în mişcare pentru tine. Aviz sinucigaşilor: nu vă sinucideţi, aşteptaţi să vină ziua voastră pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi! Aşa ceva ca de ziua mea, mai rar. Am tăiat multe legături cu bună ştiinţa, şi nu de azi-de ieri. Cu toate acestea, am avut surpriza să constat că un om cu care n-am vorbit de foooaaarte mulţi ani, şi spun aşa pentru că chiar nu le mai ştiu numărul, s-a zbătut să-mi afle numărul de telefon şi m-a sunat de ziua mea. De ce ar fi ziua mea importantă pentru aceşti oameni, când ea nu e importantă pentru mine?! Poate pentru că însemn ceva pentru ei... Sunt ceea ce se cheamă un Scorpion cu ascendent în Scorpion care trăieşte în ascuns, are taine, e interiorizat şi oarecum depresiv dar enorm de sensibil şi prietenos cu cei aleşi. Sunt, de asemenea, un om încercat care a făcut 47 de ani şi pe care puţine lucruri îl mai pot scoate din papuci. Totuşi, am vibrat la un buchet de frezii mov desigur, de la fiica mea şi la cerceii cu pietre de asemena mov de la cea care joacă rolul scoacrei dar care îmi e o bună prietenă încă din copilărie, sau cel puţin eu aşa o simt. TU să-mi faci poze în tricoul acela special cu care m-ai cadorisit, pentru că eşti paparazzo-ul meu oficial şi mă cunoşti cel mai bine, şi poate mă ajuţi să-mi arăt lumii noul look într-o ureche. Până o facem şi pe-asta, let's valse!
E ceaţă în ochiul cu care ma uit la mine. În cel cu care mă uit la tine, e întuneric. Sunt atât de departe cam cât e de la speranţă la deznădejde. Cam cât e de la mine la tine, de la mine la mine.
pentru că mi-am pierdut entuziasmul , nebunia şi curajul de a face lucruri. Poate pentru că le-am făcut deja pe toate. Îmbătrânesc pentru că nu mai vreau să văd oameni. Cred că am obosit de tot ce-am văzut. De fapt, am îmbătrânit pentru că iar a fost 15 Noiembrie. Inevitabil.
E o zi buna sa mori azi, tineretea mea. Treci direct in lumina neobisnuita de noiembrie, direct in soare cald prin frunze adiate in dunga si curcubee de roua. Iei cu tine poezia ca stare, patetismul cantecului ca fel de fi, patriotismul ca religie. Drum bun, tineretea mea! Odihneste-te in pace, Adrian Paunescu!
"Descoperă pacea sufletească să poţi accepta lucrurile care nu pot fi schimbate, forţa, ca să poţi schimba ceea ce poate fi schimbat şi înţelepciunea ca să-ţi dai seama care este diferenţa dintre cele două categorii"
Dacă aş spune că mi-au plăcut, ar fi neadevărat şi prea puţin. Dacă aş spune că m-a impresionat faptul că cineva a ales pentru mine, dintr-un maldăr de felicitări gata scrise, pe aceasta şi nu alta, ar fi mai aproape de adevăr. Înseamă că mai sunt oameni în jurul meu care chiar înţeleg despre ce este vorba în propoţizia care sunt. M-a mai surprins plăcut că cineva s-a gândit să imprime aşa un text pe o felicitare. Se pare că se vinde profunzimea unui gând ca dar la aniversare, de vreme ce marketingul făcătorilor de felicitări a optat pentru un astfel de înscris.
Mulţumesc, Daniela, pentru alegere, pentru că înţelegi, pentru tot! Mulţumesc şi celorlalţi colegi ai mei. Restul, felicitările, masa şi ce-o mai fi, după Anul Nou, când ne vom mulţumi unii altora definitiv.
Azi m-am trezit cu un dor nebun să citesc poezie. Daniela Crăsnaru şi Geo Dumitrescu, Dan Deşliu şi Topârceanu, Coşbuc şi Elena Farago, Adrian Păunescu şi Blaga... Aşa, de-a valma, de iubire, de toamnă, de ţară, de revoltă, de stradă, de casă, de frunză veştedă şi de mare... Şi am citit. Mi-e dor să văd "Vă place Brahms?" poate pentru că trăiesc ceva asemănător. Am şi rochia neagră, şi perle la urechi, mănuşile de aţă împletite de bunica sunt prin vreun fund de sertar. Sunt prietenă cu mama TA (oare mai sunt?), sunt o femeie matură căreia îi place Brahms... De fapt, încerc să mă adun şi să spun o poveste despre ce am trăit la sfârşitul săptămânii trecute. Cum a fost ziua mea şi TU mi-ai adus micul-dejun la pat, cum eu am stricat toată "poezia" cu replica "Oh, ca la invalizi!", cum m-ai iertat că nu-s învăţată cu răsfăţul şi romantismele, cum m-ai sărutat şi mi-ai spus "La mulţi ani" de duminică până azi de 20 de ori pe zi, cum m-ai dus la marea cea neguroasă peste care ploua şi cum ai scos paharele de cristal şi şampania să mă sărbătoreşti acolo, ochi în ochi cu marea, cu mine, cu nisipul şi ploaia, cum ne-au îngheţat nasurile şi mâinile dar ne-au luat foc hainele şi buzele, cum marea a zâmbit complice din mii de ochi de spumă... De fapt, o poveste despre cum am împlinit 45 de ani şi cum TU m-ai ascuns la pieptul tău, în casa ta, la marea ta de toate grijile şi depresiile, de toate convenienţele care mă găseau mereu acasă, an de an. Ţi-am mulţumit pentru asta? Am încercat. Vorbele sunt puţine şi sărace. Am timp s-o fac până la anul, ani de-a rândul, zi de zi...
Mai jos este imaginea de la: yerbamateblog.blogspot.com
În fiecare zi constat că îmi rămâne mic câte ceva. Haine (am câteva kilograme în plus cu care duc un război perfid de câţiva ani), casa, oalele pentru mâncare, priveliştea de la geam, oraşul chiar. Mi-a rămas mică viaţa mea. Mă strânge pe la cusături, se cască pe la nasturi.
Cerul s-a lipit de pământ. Umezeala gri şi rece dă sclipire frunzelor de toate nuanţele, canadienelor şi cizmelor, obrajilor şi blocurilor fără culoare din Bucureşti. Totul e argintiu şi glossy într-un fel foarte aparte. Le văd pe toate mai aproape, mai posibile, ca şi când le-aş privi prin lentila unei picături de ploaie. Sub duşul rece, Noiembrie mă trezeşte la realitate. Îmi revin din beţia de căldură a verii, din vârtejul de arome şi culori al toamnei şi recunosc feţe în spatele măştilor, iau decizii la rece. În fiecare Noiembrie am o întâlnire foarte intimă de la care nu lipsesc. Mă întâlnesc cu mine de ziua mea. Mă privesc în ochi, mă cert şi îmi strâng mâna. În ultimii ani, mă întreb şi de sănătate, pe lângă întrebările obişnuite despre cum m-am achitat de datoriile faţă de copil, părinţi, frate, soţ, patrie şi popor, pentru că sunt un om al datoriei... Acest Noiembrie mă găseşte puternică pentru că TU sufli în pânzele bărcii mele în fiecare zi, îmbrăţişarea ta, chiar şi de departe, îmi alungă spaimele şi neputinţele. Mă simt în siguranţă. Nu mă mai simt singură. Ştiu că binele şi liniştea sunt în casa ta, cea cu un ochi deschis spre mare. În vecinătate farul clipeşte din ochiul magic ajutându-i pe rătăciţi să nimerească portul. Începe un Noiembrie ceţos care limpezeşte, îmi arată drumul firesc, de la care m-am abătut demult, cândva...
2008 a fost un an ciudat.
Senzatia este ca m-a trait el pe mine, nu l-am trait eu pe el.
Si inca nu s-a termitat. S-ar putea ca partea cu adevarat tare abia sa urmeze…
A trecut 15 Noiembrie... Sambata... Am implinit niste ani. Nu mi-a fost usor, dar mi-au fost alaturi prietenii si familia. Am un fel amar de a glumi de ziua mea - raspund la urari cu "Iti multumesc pentru ca esti alaturi de mine in aceasta grea incercare prin care trec!" si zambesc, ridic din umeri, merg mai departe... In fiecare an am surprize si ma mir - cata lume tine minte ca e ziua mea!!! E politete? E "solidaritate"? E iubire? Ce e? Primesc urari de la oameni care nu-mi mai adreseaza un cuvant tot timpul anului... De fiecare data de ziua mea stau acasa, astept musafiri, gatesc, fac frumos, dar simt un parjol pe dinnauntru. As plange, as da cu toate de pereti. M-as urca la volan si m-as opri in Muntii Siriului, langa lac. Poate, la anul, de 15 noiembrie...
