Moda jurnalelor

Jurnalul a intrat în viaţa mea deodată cu ceea ce numim adolescenţa. Adică la vîrsta aia când nimeni nu te înţelege, nici măcar tu pe tine, când părinţii devin o piedică în calea afirmării personalităţii tale, când cel mai bun prieten se doveseşte a fi un bârfitor ordinar (în sensul de obişnuit) şi băiatul cel mai special se dovedeşte a avea simple curiozităţi anatomice pe care încercă să şi le rezolve profitând de prezenţa ta. Desigur, luna era plină, era mai, cerul plin de stele şi salcâmii înfloriţi, că deh! natura n-are nicio vină. Ea pune decorul.
Când fiinţa ta urlă şi n-ai cui să spui, iei un caiet şi scrii azi un gând, mâine o poezie şi nu le arăţi nimănui pentru că jurnalul e secret, e expresia intimităţii, e ca o secreţie (din categoria multelor care năpădesc fiinţa adolescentului).
Jurnalul e strămoşul blogului. Blogul e ziarul unei fiinţe, e exhibarea intimităţii, cifrat sau explicit, după cum simţim şi putem să ne exprimăm fiecare temerile, sentimentele, bucuriile şi durerile.
Cartea din imagine e primul blog pe care l-am citit şi e un obiect din cele puţine pe care le-aş lua pe o insulă pustie.
Nu pot să v-o povestesc aşa cum povesteşti un roman de capă şi spadă sau unul de dragoste, dar v-o recomand, dacă o mai gasiţi pe undeva pentru că a apărut în 1982.