marți, 28 aprilie 2009

Suprema declaratie de dragoste

Cu noi treaba sta cam asa : eu te pomenesc in rugaciunile mele (suprema declaratie de dragoste la care m-am priceput), iar tu mi te adresezi cu nick-ul/porecla/alintul unei tipe din lista de linkuri...
Desigur, nu ma asteptam sa gasesc un teren virgin in inima ta, asa ca zi ca n-am inteles, fiind mai de langa Dunare de felul meu...
M-am suparat, m-am enervat, am suferit in tacere. Te-am trecut iar prin gama de sentimente de la bucuria cu care te-as strivi sub calcai, ca pe un gandac, pana la senzatia de curent electric pe care o simt cand ma atingi, dar nu renunt la tine pentru ca asta ar face oricine. Eu nu sunt asa. Am venit sa-ti spun aceasta propozitie - Eu nu te voi mai lasa niciodata. Tu daca vrei sa ma lasi pe mine, atunci... bine. Dar nu abandonez. Am devenit inteleapta si stiu ca relatiile alevarate (de prietenie, de iubire, de colegialitate, de... orice fel) sunt cele care rezista in timp. Deci, sa ne daruim Timpul.

P.S. - Am pus fata in fata prostia asta pe care ai scos-o pe gura, cu privirea grea, de o tristete cum n-am vazut in viata mea, cu care m-ai petrecut acu ceva timp, intr-o noapte geroasa cu luna plina. Prefer sa ma chemi cu orice nume vrei, dar sa ai ochii veseli si luminosi si sa pot mereu sa ma cuibaresc la pieptul tau cand voi fugi de oameni, de cutremur, de mine... Chiar daca voi vrea sa fug de tine tot la pieptul tau am sa ma adapostesc.

joi, 23 aprilie 2009

E sarbatoare, e Sf. Gheorghe

Despre Sf. Gheorghe stiam doar ca a omorat balaurul si a salvat fata. Se pare, insa, ca e amator de placinte si poseda un dezvoltat simt al banului, avand oarecare tarif pentru savarsirea minunilor. Este supranumit "purtatorul de biruinta", dar, inzestrat fiind cu toate aceste insusiri, victoria e o consecinta fireasca!
La multi ani tuturor celor ce poarta acest nume (si derivatele)! Fie ca biruinta sa le insoteasca pasii prin viata!

"A fost o biserica a Sfintului Gheorghe, construita in vremuri de demult, si se invechise si era gata sa cada. Si oamenii locului erau acum saraci si nu puteau zidi alta biserica sau sa o repare pe cea veche. Deci biserica s-a pustiit pentru ca nu era ingrijita.
Si intr-o vreme niste copii se jucau pe acolo si era intre ei un copil care era mereu biruit si ocarit de ceilalti. Dar suparindu-se copilul de ocarile cele multe, si-a intors ochii spre biserica Sfintului Gheorghe si a zis: "Sfinte Gheorghe, ajuta-mi ca sa biruiesc si iti voi aduce in biserica o placinta frumoasa". Si indata copilul acela a biruit pe ceilalti copii la jocurile lor cele copilaresti, si nu o data sau de doua ori, ci de mai multe ori a facut aceasta, mai mult decit ceilalti.
Deci ducindu-se la maica sa i-a spus ca a fagaduit Sfintului sa-i daruiasca o placinta, si o cerea de la ea ca sa-si implineasca fagaduinta lui catre Sfintul Gheorghe. Iar maica iubitoare de fiu si mai ales catre mucenic avind dragoste a indeplinit rugamintea copilului si i-a dat o placinta buna si calda. Iar el a dus-o in biserica, a pus-o inaintea Altarului, si inchinindu-se s-a dus.
Apoi in acea vreme trecind pe acolo patru negustori, au intrat in biserica sa se inchine Sfintului Gheorghe si au aflat placinta buna, ca era calda si cu aburi bine mirositori. Si au zis in sine negustorii: "De aceasta nu are trebuinta Sfintul, s-o mincam noi si in locul ei sa punem tamiie". Iar dupa ce au mincat-o, vrind sa iasa din biserica nu nimereau usile bisericii, pentru ca li se parea ca e zid si nu puteau sa iasa. Deci au pus cite un ban de argint dar n-au iesit. Apoi au pus toti un galben si s-au rugat Sfintului ca sa-i lase sa iasa si n-au putut, fiind cuprinsi de orbire. Apoi toti cei patru au pus cite un galben si s-au rugat cu caldura, si astfel li s-a dat iesirea, pentru ca au gasit usile bisericii deschise si au iesit fara sa fie opriti.
Iar galbenii si argintii au fost inceputul adunarii banilor pentru reinnoirea acelei biserici. Caci stirea despre minune s-a intins in tot locul acela si multi oameni dreptcredinciosi au dat aur si argint si au zidit o biserica noua si mare, din piatra, si au infrumusetat-o si au indestulat-o cu lucrurile cele de trebuinta. Si se savirseau in acea biserica minuni preaslavite, intru slava lui Hristos Dumnezeu si intru lauda Sfintului Mare Mucenic Gheorghe".


http://www.sfintulgheorghenou.go.ro/sfintulgheorghe.htm

miercuri, 22 aprilie 2009

Pastele, asa cum a fost...

Imi place sarbatoarea asta mai mult decat oricare alta. Am inteles-o si m-am simtit parte din ea. Mi-a stimulat creativitatea si indemanarea cu vopsitul oualor, mi-a umplut mereu plamanii de miros de busuioc, floare de pom, lada de zestre deschisa o data pe an, levantica scuturata si puf de pui incalzit in caciula Bunicului... Bunica era in continua miscare, rosie in obraji de la dogoarea cuptorului ticsit de colaci, paine, cozonaci si "impletiturile" mele din coca, faina pe maini, pe fata calda, in par... In Noaptea de Inviere in biserica satului, aveam certitudinea ca minunea se savarseste atunci si acolo, iar imaginea luminitelor miscatoare venind ca un rau pe ulita mare, despartindu-se pe rand si intrand pe porti imi dadea senzatia ca asist la un spectacol pe care universul il da pentru mine. Linistea si fumul care pluteau peste sat, de parca o mana nevazuta a tamaiat case, curti, pomi, oameni si animale intregeau atmosfera de mister si fantastic.
In zori urma ritualul spalatului pe fata cu apa neinceputa turnata din cana in care se punea un ou rosu, ca sa fim rosii in obraji, adica sa plesnim de sanatate, sa fim capabili de emotii, sa iubim, sa fim sensibili, sa ne rusinam, sa nu ne fie strain nimic din ceea ce face un om sa roseasca, am tradus eu, cu vremea... Piciorul trebuia sprijinit de ceva de fier, drept pentru care Bunicul scotea de Paste fierul de plug de la streasina, ne intorcea cu fata catre rasarit si ne supraveghea inchinarea. Bucatica de Paste pe care o aducea de la biserica era moale, pufoasa si rece, si, daca n-ar fi mirosit a vin si a peste, puteam sa credem ca gustam un bulgare de zapada...
Ne asezam in jurul mesei si incepeam sa ciocnim oua. "Cristos a inviat! - Adevarat a inviat!" se vestea. Minunea se intampla caci mama si bunica nu se mai uitau urat una la alta, tata nu mai bombanea pe nimeni, eu asteptam sa ma imbrace cu rochia cea noua, cu pantofii de lac si sa ies in drum, sa ma vada lumea. Ma simteam Primavara. Eram vesela, erau ai mei langa mine, lumea intreaga ma privea cum infloresc... Veneau neamurile de la Bucuresti si-mi aduceau ciocolata, funde, papusi... O matusa imi aducea fustite rosii si crete, rochite cu buline si flori si nu conteneam sa ma minunez cum se facea ca multe dintre rochiile ei noi, pe care si le facea singura, aveau o replica in miniatura pentru mine...
Dupa amiaza, Bunica dormita langa cuptorul cald inca, eu sedeam in centrul lumii, Bunicul iesea la poarta si spunea iar si iar povestea fierului de plug care salvase viata copiilor sai in anii de foamete de dupa razboi. De aceea il pastra sub coama casei cum pastrezi un talisman pe sub camasa, sa te fereasca de rele.

Despre Pastele de anul acesta nu vreau sa vorbesc.
Invierea s-a intamplat, totusi, chiar daca spectacolul lumii a fost foarte sarac...

vineri, 17 aprilie 2009

Denia din Vinerea Mare sau prima disidenta


E Vinerea Mare si nu mai e ca pe vremuri. Vremurile alea grele, triste, in care nu aveai voie sa... nimic, dar le faceam pe toate. A te duce la biserica era tentatia fructului oprit.
In copilaria mea, in Saptamana Mare nu era vacanta. Vacanta de primavara era "sora" lui Mos Gerila si nu pica niciodata odata cu Vacanta de Pasti, dar, printr-o stranie coincidenta, pica fix in saptamana in care scoala se gasea sa organizeze chestii "interesante" cum ar fi reuniunile, termen pe care trebuie sa-l traduc pentru generatia fiicei mele. Reuniunea era acea adunare la care ti se permitea SA VII FARA UNIFORMA! iar dezmatul putea sa inceapa si ti se permitea SA DANSEZI! fara sa ai sentimentul ca faci o faradelege...
Pastele copilariei mele era cu doua fete: a familiei si a scolii. In comunitatea familiei de acasa, influenta puternica a Bunicului ne incadra in traditie, cu pildele religiei, cu crucea si rugaciunea dinainte de culcare, cu corvoada impartasaniei din zori, corvoada pentru ca eram mici si somnorosi iar Bunicul ne tara de mana pentru o lingurita de vin pe stomacul gol, care ne pica greu, si nu intelegeam la ce ne va folosi, iar Bunicul ne promitea, de fiecare data, in numele Domnului, ca vom fi sanatosi si ferciti toata viata, iar Cel de Sus va avea mereu o mana pe crestetele noastre...

Dar farmecul Pastelui l-a dat mereu Popa Sandu, preotul din satul meu pe care mi-a venit mereu sa-l aplaud, fie ca era cantarea Prohodului sau Isaiia dantuieste...
Popa Sandu era un artist al spiritului. Poseda o voce de tenor clara si puternica, studiata niste ani la Conservator, avea niste nuvele publicate in reviste literare si, in pregatire, un volum de autor. A abandonat o cariera de cantaret de opera pentru a se dedica slujirii Domnului in anii comunismului. Un gest considerat cel putin excentric...
Cu familia mea avea o relatie speciala intrucat nunta parintilor mei a fost primul sau job in calitate de preot, si era fericit ca si-a inceput cariera cu nunta si nu cu inmormantare, iar familia crestinata de el a adus pe lume copii pe care tot Popa Sandu i-a botezat (adica pe mine si pe fratele meu), ne-a cununat si pe noi, la randul nostru, ne-a botezat copiii...
A fost preotul care ne-a prezentat un Dumnezeu prietenos, care iarta, care e acolo sus sa ajute, sa indrume, sa asculte... Nu ne-a spus nici un moment ca Dumnezeu pedepseste, ci ca ne va rasplati mereu pentru cele bune, ca Isus a venit pe lume sa ia asupra sa toate greselile si sa le plateasca pentru noi. Ca a gresi este in firea omului, dar repetarea greselii e semn de slabiciune a trupului si a mintii. Daca gresesti si nu inveti nimic din greseli e egal cu a trai in van.
A stiut sa vorbeasca pe limba fiecarui om, indiferent cate clase avea, ca era primarul, militianul, carciumarul sau tata Leana colectivista...
Ne-a adunat in Casa Domnului cu o tehnica de PR pe care generatiile astea o invata la scoli inalte ani multi.
Adunarea noastra in jurul crucii ridicate de care Popa Sandu cand canta Prohodul si inconjura gardul bisericii in Vinerea Mare era echivalentul lui cool de azi. Era demonstratia curajului de a te opune regulii, momentul pe care il asteptai tot anul cand Cerul iti asculta o dorinta, spusa in gand, pe cand treceai pe sub masa si un an intreg aveai speranta ca avea sa se implineasca... Si s-a implinit mereu...
In sambata Pastelui aveam cursuri, pe atunci. Diriga avea un repros formal pentru noi, cei ce lipseam de la reuniune dar stiam ca, in sufletul ei, ne aproba, pentru ca nimeni, niciodata, nu ne-a pedepsit pentru ca am preferat Biserica si pe Popa Sandu reuniunii unde fii marimilor satului se grozaveau cu faptul ca au baut o bere intreaga si incercau sa ne traga in spatele scolii sa ne puna mana pe ici, pe colo, pe unde auzisera si ei ca poti sa faci deosebirea dintre o fata si un baiat, pe intuneric.
Asa m-am apropiat de Credinta, purtata de oameni care mi-au aratat fata zambitoare a Domnului, mi-au vorbit despre ocrotirea Sfintei Marii care protejeaza fetele si femeile cand devin mame, aduc copii pe lume si ii cresc... M-au invatat sa cinstesc batranii si copii, plantele si animalele caci toti suntem creatia Lui.

joi, 16 aprilie 2009

Fado, iubire, naivitate. Fericire.

... Intotdeauna e la fel. Ea il iubeste pe el, el iubeste pe alta... Pe ea o iubeste altul.
Ce face el? Nu stiu. Vom vedea.
Ce face ea? Il iubeste, dar sta departe. Nu mai plange. E fericita, in felul ei...
Nu exista iubiri imposibile.
Iubirea nu e sinonima cu filmul erotic spre care tinde o relatie, amagindu-se ca tinde spre implinire. Implinirea iubirii e atunci cand simti daca celalalt se bucura sau sufera, cand te bucuri si suferi cu el chiar daca nu esti mana in mana si ochi in ochi. Chiar daca bucuria lui nu te implica, nu te priveste. Nu de tine e indragostit, dar sa te bucuri ca spera, ca tremura si asteapta, ca e viu...
Iubirea e un sentiment. Manifestarile ei sunt pe masura "purtatorului". Eu te iubesc asa, de la distanta, bucurandu-ma cu tine, suferind cu tine, fara sa ma vezi, sa ma stii, sa ma auzi, sa ma citesti... Dar sunt aici si iti doresc noroc si fericire, Lumina Invierii sa-ti aduca Speranta, Curajul, Bucuria si Iubirea.
Cei ce iubesc asa sunt putini. Inocentii. Unii ii socotesc naivi, iar de la naivitate la prostie nu e decat un pas.
Imi place sa cred ca vorba care circula "prostii sunt fericiti" se refera la prostii naivi care iubesc fara sa vrea ceva in schimb, fie ca acel ceva e o mangaiere sau doar o privire, un cuvant (scris)...



marți, 14 aprilie 2009

Bruno



A venit in curtea socrului meu intr-un moment cand acesta agoniza si la scurta vreme a si murit. A stat ascuns si a privit temator spre geamurile luminate ale casei. A asteptat un semn. Era toamna tarziu si se facea din ce in ce mai frig, ploile si brumele albeau pamantul si ierburile. Ii vedeam ochii lucind in noapte si ma infioram dar am stiut din prima clipa ca nu am de ce sa ma tem de el. E mare si negru, calca rar si apasat iar botul e intepenit intr-un fel de zambet de Mona Lisa – nu stii daca e vesel sau furios, daca e durere sau bucurie in expresia fetei lui (caci fetele cainilor au o expresivitate pe care, poate, numai fata umana o mai are) la care se adauga paleta privirilor, cu atat de multe nuante…
A avansat incet dinspre fundul gradinii catre fata casei, pe masura ce observa ca gaseste in fiecare zi un vas cu apa si un codru de paine.
A spionat, a inteles care e programul stapanilor casei si a avut prima initiativa: a devenit o escorta discreta, un bodyguard care descuraja orice potential agresor, patruped sau biped pentru cumnata mea care face naveta la locul de munca.
Eu l-am botezat si l-am aparat, pentru ca nu toata lumea l-a primit la fel de bine. Era un venetic. N-avea pedigree si carnet de sanatate dar nobletea si taria de caracter l-au ajutat sa-si faca loc in mica noastra comunitate. Incet-incet, a devenit stapanul curtii si al cartierului, din ce in ce mai multi pui de caine s-au nascut negri…
Am avut o senzatie de déjà vu la prima intalnire cu el. Mi-a aminit o scena dintr-un film vazut cu douazeci de ani in urma, film care mi-a facut o impresie puternica.



E un lord. Primeste cu amabilitate musafirii, fie ca sunt oameni sau catei, insa le impune discret limite de comportament. Sub ochii mei s-a petrecut urmatoarea scena: venisem cu tatal meu sa luam ceva voluminos dintr-o magazie. Bruno era singur acasa. Ne-a intampinat, s-a gudurat pe langa noi, ne-a urmat, l-a ajutat pe tatal meu - a sprijit o usa ca sa poata sa iasa cu ambele maini ocupate, l-a condus pana la poarta unde s-a pus de-a curmezisul si l-a privit intr-un fel care spunea "Bine, bine, te-am ajutat, dar ce vrei sa faci nu-mi place. Pe poarta nu iesi cu astea". Nu l-a latrat, nu l-a muscat, l-a privit si i-a blocat iesirea. Am venit eu, care sunt mai de-a casei, si am mediat conflictul...
Nu vreau sa par paranoica, dar venirea lui in familia noastra intr-un moment in care cumnata mea ramanea singura pe lume (il mai are doar pe sotul meu si o matusa in alta localitate ca rude de sange), felul in care a inteles ca are nevoie de protectia lui, modul responsabil in care trateaza relatiile cu oamenii e ceva ce tine de nepatrunsul si neintelesul energiilor ce ne inconjoara si pe care le simtim si atat. L-am vazut pe Cerberus asteptand sufletul batranului muribund sa-l treaca Acheronul, dar faptul ca a ramas de paza casei si stapanei locului ma face sa cred ca e Bruno, catelul nostru care zambeste ca Mona Lisa, un lord intre oameni si catei.

luni, 13 aprilie 2009

Sensuri

“Ar fi trebuit sa fii aici” mi-ai spus.

Recitesc vorbele tale din cand in cand pentru ca vreau sa ma conving ca au existat cu adevarat, ca nu sunt plasmuire sau vis. Sunt singura dovada ca Taramul Celalalt exista, ca am cautat Tineretea fara batranete si viata fara de moarte si ca am dat, inevitabil, peste Valea Plangerii.
…Poate te-ai referit la un moment anume, doar la seara aceea insa, in sufletul meu, prefer sa cred ca ai vrut sa-mi spui ca locul meu e acolo, langa tine...

sâmbătă, 11 aprilie 2009

Floriile mele

Floriile. Alta sarbatoare care trebuia sa fie ceva si a ajuns altceva.
De Florii trebuie sa pui flori peste tot – in casa, la icoane, in suflet… Sa le privesti, sa le mirosi, sa le asculti, in cadere, petalele scuturate de rasuflarea ta sau de rasuflarea pamantului, cine poate sti?! Sa intampini intrarea lui Mesia in Ierusalimul tau, fie ca-l consideri orasul tau, casa ta, inima ta.
Sa vezi cum aripa unei pasari iti duce gandul in cer si-l intoarce vis, vorba buna si blanda, gest limpede si cald…
Chiar daca nu vezi aievea cum se deschide un boboc, sa poti sa simti ca el se deschide undeva, in inima si mintea ta in primul rand dar si undeva, in lumea asta mare…
Offf, dar sa revenim la realitate… Pentru ca vine sarbatoarea Floriilor, sambata am batut magazine unde am stat la coada si am cumparat peste (scump!) . Am schimbat magazinul si am cumparat bautura! Alcool, ca ce sarbatoare e aia fara alcool!… Asta se intampla dimineata. Dupa amiaza am gatit mancare de post, pentru luni, prima zi din Saptamana Patimilor. Sa fie de regim, dar sa le si placa “ciocurilor” cascate care se afla mereu la marginea “cuibului” meu… (Statusul meu de mess “la cratitza” nu e o gluma, e cat se poate de real…)
Seara, “ciocurile” au plecat care pe unde (la film, pe strazi, la socializare) iar eu pot sa ma ocup de mine. Adica de blogul acesta, de par, de unghii, de sters aragazul (care e tot al meu, v-ati prins!) pentru ca duminica dimineata sunt soferul lor. Plecam la tara, la aer, unde ne asteapta mama, tata, nepotii, fratele meu si cumnatele (sotia fratelui meu si sora sotului) si unde mai ducem si pe altii, musafiri! Gratar, fum, copii, catei… oameni mari vorbind toti deodata, veselie sincera, bucurie, soare, pomi infloriti, lalele, margaritar care da sa iasa, iasomie imbobocita, liliac in asteptare…
Duminica seara, revenirea la baza. Baie, haine pregatite pentru o noua zi (caci “ciocurile” nu trebuie numai hranite, ele au nevoie si de haine curate si calcate!). Luni dimineata, plecam cu totii la serviciu…
Nu ma plang, de Florii sunt Sotia unui domn care-si sarbatoreste onomastica. Atat. Educatia primita din generatie in generatie imi spune ca trebuie sa fac frumos, sa merg mai departe si, chiar daca simt ca trebuie sa fiu altundeva, sa-mi fac datoria…
Imi da putere faptul ca stiu ca exista o gradina unde e un copac inflorit sub care mi-ar placea sa-mi beau cafeaua cu aroma de scortisoara, facuta de tine, pentru ca mi-a intrat in sange intr-o dimineata ploioasa, si nimeni si nimic n-a sters-o pana azi, un catel care e dornic sa se joace cu mine, o pisica mofturoasa, geloasa si aroganta…
Stiu ca gradina unde pot auzi bobocul inflorind si pasarea purtandu-mi visele, exista.
Voi fi acolo cand cerurile se deschid iar lumina din lumina va invia Speranta pre moarte calcand…

vineri, 10 aprilie 2009

Noapte de primavara

De dragoste de tine
infloresc in noaptea asta
caisii, ghioceii galbeni, narcisele
si eu.
De dragoste de tine
plange iarba rasarind
sub cornul lunii.
De dragoste de tine
in noaptea asta
plang florile pe ramuri,
sevele-n tulpini
si inima-n mine.

1983

joi, 2 aprilie 2009

Lauri

Surpriza! Doamna Functionar al Statului a primit o recunoastere a calitatilor sale de slujbas. Formala si de tinichea.

Pe fata aurita sunt scrise victoriile (a ajuns pana aici, a rezistat) insa pe cealalta fata sunt urmele anilor tineri, urme de oameni dragi alaturi de care a muncit.

A simtit pana la lacrimi ca timpul e o materie din ce in ce mai densa prin care isi croieste drumul din ce in ce mai greu. Poate si pentru ca atunci inaintau alaturi, umar la umar, intr-o cadenta care-i dadea forta si siguranta iar acum locul in jur se goleste, se depopuleaza...
A fost coplesita. Si-a agatat-o in piept si a defilat asa prin toata cladirea. Probabil c-o s-o mai poarte de 1 Decembrie cand va sta in varful patului, urmarind parada militara la tv, cu o cafea fierbinte in mana...