Ne-am iubit mereu

Prin paturi străine
Am fost acasă
Doar
În dans,
În vis,

În sufletele noastre.

Asta am vrut sa spun si eu

"Nu-l iubesti pentru ca are calitati. Are calitati pentru ca-l iubesti!"
Comedie de moda veche - Alexei Arbuzov

"Nu-i bine sa pleci cu dragostea la drum! O bate vantul si-o calca lumea in picioare."
Fiul risipitor - Radu Tudoran

Hai să ne îndrăgostim din nou

Să vedem cum ne mai șade așa, chiar dacă anii au trecut, chiar dacă multe au trecut peste noi. Să vedem cum mai e să-mi dai întâlnire la o cafea, să mă aștepți, eu să mă agit, să mă gătesc, să fie ca atunci.
Să ne iubim pe zăpadă, pe nisip și pe ploaie, să fie iar primăvară indiferent de anotimp...
Nu ne întoarcem în timp. Nu ne întoarcem la nimic. Azi, față în față, cu toate aduse de timp, cu tot ce ne-a mai rămas. Hai să ne vedem dacă ne mai îndrăgostim din nou.

Dacă ar mai fi trăit bunicul meu

le-ar fi dat soluţii acestor oameni (simpli cetăţeni de la sate şi oraşe sau autorităţi) despre cum se supravieţuieşte iarna în România. El s-a născut în 1905, a prins două războaie mondiale, secete, foamete, zăpada istorică din 1954, s-a întors pe jos din Rusia după înfrângerea de pe Frontul de Est şi a murit în mai 1990, la 85 de ani după ce îşi văzuse visul cu ochii - comunismul se sfârşise.

Poza: Vedere de la geamul meu

Dacă mergi

cu autocarul, cazi în prăpastie în Muntenegru şi doar întâmplarea că nişte salvamontişti se antrenează în zonă şi pronia cerească te pot salva. Dacă mergi cu avionul, poţi să scapi cu viaţă din cădere dar să mori de frig pentru că nu te găseşte nimeni. Dacă mergi cu autoturismul, liniştit şi corect, intră unul beat în tine şi... nu se ştie. Dacă mergi pe trotuar îţi cade în cap o bucată dintr-o clădire cu bulină roşie. Dacă mergi... dacă mergi...

Ileana Vulpescu, scriitoare: „Fericirea e doar un cuvânt de dicţionar“

Sursă: adevarul.ro http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=3640 Autor: Laurentiu Ungureanu
(Literatură)
Scriitoarea Ileana Vulpescu vorbeste, cu cea mai apasatoare naturalete, despre copilarie, dragoste si moarte. Vorbeste despre ea.
Inchide acest arc peste timp cu o concluzie descurajanta: fericirea exista doar in dictionar. In toamna anului trecut, Ileana Vulpescu a ramas aproape singura. in luna august, fiica sa, Ioana, a fost adusa, intr-o urna, la malul Marii Negre. Avea 41 de ani. De atunci, o data la cateva zile, apa sarata a marii poarta in larg petale de flori. in septembrie, sotul sau, Romulus Vulpescu, a urmat-o pe Ioana. Ileana Vulpescu a ramas sa-si ingrijeasca singura ranile. Si a inteles cum poate iesi din convalescenta: vrea sa fie in continuare utila. Vrea sa termine minunata munca a sotului sau, vrea sa citeasca si vrea sa scrie. Vrea sa-si gaseasca, din nou, ratiunea de a trai. Si, pentru ca nu traieste din povestile acestea pe care le veti citi, Ileana Vulpescu a castigat pariul cu trecutul. Acum se lupta sa-l castige pe urmatorul. V-ati nascut la Bratovoesti, in Dolj. Cand ati plecat? Am stat la Bratovoesti, in Dolj, pana in 1939... De la 7 ani, m-am mutat la Craiova, pentru ca mama mea s-a recasatorit. Tatal meu a murit cand eu aveam 2 ani. Toata scoala am facut-o la Craiova: la scoala Primara „Regina Elisabeta“ si la Liceul „Elena Cuza“. V-a surprins faptul ca mama dumneavoastra s-a recasatorit? N-am inteles de ce pe mama o chema Marinescu, iar pe mine ma chema Nicolaescu. Pana sa ma adopte al doilea sot al mamei, eram tare nedumerita de ce pe mama o cheama intr-un fel si pe mine altfel. E drept ca nu mi-am dorit insa ca mama sa se recasatoreasca. Ii spuneam: „Ce ne lipseste la noi acasa, de ce sa plecam noi la Craiova?“. Mutarea la Craiova a fost in acelasi an cu invadarea Poloniei de catre nemti. Da, dar eu n-am inteles altceva decat ca au venit foarte multi refugiati polonezi in Craiova. Erau foarte multi, incat aveau chiar si o universitate. Au venit peste ei si nemtii, si rusii, iar cei care au putut sa fuga au fugit. Tara care i-a primit si a facut sa treaca si tezaurul lor pe aici a fost Romania. In Craiova, noi eram vecini de casa cu ministrul de Externe al Poloniei. Locuiam pe langa Parcul Bibescu, pe strada Jitianu – pana in parc erau trei minute. „Pana seara, a murit si el“ Interactionati cu refugiatii? Ce sa-nteleg eu la 7 ani? Eram in clasa I, invatam alfabetul. Eu stiam numai ca sunt niste polonezi, nu stiam nici macar de ce-au venit. Erau putine case in Craiova in care nu erau polonezi. Stiu ca erau un conte si nevasta lui, oameni batrani, care, in fiecare zi, la ora 17.00, se duceau in parc de brat. Intr-o dimineata, el a gasit-o pe ea moarta in pat. S-a imbracat frumos, s-a asezat langa ea si a murit si el pana seara. Era o legatura indestructibila intre ei, iar el simtea ca nu mai poate sa traiasca fara perechea lui. __________________________________________________________________ Ma uit la filme. Imi plac, in special, filmele despre trecut. Prefer filmele englezesti si, mai ales, ecranizari dupa carti. Sunt foarte bine facute si ma transpun intr-o alta epoca, deoarece de-a noastra sunt satula.  __________________________________________________________________ Intelegeati ca e razboi in Europa? Am aflat si eu ca e razboi. In timpul razboiului, a fost o situatie foarte grea. Se dadea paine pe cartela, facuta cu malai. S-a simtit foarte greu in special la oras. Si la tara, pentru ca barbatii erau plecati, iar bietele femei arau, semanau. Le tineau locul. In felul asta a fost perceput razboiul de copii. Vedeam cata lume e mobilizata si trimisa pe front. Despre rusi auzisem ca sunt bolsevici si ca nevestele si copiii lor sunt la comun. Dar credeti ca, daca astazi intrebati un tanar care toata ziua sta cu nasul in internet, stie mai multe lucruri? Mi-aduc aminte ca Fanus Neagu mi-a zis odata: „Uite o victorie a istoriei. M-a intrebat Anita (n.r. – fiica lui): «Stalin asta cine-a fost?»“. Spre deosebire de noi, care stiam foarte bine cine si unde e Stalin. Generatiile tinere parca nu mai invata. Daca nu invata, n-au de unde sa stie. Acasa, oamenii vorbesc despre cati bani mai au, despre ce sa mai cumpere de la piata si cam atat. Asta se discuta in familie. Poate se mai injura guvernele. Carol al II-lea, „un mafiot si un spertar“ Ileana Vulpescu, la 20 de ani  Aveati o educatie monarhista?                                         Despre rege auzisem in familia mea numai ca era untalhar. Un mafiot si-un spertar, asta auzeam despre Carol al II-lea. Despre Mihai I nu se vorbea cine stie ce. Era un tinerel atunci. E nascut in 1922. Mie mi-era egal regele. La 13 ani, putin imi pasa mie de regimurile politice. Toata atentia celor cu judecata cadea asupra maresalului Antonescu, el conducea tara. „Cum te cheama?“ „Generalul Antonescu“ Sotul dumneavoastra l-a cunoscut personal pe maresal. Da. S-au intalnit pe strada, pe Calea Victoriei. Antonescu era cu doi aghiotanti la distanta de el. S-a intalnit cu socrul meu, pe care-l stia. „Cum te cheama?“, l-a intrebat Antonescu pe barbatul meu. „Da’ pe tine cum te cheama?“, i-a raspuns. „Eu sunt generalul Antonescu.“ „A! Mi-a spus mie tata despre tine!“ Tatal lui ii fusese maresalului subaltern in Primul Razboi Mondial, cand Antonescu era maior de stat major. __________________________________________________________________ Nu este permis sa fii in mass-media si sa nu stii limba ta. Sunt niste greseli de gramatica, afara de cuvinte care sunt folosite total aiurea. E o molima, fereasca Dumnezeu! __________________________________________________________________ Erati o eleva buna? Da, am fost premianta. Ati venit la facultate, in Bucuresti, in 1953. Cum era orasul atunci? Nu era asa multa lume, nu stiu daca intr-o zi vedeai 20 de masini pe strada. Cand am venit eu in Bucuresti, „la coada calului“, acolo, la statuile din fata Universitatii, erau inca trasuri cu birjari lipoveni. Aveau taftane lungi, de plus, aveau brau bleu, iar trasurile erau foarte elegante in interior. Si, cu adevarat remarcabil, caii erau dati cu crema de ghete pe copite. Inca erau birje. Fata de ceea ce este astazi Bucurestiul, atunci era un oras patriarhal. Circulatia era foarte comoda. Noi, studentii, circulam cu tramvaiul. Pe la Universitate treceau tramvaiele 13 si 14. „Draga, noi cand ne insuram?“ In ’59, v-ati angajat la Institutul de Lingvistica. Eram repartizata la Baia Mare, ca profesoara, pentru ca terminasem Filologia. Dar, stiind ca n-am sa ma duc, toate locurile mai bune le-am lasat pentru ceilalti colegi despre care stiam precis ca se duc. S-au oferit insa mai multe locuri la Institutul de Lingvistica, pentru ca se reincepea lucrul la un dictionar al limbii romane etimologic si istoric inceput de Sextil Puscariu, dar intrerupt in timpul razboiului. Noi l-am reluat de unde-l lasase el. Romulus Vulpescu, Ileana Vulpescu si fiica lor, Ioana Ati fost incadrata ca lexicograf la Institut. Pentru ca nu erau posturi corespunzatoare studiilor noastre. Ar fi trebuit sa fim cercetatori, dar ne-am angajat ca documentaristi. Ne ocupam de redactarea a doua dictionare: Dictionarul Explicativ al Limbii Romane si Dictionarul Limbii Romane, continuarea dictionarului lui Puscariu. Am lucrat la amandoua pana in 1974, cand m-am pensionat pe caz de boala. Cum se scrie un dictionar Ce faceati, mai precis? Fiecarui redactor i se repartiza un numar de cuvinte. De la, pana la. Erau mii de fise pe care trebuia sa le controlam, sa fixam ce credem ca trebuie pentru fiecare cuvant si sa le confruntam cu izvoarele de unde proveneau. Ca la orice dictionar, se porneste de la un cuvant pe care trebuie sa-l definesti, caruia trebuie sa-i deosebesti sensurile si, in al doilea rand, sa ilustrezi definitia cu citate, pentru ca doar asa se poate ilustra sensul. In momentul in care te hotarasti pentru o definitie, consulti foarte multe dictionare, ca sa-ti dai seama exact cum se defineste sensul cuvantului. Consulti si dictionare de alta limba, sa vezi cum e interpretat. Defectul celor mai multe dictionare este ca nu spun tot ce s-ar putea spune la un sens. __________________________________________________________________ E un profesor cardiolog pe care-l cheama Cinteza. Toata lumea ii spune Cintéza. E „Cínteza“, domnilor. E o pasare, asa se numeste ea in limba romana. __________________________________________________________________ Povestiti-ne despre intalnirea cu sotul dumneavoastra, Romulus Vulpescu. A venit la mine si mi-a zis: „As putea sa te intreb ceva?“. M-a intrebat daca am citit Arghezi si Barbu. Pentru el, erau doua repere. Voia sa vada cu cine are de-a face: daca e una care-a citit ceva sau daca e o prostovana care habar n-are. (rade) Am corespuns exigentelor si asa s-a legat relatia noastra. Am ramas de-atunci, din 1952, pana anul trecut, la 18 septembrie 2012. Ileana si Romulus Vulpescu isi beau cafeaua la masa din camera de zi. In spatele lor se afla o oglinda memorabila    60 de ani de casnicie! Care-i secretul? Depinde cat sunt de potriviti doi oameni in conceptii, in gusturi, cata toleranta au, conteaza foarte mult principiile, felul in care reusesti sa comunici si dupa ce marea flacara a iubirii nu mai este ce-a fost. Asa cum exista prietenii care dureaza o viata, tot asa exista si casatorii care dureaza o viata. Acum, conceptia este ca, daca a trecut marea iubire, divortam. Gasim alta. E, noi am apartinut unei alte generatii.  Primavara de la Praga si casele scriitorilor  E inevitabil sa treaca marea iubire? Domnule, draga, n-o sa-mi spuna nimeni ca, dupa 20 de ani, mai este ca-n prima luna cand a inceput iubirea dintre doi oameni. In 1958 v-ati casatorit. Cum ati fost ceruta? Fara vreo ceremonie, la parinti, cu bomboane, cu flori. Nici pomeneala! Mi-a zis: „Draga, noi cand ne insuram?“ „Hai sa hotaram o data.“ Ne-am decis la 9 aprilie 1958 – casatoria civila. La biserica, in Duminica Tomii, prima duminica de dupa Pasti. Nu a fost o nunta ca astazi. Pe vremea mea nu se faceau casatorii fastuoase. Intamplarea face ca barbatu-meu mi-a uitat buchetul acasa. Pana sa se duca socrul meu sa-l aduca, a vazut ca erau pomii infloriti si a rupt o ramura. Ce soi de pom? Cred ca de piersic. Era ceva rozaliu, foarte frumos, cum sunt ramurile de pom roditor. __________________________________________________________________ Votez intotdeauna din moment ce am acest drept. Daca nu-ti place niciun candidat, anuleaza-ti votul, dar arata ca ai o atitudine civica. Daca stai acasa, n-ai niciun drept sa te plangi! __________________________________________________________________ Ati primit casa abia in ’68. Am locuit pana atunci cu socrii mei. Era un apartament cu doua camere in care, daca te duceai la bucatarie, treceai prin camera lor, iar daca te duceai la baie, treceai prin camera noastra. In ’68, in contextul miscarilor din Cehoslovacia, au hotarat sa dea case tuturor scriitorilor care facusera cereri, dar n-aveau casa. Am primit pe Strada Liviu Rebreanu, la numarul 6. in fata lacului. Aveati, asadar, si vecini cu renume.  Asa s-a intamplat. Noi stateam la etajul 3, iar pe aceeasi scara cu noi, la etajul 2, era Eugen Simion. Mai erau Grigore Hagiu, Constantin Toiu, Iulian Neacsu, Ioaniche Olteanu. Eram toti in acelasi bloc. „Fericirea e un cuvant de dictionar“ Ce-ati schimba la trecutul dumneavoastra? Tot. Daca tot as avea de ales, as alege altceva. Oamenii, cand vor sa faca un bilant, se gandesc doar la aspectul profesional, nu la intreaga viata. Or, niciun succes profesional nu inlocuieste nefericirile din viata unei persoane. Ideea ca sunt cunoscuta nu ma face sa ma simt cu nimic deasupra altora. Consider ca iti face Dumnezeu o favoare, asa cum iti face cand esti sanatos. Dintotdeauna am vrut sa schimb tot. Dar, oricum, nu se poate. „Du-te la psihiatru, sa te vada!“ Ati avut probleme de sanatate, motiv pentru care vi s-a recomandat sa nu faceti copii...  Numai la ochi n-am avut tuberculoza! Am avut o tuberculoza pulmonara foarte grava intre 14 si 15 ani. Este o minune ca n-am murit, fiindca la forma aceea de granulie se murea. Apoi, am facut la coloana vertebrala, la stomac, la o mana, am avut tuberculoza renala. Cand i-am spus doctorului ca vreau sa fac un copil, mi-a spus: „Draga, tu esti nebuna. Du-te la un psihiatru, sa te vada!“. Am riscat foarte mult, dar am facut un copil. __________________________________________________________________ Anul 1990 a fost cel mai urat an din viata mea. Am vazut atata lume care si-a intorc cojocul pe dos, atata lume care a facut pe victima fara sa fi fost. Nu accept ca ai fost in Comitetul Central, dar spui ca ai fost victima a comunismului. __________________________________________________________________ Aveti nepoti? Nu. Fata mea a murit fara sa-mi lase nepoti. „Nu cancer, ci septicemie!“ In septembrie, dupa decesul sotului, ziarele si televiziunile spuneau ca scriitorul Romulus Vulpescu „a dus o viata la limita saraciei“. Domnule draga, oamenii isi fac pareri, dar nu te intreaba. La limita modestiei. Nu pot sa spun ca n-am avut bani de paine, dar am avut o viata echilibrata, obisnuita. Alta doamna a spus ca fata mea a murit de cancer. N-a murit de cancer, a murit de septicemie! Cum a fost pentru dumneavoastra toamna anului trecut? In momentul cand iti pierzi ratiunea de a mai exista, trebuie sa-ti faci o filosofie de viata in care sa consideri ca mai ai de ce sa traiesti. Faptul ca barbatul meu a lasat o traducere a lui François Villon fara note cred ca mi-a fost de foarte mare folos. Asa ca am inceput lucrul la aceasta traducere, pe care vreau s-o vad publicata. Am simtit ca mai sunt folositoare la ceva. Altminteri, este foarte greu cand pierzi tot ce inseamna reper in viata ta. Spuneati ca nu v-amintiti ultima oara cand ati fost fericita. Cum se poate asa? Chiar nu-mi amintesc. Am si eu scaparile mele. Inseamna ca e demult de tot daca nu-mi aduc aminte. Cred ca fericirea e un cuvant de dictionar. Sunt momente de multumire, e o desprindere de tine, de ceilalti, dar, ca stare permanenta, asa ceva nu exista. De ce vreti sa fiti incinerata? Cred ca nimanui nu i se poate refuza dreptul de a face ce vrea cu corpul sau si dupa moarte. in plus, eu, spun drept, am oroare de viermi. Daca poti sa n-ai de-a face cu ei, de ce sa nu-i eviti? Cenusa vreau sa-mi fie aruncata in mare, de la Neptun, pentru ca e o localitate care mi-a fost mie draga. E atat de simplu.

O gâză

Horatiu Malaele - O gaza (tv show)


... Sunt sănătoasă, da... Bicepşii, tricepşii şi alţi -pşii sunt bine. Doar câte o gâză, câteodată...

O zi buna

E o zi buna sa mori azi, tineretea mea. Treci direct in lumina neobisnuita de noiembrie, direct in soare cald prin frunze adiate in dunga si curcubee de roua.
Iei cu tine poezia ca stare, patetismul cantecului ca fel de fi, patriotismul ca religie.
Drum bun, tineretea mea!
Odihneste-te in pace, Adrian Paunescu!

E ceva ce nu pot sa fac

Sa ma sinucid. Mi-a trecut prin cap, recunosc. Am intrat si eu in fundatura din care nu se mai vedea nimeni si nimic, dar mana nevazuta care m-a tras de par si m-a scos la aer si m-a intors definitiv spre soare a fost copilul si gandul ca fara mine ii va fi mult mai greu decat imi este mie atunci, ca trebuie sa ma intorc din drumul gresit care a dus in zid cat mai aveam timp si sa caut cararea care duce la liniste, bucurii, succes, la normalitate de fapt.
Am suferit cand am aflat ca a murit Madalina Manole ca si cand mi-ar fi murit o ruda apropiata. M-a uluit. Incerc sa inteleg cat de singura, de trista, de deznadajduta sa fi fost incat sa aleaga intunericul cand stia ca lasa singur pe lume un copil mic, si nu pot. Cred atat: ca mintea ei era atat de ratacita incat copilul n-a mai contat.
Azi m-am gandit ca sunt um om norocos pentru ca am copil, ca am parinti, frate si prieteni care sa ma tina de mana, sa ma tina in brate, sa ma ascute, sa ma ajute sa trec prapastia, prapastiile, caci au fost mai multe...

Amintiri din copilărie

Decât să ne întristăm

mai bine un cântec vesel să cântăm

UN PLOP

de Constanţa Buzea

Să ai un plop în care să te sui,
Un turn al păsărilor fără pui,
Tăcut ori vesel, după cum amâi
Lumina frunzei care naşte-ntâi.

Un plop despărţitor de miazăzi,
Şi daca-l ai, să-l ai definitiv,
În umbra firii lui clădit să fii,
Precum un dor în care stai captiv.

Precum un dor în care stai captiv,
Să ai un plop, bătrân de-ar fi să fie,
Printre statui de calcar, viu naiv
Crescut în unghiul tău de nostalgie.

Să le petreci pe toate câte sunt,
Să le aştepţi pe cele care vin,
Ca un veşmânt strălucitor de vânt,
Ca un vecin al cerului senin,

Târziu, când nu-ţi mai pasă de culori,
Să ai un plop din care să cobori.

Pomul de Paşte există!

L-am găsit aici

O moarte, două...

Mi-a mai murit un (fost) coleg de serviciu. 38 de ani. Infarct.
Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească, Robert Şerban, să-i aibe de grijă fiului tău de 13 ani şi soţiei tale rămasă singură...
O femeie tânără, care trăgea la jugul corporatist, a căzut la datorie. O altă inimă care a cedat. Au rămas doi gemeni orfani.
Acestea ar trebui să demonstreze ceva, ar trebui să schimbe ceva.
Eu sunt norocoasă, m-am oprit la timp. Mi-am permis luxul acesta. Ei nu.
Pentru ei nu se mai poate face nimic. Pentru noi însă, sper că da.

P.S. - Mai multe aici şi aici

E sărbătoare, unde să mă ascund ?!?

Mă gândesc cu groază la week-end-ul următor pentru că e sărbătoare. De fapt sunt mai multe sărbători una peste alta sau una decurgând din alta, pe principiul 3 în 1 :D
E Lăsatul Secului sau Iertăciunea, cum i se spune la mine în sat. Şi Urlăria, dar şi Valentine's Day.
Ca orice sărbătoare care se respectă, şi de ziua asta se execută chestii ca să fii în rândul lumii, tradiţii şi ritualuri ce trebuie respectate. Iertăciunea e ziua împăcării a tuturor cu fiecare, copiii merg la părinţi şi le sărută mâinile ca semn de iertare pentru tot ce le-au greşit peste an, finii vin la naşi să mănânce şi să bea iar seara se iese la drum cu vadra de vin. Pâlcuri de vecini, cu mic cu mare, adună grămadă încălţări vechi, cauciucuri şi alte chestii combustibile pe care le ard într-un foc mare, timp în care se strigă, de fapt se urlă diverse chestii, unele cam indecente... Nu am înţeles niciodată dacă Urlăria e un supranume al întregii sărbători sau se referă numai la partea asta cu focul. Desigur e un ritual păgân de purificare care a ajuns până la mine pentru că ăi bătrâni ne-au chemat şi ne-au ţinut aproape, dar anul ăsta, iertată să fiu, n-am nici un chef să sărbătoresc. Mai ales aşa ceva. Aş vrea să mă împac cu mama, că aş avea pentru ce şi ea chiar ar aprecia dacă mi-aş cere iertare, i-aş săruta mâna tatei, că nu ştiu dacă la anul vom mai fi pe-aici, i-aş primi pe fini să le pun masa, pentru că mi-e drag de ei şi e mereu o bucurie pentru mine să-i întâlnesc dar... Dar nu sunt pregătită încă pentru sărbătoare. Abia am scăpat de clopoţei şi burţi roşii de moşi cu barbă albă că aflu că trebuie să consum bomboane în formă de inimioară, eventual roz, s-mi scot portjartierul de la naftalină şi să-mi fac vizibile sentimentele, neapărat legate cu fundiţă roz. Şi când? fix în aceeaşi zi în care se execută Iertăciunea cu Urlăria şi cu Lăsatul Secului... Cum să mă împart!?! Unde să mă ascund să nu mă ajungă sărbătoarea asta ?!?
Promit ca de mărţişor să fiu mai cooperantă, iar de Ziua Femeii chiar să sărbătoresc!

Gânduri la multe minusuri

Îmi plac zilele astea de iarnă. Aşa geroase. Îmi place lumina reflectată de toţi fulgii de zăpadă încremeniţi în poză spectaculoasă de balet. Cerul senin, luna în creştere, soarele roşu dimineaţa şi atât de sticlos ziua, amurgul pe zapadă, printre crengile pline de chiciură nu ne sunt date prea des. Scârţâitul zăpezii din iarna asta mi-a adus în minte iernile din copilăria mea, plimbările cu sania mare, trasă de cai, privalurile transformate în derdeluş şi balta îngheţată, pe bătrânii mei morţi de mult adunaţi în jurul focului îmbiindu-mă cu boabe fierte şi felii uriaşe de pâine de casă friptă pe plită şi răcorită cu strat de untură sau mujdei de usturoi, mirosul de scovergi care se ridica peste sat odată cu fumul din sobe.
Am fost de curând acolo şi am întrebat, aşa, într-o doară, care dintre puţinii proprietari de cai şi căruţă mai are sanie şi chiar o mai foloseşte. N-a ştiut să-mi spună tata. N-a mai văzut nici una alunecând pe vreo uliţă de ani. Păcat.
Păcat că unii nu se pot bucura de toate astea pentru că n-au ghete groase, paltoane, fulare şi geci, mănuşi şi căciuli. Păcat că în unele case e frig, în unele minţi e ger, în unele suflete e negură...

De vineri până luni

Peste vârfuri trece lună,
Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemîngîiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn ?
Mai suna-vei dulce corn,
Pentru mine vreodată ?
Sursa poezie.ro

M-am trezit cu ochii pe calendar. Era zi mare, ziua Eminescu. M-a fulgerat groaza că mi-ar putea cădea la vreun examen sau teză şi ruşinea că nu l-am citit decât de nevoie, din obligaţie iar şcoala din vremea mea nu a făcut decât să mi-l inoculeze ameninţător.
E şi zi de leafă. Aveam treabă multă, planificasem totul pe ore şi chiar pe minute dar a sunat telefonul, prietena mea aflată în nevoie a venit pe la 11 şi a stat până la 4 după amiază, timp în care mi-a spus de toate mai puţin scopul vizitei: să-mi mai ceară nişte bani. I-aş fi dat şi dacă îmi spunea mai repede, într-o jumătate de oră, hai o oră, dar cred că nu numai nevoia de bani a făcut-o să-mi treacă pragul, cât mai ales nevoia de a-şi petrece o zi altfel.
Şi uite-aşa am început eu postarea asta pe 15 şi o termin, sper, pe 18, cum una vreau să fac şi alta îmi iese, cum am făcut un bine unei fiinţe şi rău altora, cu care aveam program comun şi de care nu am mai putut să mă ţin, cum am plâns de necaz că vreau să fac bine şi iese rău, cum le trag fără să le fac...
Între timp am mai recuperat şi am avut o duminică a jucăriilor noi. Adică am condus o maşină nouă (nouă pentru mine), care nu e a mea (e o situaţie de genul "când o să fiu mare o să mă lase să-i conduc maşina" şi se pare că sunt destul de mare!) :))) Am trecut cu 120 (în medie) pe autostradă prin ninsoare, ploaie, lapoviţă, burniţă şi alte fenomene meteo care s-au înşirat disciplinate pe cei 230 de kilometri între Constanţa şi Bucureşti şi am ajuns acasă cu bine.
A doua jucărie nouă a fost maşina de tuns pe care am învăţat s-o folosesc pe scalpul soţului personal, chestie care se impunea întrucât aducea cu Eminescu dacă luai în calcul lungimea pletelor sale. Altfel, poeţi amandoi, băieţi amandoi, surse de stress pentru mine amandoi, fiecare în felul lui...
De ce Peste vârfuri? Nu ştiu, a fost prima care mi-a venit în minte, poate pentru că mi-o fi căzut la vreun examen sau teză, la şcoală sau la Olimpiadă, sau poate tocmai pentru că nu mi-a vârât-o nimeni cu forţa pe gât niciodată. Cine ştie ?!!

Noi suntem români!

Mai jos este imaginea de la: www.mapn.ro


...Şmecheri, pasionali, sensibili, talentaţi (fără discuţie!), mândri, aroganţi, leneşi, "orientaţi", neserioşi, vorbă-lungă, cheflii, da, aşa suntem... Însă niciodată chicioşi, cum ne arată televizoarele azi, de ziua noastră.

Am avut de ales între a-mi petrece Ziua Naţională la o înmormântare sau în faţa televizorului. Cum n-a trecut încă o lună încheiată de la ultimul eveniment funebru la care am fost parte activă, de pe urma căruia încă mă resimt, am ales televizorul. Nu m-am încumetat către locurile de interes , animate de ceaune sfârâinde şi muzici festive, către care acelaşi televizor încerca să mă ispitească, întrucât "baia de mulţime" e o tortură pe care o suport doar când nu se poate altfel. Aşa că am rămas cu Răduleasca şi Măruţă, cu Dana Grecu şi Radu Tudor.
M-a emoţionat din nou, ca în fiecare an, parada militară.
În rest, nebună şi urâtă lumea de afară...

Iubirii

Nina Cassian

Cad în geunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
pentru aceste zilnice semnale
şi voci ale mărinimiei tale
cu care-mi umpli sufletu-n neştire.
Cad în genunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
pentru înaltul pact care ne uneste.
Timbrat de-a fericirii stea subţire,
- şi-ţi mulţumesc şi pentru desnădejde.

Grig. Cele 180 de grade...

... I-am telefonat si i-am spus mai mult decat "La multi ani!". I-am spus ca as fi bucuroasa sa-l mai vad, ca ma tem sa nu ne ia moartea pe vreunul si nu mai apucam un sfert de ceas sa stam pe podul de piatra pe care l-am durat peste toate, o data pentru totdeauna, din esentele rare ale fiintelor noastre. A ramas ca ne vedem. Asa a ramas si anul trecut. Stiu ce urmeaza: de ziua mea o sa ma sune la randul lui si iar vom stabili ca trebuie sa ne vedem... Si va mai trece un an.

Cele 180 de grade de care vorbesc aici sunt cele de pe raportor, instrumentul acela scolaresc cu care se masoara unghiurile. Mereu am avut senzatia, privindu-l, ca da masura zilei, cu rasaritul la 0 si apusul la 180, sau ca arata cursul vietii insasi. La 0 e aterizarea din ciocul berzei pe cosul destinat, la 90 unghiul drept ce ar trebui sa insemne apogeul, dupa care, la cifre mari, obtuzitatile inerente.
In vremea inceputului, pendulam intre a ne ascunde si a ne afirma iubirea, in functie de ocazie, de interlocutori. Traiam scene amuzante cand ne intalneam, ca din intamplare, mai ales dupa ce am devenit colegi de serviciu, iar cei ce ne insoteau faceau oficiile si ne "introduceau": "Doamna, dansul este colegul nostru... Domnule, doamna este de azi colega noastra..." Cel putin in prima zi, a fost o incantare, caci am fost prezentati unul altuia de vreo cinci ori cel putin.
Am citit intr-o carte un mare adevar "Dragostea si durerea sunt cele doua lucruri care nu pot fi ascunse" (Cronin - Gran Canaria). Am experimentat acest adevar in fata asistentei care avea impresia ca atunci se tese ceva intre noi, si priveau prostiti la amorul nostru ca la facerea lumii. Damele erau oripilate. Cum, cu asa o fata comuna s-a combinat un barbat asa frumos, destept, sarmant?! Vai, dar e complet lipsit de gust... Pe mine ma banuiau de interese, desigur. Intre timp divortasem, aveam un copil de fusta mea si mai eram si uratica... Au fost si voci, masculine, ce e drept, care au fost de parere ca ma irosesc in relatia asta lipsita de orice orizont, ca nu vad de cat egoism da dovada Grig tinandu-mi prizoniera tineretea in aceasta poveste... Cum va fi viata mea peste 5 ani, cand eu voi avea 30 iar el 50? Peste 10 nici nu mai punem problema... Ca asa gandeau colegii de serviciu ar mai fi cum ar mai fi, dar rubedeniile noastre erau vehemente si recurgeau chiar la santaj sentimental. Mama ma ameninta ca nu ma primeste acasa cu el (n-as fi venit oricum in satul meu de campie, unde facusem nunta mare si lumea ma stia maritata cu altcineva). Tata ma afurisea si ma facea gasca picata in plasa acestui Don Juan uns cu toate alifiile. Deh, tata l-a cantarit ca intre barbati.
Cam asta era imaginea iubirii noastre in partea ei vizibila dinspre apropiati. Necunoscutii ne priveau cu simpatie. In cercurile intelectuale, elitiste chiar, pe care le-am frecventat la vremea aceea, eram primita ca fiind de-a casei. Se presupunea ca e ceva de capul meu devreme ce Grig iese cu mine mai mult de o data mai departe de pragul casei. Insemna ca m-a ales dintre cele ce trecusera inaintea mea, tantose, la bratul lui, prin luminile rampei. Eu eram atenta la reactiile tuturor, imi facea placere sa ma reinventez, sa ma transform din fata careia ii placea sa fie mereu in centrul atentiei, intr-un accesoriu pe care Grig il purta cu mandrie. Stiam atat: il iubeam cu credinta ca daca mana mea dreapta i-ar fi fost necesara la ceva, m-as fi lipsit de ea cu bucurie si multumire ca dragostea mea a fost demonstrata.
Dovezile de dragoste au urmat unele dupa altele. Mi se parea ca trebuie sa tin cont de tot ce-i place si de tot ce nu-i place la mine. Si, cu vremea, nu i-au mai placut hainele mele. Erau prea ostentative, pantofii prea inalti, prea luciosi, parul trebuia taiat ca nu-mi mai statea bine asa, cu pletele alea in vant, plus ca se uzasera. Transformarea mea se facea treptat din fata interesanta care eram, intr-o gospodina tunsa intr-un sason cu calota facuta permanent, cu ochelari urati pe nas, fuste lungi si lalai si cisme, ghete si sandale cu talpa joasa. Toate astea erau cadouri de la el. Cu coafura a fost cam asa: eu am zis "Trebuie sa merg la coafor, am vorbit cu cutare, (coafeza mea de dinainte de el) si ma asteapta maine, la 5. Asa ca vezi, nu vin acasa direct de la serviciu". El: "Lasa ca mergem aici, langa casa, ca nu-ti trebuie programare, ca le stiu eu pe fete". Si m-am tuns "la fete" ca o tanti de cel putin 45 de ani. Hainele mi le cumpara el, de cele mai multe ori din deplasarile in straintate sau in tara. Erau lucruri de calitate, cum eu n-as fi gasit pe piata, dar mai urate, mai terne n-am vazut in viata mea. La timpul acela credeam ca asa trebuie sa ma imbrac cu stil, ca eu, o fata de la tara, nu prea ma pricep ce se poarta, ce-mi sta bine... Incet-incet, m-a transformat intr-o femeie care arata cu 15 ani mai mult, dupa care nu mai intorcea nimeni capul. Nici eu nu ma placeam, dar eram recunoscatoare ca Grig m-a salvat din vulgaritatea in care ma simteam bine.
In sapte ani am parcurs cele 180 de grade. Eram altcineva, cum am spus.