duminică, 11 aprilie 2010

UN PLOP



de Constanţa Buzea

Să ai un plop în care să te sui,
Un turn al păsărilor fără pui,
Tăcut ori vesel, după cum amâi
Lumina frunzei care naşte-ntâi.

Un plop despărţitor de miazăzi,
Şi daca-l ai, să-l ai definitiv,
În umbra firii lui clădit să fii,
Precum un dor în care stai captiv.

Precum un dor în care stai captiv,
Să ai un plop, bătrân de-ar fi să fie,
Printre statui de calcar, viu naiv
Crescut în unghiul tău de nostalgie.

Să le petreci pe toate câte sunt,
Să le aştepţi pe cele care vin,
Ca un veşmânt strălucitor de vânt,
Ca un vecin al cerului senin,

Târziu, când nu-ţi mai pasă de culori,
Să ai un plop din care să cobori.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Am iubit...

...pasional, patimaş, epistolar, periculos, naiv, platonic, cu disperare, în taină, în joacă, la distanţă, paranormal, romanţios, stupid, matrimonial, pasional, sincer, corect, unic, atent, adulterin, pervers, onest, interzis, pe viaţă şi pe moarte, împotriva tuturor, nebuneşte, prosteşte...
...aş mai iubi şi astăzi de nu mi s-ar fi urât cumva...

vineri, 9 aprilie 2010

Milă şi fiori

M-a străbătut un fior rece când prima Dacia Duster a ieşit pe poarta uzinei de la Piteşti. A plătit-o prima-doamnă (cea oficială), din banii strânşi de la coşniţă, ca să i-o dăruiască de iepuraş celui care o şi conduce, atât pe ea cât şi pe noi toţi.
Creierul meu, saturat de imagini şi reportaje cu şi despre prime-doamne şi soţi care conduc tot ce prind, a reacţionat dându-mi cu jet de sudoare rece pe şiră în jos. Deja-vu.
După ce m-am răcorit, m-a lovit o milă sfâşietoare, copleşitoare de biata Dacie care încă din fragedă pruncie, pe când nu era decât 1100, a avut parte de lansări triste cu conducători.
Nişte trişti cu toţii...

Unde se duc când se duc?


Ce devin foştii, oameni care au fost cei mai în vieţile noastre într-o vreme, pentru o vreme? Îi trecem în corpul prietenilor, pentru că, nu-i aşa, ştim multe unii despre alţii? Sau, fix din aceleaşi motive, îi socotim cei mai de evitat? Riscăm să ne vedem în ei ca într-o oglindă care spune despre noi ceva ce ne străduim să lăsăm în urmă? Dacă îi urâm se pune că am depăşit momentul, ne putem considera liberi? Resentimentul nu e tot un sentiment?
Îi îngropăm şi trecem pe la mormânt la ocazii aniversare (pe care le aşteptăm cu înfrigurare) - de ziua lui, de ziua noastră, de Craciun, de Anul Nou, de Paşte, la un an de la ultima întâmplare care a însemnat ceva, de la prima, la un an şi o lună, şi două... - să lăsăm o floare, să dăm un sms, un telefon dacă suntem destul de curajoşi?
Cât de adânc îi îngropăm, în ce fundătură din care nicio rază de amintire să nu mai străbată până la prezentul populat de actualul?
Unde-i exilăm? Unde-i alungăm? Sau poate îi păstrăm? Unde? E un loc în care se depozitează aceste fiinţe care ne-au fost cândva tot? Devin ei vreodată nimic?

vineri, 2 aprilie 2010

Lecţie

Nu există unitate de măsură pentru dezamăgire.
E şi atât. O treci în cont şi te înjuri că iar ai muşcat-o după care juri că n-o să ţi se mai întâmple. Şi nu poţi decât să speri că te vei obişnui să-ţi fii singură cel mai de încredere prieten, cel mai fidel iubit, cel mai la multe capitole.
Dezamăgirea e egală doar cu nivelul de aşteptare, cu investiţia de încredere şi, eventual, cu o altă dezamăgire. Mi se pare pleonastic, derizoriu, telenovelistic şi chicios-patetic să spui "m-ai dezamăgit cinci minute cât am plâns plus alte 5 minute până m-am uluit şi mi-am revenit din uluială", deşi e adevărat, că mai mult nu mai reuşeşte nimeni. Mi-am luat măsuri din vreme şi mă aştept la orice de la oricine. E numai chestiune de timp...
Păcat că s-a confirmat şi de data asta...
Oricum, altfel le primeşti când eşti în gardă.