marți, 26 ianuarie 2010

Gânduri la multe minusuri

Îmi plac zilele astea de iarnă. Aşa geroase. Îmi place lumina reflectată de toţi fulgii de zăpadă încremeniţi în poză spectaculoasă de balet. Cerul senin, luna în creştere, soarele roşu dimineaţa şi atât de sticlos ziua, amurgul pe zapadă, printre crengile pline de chiciură nu ne sunt date prea des. Scârţâitul zăpezii din iarna asta mi-a adus în minte iernile din copilăria mea, plimbările cu sania mare, trasă de cai, privalurile transformate în derdeluş şi balta îngheţată, pe bătrânii mei morţi de mult adunaţi în jurul focului îmbiindu-mă cu boabe fierte şi felii uriaşe de pâine de casă friptă pe plită şi răcorită cu strat de untură sau mujdei de usturoi, mirosul de scovergi care se ridica peste sat odată cu fumul din sobe.
Am fost de curând acolo şi am întrebat, aşa, într-o doară, care dintre puţinii proprietari de cai şi căruţă mai are sanie şi chiar o mai foloseşte. N-a ştiut să-mi spună tata. N-a mai văzut nici una alunecând pe vreo uliţă de ani. Păcat.
Păcat că unii nu se pot bucura de toate astea pentru că n-au ghete groase, paltoane, fulare şi geci, mănuşi şi căciuli. Păcat că în unele case e frig, în unele minţi e ger, în unele suflete e negură...

marți, 19 ianuarie 2010

Vedere de la geamul meu



Aşa e în afară.
Aia mică, verde şi zgribulită din dreapta e B85CSP pe care am folosit-o pe post de sanie din când în când.


Înăuntru e cald şi pregătesc diverse chestii. Aşa arată una dintre ele.

luni, 18 ianuarie 2010

Ezoteria salvează România!

Cum? Face din orice fost un actual. Aşa ca preşedintele, ca premierul, ca Radu Stroe, sau ca steaua în cinci colţuri, fostă şi a lui David, fostă şi a lui Lenin. Actualmente e violetă. Ca şi flacăra călăuzitoare.
Până şi un fost comentator la antene s-a transformat într-un actual comentator, cu toată lenjeria antivrăji pe care o poartă. Îmi amintesc de dilema din preajma sfârşitului anului trecut: a mai face sau a nu mai face emisiune la antene ?! Se vede treaba că şi-a reînnoit întelegerea. Purtarea cămăşilor sau cravatelor în nuanţe de la lila la indigo, trecând prin violet şi vişiniu e doar o coincidenţă, deoarece pe el îl îmbracă un sponsor şi un/o stilistă. De la KGB sau CIA ?!!
Ca să nu rămân în afara fenomenului, am cumpărat şi eu o bluză violet pentru fiica mea, că tot era la reduceri. Deh, ezoteria mea e de criză!
Acuma, eu am înţelegere pentru toată lumea asta care se îmbracă aşa pentru că am avut şi eu perioada mov a existenţei mele. A fost acum vreo patru ani şi, să vezi paranormală ce sunt, nu m-am sfătuit cu nimeni când mi-am ales fustele, bluzele, mărgelele, desuurile şi alte alea mov toate...
Treaba e dacă chestia asta violet are efecte doar la micro, adică la nivel de individ, sau se extinde, prin indivizii purtători de violet, la macro, şi ne vom trezi toţi din foşti comunişti, actuali, din fostă maşină de vot, actuală, din fostă turmă, actuală...
Deci, bună şi ezoteria asta. Salvează România. Asta am înţeles.

Ce n-am înţeles e de cine? de ea însăşi?

De vineri până luni

Peste vârfuri trece lună,
Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemîngîiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn ?
Mai suna-vei dulce corn,
Pentru mine vreodată ?
Sursa poezie.ro

M-am trezit cu ochii pe calendar. Era zi mare, ziua Eminescu. M-a fulgerat groaza că mi-ar putea cădea la vreun examen sau teză şi ruşinea că nu l-am citit decât de nevoie, din obligaţie iar şcoala din vremea mea nu a făcut decât să mi-l inoculeze ameninţător.
E şi zi de leafă. Aveam treabă multă, planificasem totul pe ore şi chiar pe minute dar a sunat telefonul, prietena mea aflată în nevoie a venit pe la 11 şi a stat până la 4 după amiază, timp în care mi-a spus de toate mai puţin scopul vizitei: să-mi mai ceară nişte bani. I-aş fi dat şi dacă îmi spunea mai repede, într-o jumătate de oră, hai o oră, dar cred că nu numai nevoia de bani a făcut-o să-mi treacă pragul, cât mai ales nevoia de a-şi petrece o zi altfel.
Şi uite-aşa am început eu postarea asta pe 15 şi o termin, sper, pe 18, cum una vreau să fac şi alta îmi iese, cum am făcut un bine unei fiinţe şi rău altora, cu care aveam program comun şi de care nu am mai putut să mă ţin, cum am plâns de necaz că vreau să fac bine şi iese rău, cum le trag fără să le fac...
Între timp am mai recuperat şi am avut o duminică a jucăriilor noi. Adică am condus o maşină nouă (nouă pentru mine), care nu e a mea (e o situaţie de genul "când o să fiu mare o să mă lase să-i conduc maşina" şi se pare că sunt destul de mare!) :))) Am trecut cu 120 (în medie) pe autostradă prin ninsoare, ploaie, lapoviţă, burniţă şi alte fenomene meteo care s-au înşirat disciplinate pe cei 230 de kilometri între Constanţa şi Bucureşti şi am ajuns acasă cu bine.
A doua jucărie nouă a fost maşina de tuns pe care am învăţat s-o folosesc pe scalpul soţului personal, chestie care se impunea întrucât aducea cu Eminescu dacă luai în calcul lungimea pletelor sale. Altfel, poeţi amandoi, băieţi amandoi, surse de stress pentru mine amandoi, fiecare în felul lui...
De ce Peste vârfuri? Nu ştiu, a fost prima care mi-a venit în minte, poate pentru că mi-o fi căzut la vreun examen sau teză, la şcoală sau la Olimpiadă, sau poate tocmai pentru că nu mi-a vârât-o nimeni cu forţa pe gât niciodată. Cine ştie ?!!

marți, 12 ianuarie 2010

Cu faţa

Nu mă ştiu dorindu-mi atât de tare ceva sau pe cineva încât să calc peste mine şi peste alţii, dar ştiu sigur când nu mai vreau ceva sau pe cineva. Atunci calc peste orice şi oricine într-o mişcare circulară cunoscută în anumite medii sub numele de stânga'mprejur. Se execută la comandă, dar când o faci de capul tău, lăsând fără vorbe asistenţa, e un act de curaj. Un dismiss invers. Şi dacă e executată pe tocuri cui, efectul e de-a dreptul spectaculos. Prezintă avantajul schimbării perspectivei, a peisajului, a florei şi faunei, deşi, într-o ordine firească aceloraşi medii, urmează pe loc repaus! Bun şi repausul după ce şaisprezece ani am privit într-un singur punct, am auzit aceleaşi vorbe goale...
Acum nu ştiu ce e mai plăcut: că am în faţă toate lumile la care am stat cu spatele, sau că am în spate acea lume pe care am avut-o atât de mult în faţă ?!?

joi, 7 ianuarie 2010

Stima şi respectul

Am mare stimă pentru ingineri pentru că ştiu şi pot să parcurgă drumul de la vis la realitate. Au instrumente cu care fac asta, create tot de ingineri, şi dacă nu le au le inventează. Acoperă cearceafuri întregi cu desene şi calcule pentru ca la final să ai în faţa ochilor ceva, un lucru real mic sau mare, casă sau şurub, castron sau material pentru rochii şi eşarfe, manuşi sau mâncare, şosea sau carte, ca să nu mai vorbesc de cei care au gandit şi creat maşinile de tot felul: de spălat, de făcut pâine, de spălat vase, de amestecat orice, de tocat orice pentru care generaţii de femei trebuie să fie recunoscătoare acestei bresle.
Respectul meu se însuteşte când îi regăsesc în sfera sensibilităţii şi frumosului, la rând cu profesionişti ai artelor.
Inginerul e ca mâna - ştie şi poate tot.
Am stimă şi faţă de medici. Nu faţă de toţi. Rareori s-a găsit vreunul care să-mi spună despre starea de funcţionare a organismului meu altceva decât ce ştiam şi singură, rareori m-am dus la ei din alte motive decât pur formularistice, la controale obligatorii, ocazie cu care n-am aflat cine ştie ce noutăţi.
Ce nu-mi place la ei este că nu fac diferenţa dintre fiinţe umane şi şaibe, că în anii ăia mulţi de şcoală nu-i învaţă cum să-mi repare ficatul fără să-mi zdrobeacă respectul de sine, cum să mă vindece de dureri de cap fără să mă treacă prin teste de umilinţă, de răbdare şi alte stresuri la care mă supun destul alte categorii profesionale din greu zi de zi şi chiar ceas de ceas. Nu înţeleg de ce, unii, capătă comportament de ghişeist când stima lor de sine ar trebui să-i oprească, dacă nu respectul faţă de mine ca fiinţă umană ?!?

miercuri, 6 ianuarie 2010

2010 - Fără vise. Doar planuri.

Pentru că 2008 m-a trăit, am rămas cu dorinţe neîmplinite.
2009 mi le-a împlinit pe toate la modul ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se împlinească. Aşa că m-am lecuit. Nu-mi mai doresc nimic, nu mai aştept nimic, nu mai visez.
Pentru 2010 mi-am propus doar să merg la curs de dans (e cadou de la fiica mea şi nu pot să refuz!), să-mi cumpăr role (şi să le şi folosesc!), să stau cât mai mult la mare, să slăbesc cinci kilograme şi să-mi schimb radical următoarele: look-ul, modul de alimentaţie, mobilele din casă, viaţa toată...