Nu mai vine, ducă-se...

Nu cred că mai vine iarna. Port cizmele pentru că mi-a fost dor de ele şi pentru că aş purta cizme şi de casă dacă ar exista, şi peste vară dacă n-aş fi atât de conformistă. Rectific, dacă nu eram, pentru că de-acum multe vor fi altfel. Felul în care vremea se joacă trecând de la ursuzenie de moşorogi (vă place cuvântul? nu-mi aparţine - plătesc drepturi de autor la fiica mea!) la pasul voinicului sprinţar peste frunze moarte, mie îmi convine de minune. Nu regret iarna la Bucureşti pentru că mereu mă ia prin surprindere, şi nu e deloc o ironie. Sunt de acord că primăriile s-ar putea strădui mai mult, dar pe mine personal, mă surprinde neplăcut întotdeauna pentru că nu sunt pregătită niciodată pentru bălţile şi nămeţii gri cu care vine, străzile şi trotuarele pe care sunt mereu în pericol să-mi sparg capul sau cel puţin un far, o bară, nu-mi plac hainele groase şi fesurile trase pe ochi pe care sunt nevoită să le port, felul în care din oameni se văd doar nasurile roşii vârâte în fulare şi fularele în gulere, mâinile până la coate în buzunare, urăsc râcâitul parbrizului un sfert de oră înainte de orice şi vântul furios zbârlind fulgii vrăbiilor înşirate ca mărgelele pe sârma mea de rufe.
Iarna să se ducă pe câmpuri, să facă grâul să crească. Să plece în munţi să-şi facă de cap pe pârtii, unde dau oamenii bani s-o întâlnească. Să treacă şi prin satul meu de câmpie înainte ca toate sobele de teracotă cu plită şi cuptor să fie dărâmate, căci în casa părinţilor mei un astfel de loc de unde îmi plăcea să contemplu lumea şi să-mi scrutez viaţa nu mai e funcţional. S-a demodat.
La oraş să mă lase s-mi port la vedere pieptănătura, botinele şi mănuşile subţiri, să pot pleca în fuste scurte de acasă fără grijă că voi fi ridicolă dând din racletă cu mâna înmănuşată în noduri şi aţe în timp ce viscolul se învolbură în jurul ciorapilor mei fini, că dacă vreau şi mi se face dor, îmi pun şi cizme, căciulă şi palton, dar să nu mă oblige nimeni. Nici măcar iarna.