Grig. Cele 180 de grade...

... I-am telefonat si i-am spus mai mult decat "La multi ani!". I-am spus ca as fi bucuroasa sa-l mai vad, ca ma tem sa nu ne ia moartea pe vreunul si nu mai apucam un sfert de ceas sa stam pe podul de piatra pe care l-am durat peste toate, o data pentru totdeauna, din esentele rare ale fiintelor noastre. A ramas ca ne vedem. Asa a ramas si anul trecut. Stiu ce urmeaza: de ziua mea o sa ma sune la randul lui si iar vom stabili ca trebuie sa ne vedem... Si va mai trece un an.

Cele 180 de grade de care vorbesc aici sunt cele de pe raportor, instrumentul acela scolaresc cu care se masoara unghiurile. Mereu am avut senzatia, privindu-l, ca da masura zilei, cu rasaritul la 0 si apusul la 180, sau ca arata cursul vietii insasi. La 0 e aterizarea din ciocul berzei pe cosul destinat, la 90 unghiul drept ce ar trebui sa insemne apogeul, dupa care, la cifre mari, obtuzitatile inerente.
In vremea inceputului, pendulam intre a ne ascunde si a ne afirma iubirea, in functie de ocazie, de interlocutori. Traiam scene amuzante cand ne intalneam, ca din intamplare, mai ales dupa ce am devenit colegi de serviciu, iar cei ce ne insoteau faceau oficiile si ne "introduceau": "Doamna, dansul este colegul nostru... Domnule, doamna este de azi colega noastra..." Cel putin in prima zi, a fost o incantare, caci am fost prezentati unul altuia de vreo cinci ori cel putin.
Am citit intr-o carte un mare adevar "Dragostea si durerea sunt cele doua lucruri care nu pot fi ascunse" (Cronin - Gran Canaria). Am experimentat acest adevar in fata asistentei care avea impresia ca atunci se tese ceva intre noi, si priveau prostiti la amorul nostru ca la facerea lumii. Damele erau oripilate. Cum, cu asa o fata comuna s-a combinat un barbat asa frumos, destept, sarmant?! Vai, dar e complet lipsit de gust... Pe mine ma banuiau de interese, desigur. Intre timp divortasem, aveam un copil de fusta mea si mai eram si uratica... Au fost si voci, masculine, ce e drept, care au fost de parere ca ma irosesc in relatia asta lipsita de orice orizont, ca nu vad de cat egoism da dovada Grig tinandu-mi prizoniera tineretea in aceasta poveste... Cum va fi viata mea peste 5 ani, cand eu voi avea 30 iar el 50? Peste 10 nici nu mai punem problema... Ca asa gandeau colegii de serviciu ar mai fi cum ar mai fi, dar rubedeniile noastre erau vehemente si recurgeau chiar la santaj sentimental. Mama ma ameninta ca nu ma primeste acasa cu el (n-as fi venit oricum in satul meu de campie, unde facusem nunta mare si lumea ma stia maritata cu altcineva). Tata ma afurisea si ma facea gasca picata in plasa acestui Don Juan uns cu toate alifiile. Deh, tata l-a cantarit ca intre barbati.
Cam asta era imaginea iubirii noastre in partea ei vizibila dinspre apropiati. Necunoscutii ne priveau cu simpatie. In cercurile intelectuale, elitiste chiar, pe care le-am frecventat la vremea aceea, eram primita ca fiind de-a casei. Se presupunea ca e ceva de capul meu devreme ce Grig iese cu mine mai mult de o data mai departe de pragul casei. Insemna ca m-a ales dintre cele ce trecusera inaintea mea, tantose, la bratul lui, prin luminile rampei. Eu eram atenta la reactiile tuturor, imi facea placere sa ma reinventez, sa ma transform din fata careia ii placea sa fie mereu in centrul atentiei, intr-un accesoriu pe care Grig il purta cu mandrie. Stiam atat: il iubeam cu credinta ca daca mana mea dreapta i-ar fi fost necesara la ceva, m-as fi lipsit de ea cu bucurie si multumire ca dragostea mea a fost demonstrata.
Dovezile de dragoste au urmat unele dupa altele. Mi se parea ca trebuie sa tin cont de tot ce-i place si de tot ce nu-i place la mine. Si, cu vremea, nu i-au mai placut hainele mele. Erau prea ostentative, pantofii prea inalti, prea luciosi, parul trebuia taiat ca nu-mi mai statea bine asa, cu pletele alea in vant, plus ca se uzasera. Transformarea mea se facea treptat din fata interesanta care eram, intr-o gospodina tunsa intr-un sason cu calota facuta permanent, cu ochelari urati pe nas, fuste lungi si lalai si cisme, ghete si sandale cu talpa joasa. Toate astea erau cadouri de la el. Cu coafura a fost cam asa: eu am zis "Trebuie sa merg la coafor, am vorbit cu cutare, (coafeza mea de dinainte de el) si ma asteapta maine, la 5. Asa ca vezi, nu vin acasa direct de la serviciu". El: "Lasa ca mergem aici, langa casa, ca nu-ti trebuie programare, ca le stiu eu pe fete". Si m-am tuns "la fete" ca o tanti de cel putin 45 de ani. Hainele mi le cumpara el, de cele mai multe ori din deplasarile in straintate sau in tara. Erau lucruri de calitate, cum eu n-as fi gasit pe piata, dar mai urate, mai terne n-am vazut in viata mea. La timpul acela credeam ca asa trebuie sa ma imbrac cu stil, ca eu, o fata de la tara, nu prea ma pricep ce se poarta, ce-mi sta bine... Incet-incet, m-a transformat intr-o femeie care arata cu 15 ani mai mult, dupa care nu mai intorcea nimeni capul. Nici eu nu ma placeam, dar eram recunoscatoare ca Grig m-a salvat din vulgaritatea in care ma simteam bine.
In sapte ani am parcurs cele 180 de grade. Eram altcineva, cum am spus.