Dragă Moş Crăciun,

E timpul să ne împăcăm. Mi-ai făcut farse și ghidușii destule când amândoi eram mai tineri și puteam duce, dar azi hai să ne vedem fiecare de ale noastre, să nu ne mai căcăm pe bombeuri, să mă faci să-mi iasă sufletul să ajung unde tu n-ai cum să lipsești, pentru că și copilul meu a crescut și știe că bucuriile au în spate gesturi laice și se construiesc încet și cu migală, de mâini care te iubesc, care au la rândul lor în spate o inimă care bate pentru tine și tot așa...
În virtutea acestui pact azi a intrat pe uşă şi nu era singură. Avea pungi de cadouri în mâini şi ajutorul care o urma avea, de asemenea pungi în ambele mâini. În pungi, chestii. Unele pe care mi le-am dorit. Altele, de sezon sau consumabile, bune la casa omului. Important e că nu m-a ocolit. Dacă m-am aşteptat?!... În sinea mea am sperat că-mi va trece pragul, dar n-aș fi băgat mâna în foc.
Deși are viața ei, lumea ei, casa ei, fiica mea mi-a fost aproape în seara de ajun. Ce pot să-mi doresc de la acest Crăciun care este deja fericit?!
Vă doresc tuturor de Crăciun să fiți fericiți așa cum vreți, așa cum așteptați, așa cum puteți... Să vă bucurați că plouă sau că ninge. Sau că nu ninge și nu plouă, că se întâmplă sau nu se întâmplă ceva sau altceva, doar bucurați-vă! Crăciun fericit!

Ce mai fac?

Am emoţii. Politica e pe voturi. Sâmbătă voi şti dacă sunt în primii douăzeci din o mie de oameni. Dacă voi fi aleasă. Acum sunt a treia din optzeci şi ceva de femei.

Îmi doresc tare-tare să dansez tango aşa

Dar trebuie şcoală pentru aşa ceva... Să termin şcoala asta pe care o urmez acum şi mă apuc de tango.

E noiembrie, luna în care m-am născut

Hai să încep printr-o paranteză - de ce "m-am născut"? şi nu "am fost născut"?! Cred că mama m-a născut, chiar dacă oi fi avut și eu vreo contribuție. Cred că mama a vrut ca eu să fiu, m-a iubit și m-a vrut chiar dacă avea 19 ani și legea decrețeilor nu apăruse încă așa încât nu a fost obligată să mă aibă, așa că venirea mea pe lume nu mi se pare a fi meritul meu câtuși de puțin.

Noiembrie e bruma pe frunză și soare furat în ferestre. E ghicitul pe după răsărit : oi vedea soare azi?! sau poate ninge?! E lumina irepetabilă cernută prin frunză ruginie şi rază pornită din suflet de soare, mohorâtă şi caldă, cernită de brumă vineţie...
De obicei, de ziua mea ninge. Mama mi-a povestit că în dimineaţa când m-am născut a nins. Frumos şi liniştit.
 De aceea sunt aşa îndrăgostită de zăpadă...?!
Iubesc aerul rece cu miros de crizanteme al toamnei și curajul de fulg de nea al lui noiembrie.
Eh, a mai trecut un an  . L-am pus lângă toţi ceilalţi şi merg înainte.

Primul meu Halloween

Dacă am fost invitată, m-am dus. Mi-a plăcut. Nu mă mai costumasem din gimnaziu.

...şi m-a însoţit acest Army Man. My every day man.

Trăiesc în lux, ceea ce vă doresc și vouă!

Îmi permit să spun ce vreau, când vreau, dacă vreau, cui vreau.
Îmi permit să muncesc când vreau, cam ce vreau, pentru cine vreau.
Mi-am permis să şterg nişte kilograme de pe mine, şi automat s-au şters nişte ani. Încap în haine de acum niște ani ceea ce nu e puţin lucru.
Descopăr oameni noi cu idei, fac politică, urc. Visez şi mi se împlineşte, părinţii sunt vii, simpatici şi am patru :)
Copii s-au înmulţit (a se traduce că am lângă mine oameni tineri pe care îi iubesc ca pe copiii mei) și viitorul se vede bine aici, în arealul meu de răspândire.

Despre povară ca despre a fi

Nu ne naştem la fel. Unii vin pe lume în case în care nu e pătuț și căruț și bonă, și un tată care s-o plătească... Nu e mamă care să știe, nu e doctor s-o învețe. Și atunci duci povara că nu e acolo cineva când ai nevoie să știe pentru tine, să poată în locul tău.
Cumva te faci mare și te duci la școală. Obligatoriu și GRATIS! Ce să vezi?! E cu fondul clasei, cu bani de 1 Martie, cu cadou de 8 Martie. Desigur, vine 1 Iunie și primești și tu atenție, un pic de ciocolată ca o pomană și un balon colorat cu vreo siglă de partid. Dacă ai noroc și partidul e mai vizibil, te vezi și la tv.
Fără să-ți dai seama, trece școala, trece timpul și ești pe cont propriu. Unde e partidul cu ciocolata de 1 Iunie?! Părinții sunt tot zilieri, lumina e la fel de scumpă, cablu în satul tău nu-i dă pe ăi de spun de rău de conducere, nu știi de unde îți vine povara, dar o duci. Și taci. Și o duci. Nici nu știi că o duci pentru că te-ai născut așa, cu ea pe umeri.

N-o să mă pronunţ despre

Roşia Montană, câinii comunitari, copii nesupavegheaţi de bunice guralive, nici despre tupeu. De autoritate sau de bunică, de investitor sau de localnic pentru că aş sfârşi prin a spune că toată lumea are dreptate în felul ei, că e târziu să vorbim, foarte târziu. Era de mult cazul să se şi facă ceva. Nu mă pronunţ pentru că nu scriu aici romane sociale şi prefer să nu mă abat de la ideea că acest spaţiu e despre mine şi cam ce îmi trece mie prin cap şi prin suflet. De aceea, vreau să vă spun doar că vă doresc numai bine!


Katie Melua chante "I Will Be There" dans "C à... de purecharts

Acum vorbesc cu şoferii

Nu-i așa e că v-aţi întâlnit în drumurile voastre cu maşina de gunoi? Dsigur, știam eu. Fie că rulați prin București la opt dimineață, când e gloata mai groasă, sau spre seară, când blochează accesul pe vreo străduță pe care o ocupă în întregime. Dar la stop, la semafor v-ați aflat în spatele vreunei mașini de gunoi? Eu da. La șase seara, luni, 19 august. Dar să dea înapoi mașina de gunoi din față, fără să dea semne că are cea mai mică idee că sunteți în spatele instalației de încărcat tomberoane, vi s-a întâmplat să fiți? Mie, da! Grav! Cu prețul unei aripi îndoite și a unei sperieturi cumplite! Așa că e inutil să vă spun ce mai fac, pentru că se poate deduce cu ușurință: până îmi revin din sperietură fac diligenţele să repar stricăciunea şi să am putere şi nervi să bat la uşi de asigurator şi service-uri.

Două poze într-o zi

1. Ziua a început cu Marco, are 13 ani şi azi a gătit ce ştie el mai bine: pancakes (aşa le zice el la friganele) pentru mine, mama lui şi un domn care le renovează ceva la apartament. M-a luat de mână şi m-a dus în copilăria mea, a fiicămi şi a multora cu gustul şi mirosul de paine înmuiată în lapte, dată prin ou și prăjită... Mi-am amintit când mi-a făcut mama ultima dată aşa o delicatesă şi când eu însămi am prepara-o pentru copilul meu.
Mi-a pregătit şi un suc de mere delicios. :)

 

 

 

2. Feriţi-vă! Această maşinuţă drăguţă e condusă de doi tineri periculoşi. Ea, la volan, opreşte şi pune avariile când ţi-e lumea mai dragă şi nu-i pasă că tu nu mai poţi să schimbi banda să poţi să mergi unde ai plecat, iar dacă o claxonezi şi-i zici că ai oprit, ok! dar e cazul să mai şi pleci, îţi frânează în faţă ca ultima boarfă care te târăşte prin asigurări şi constatări pentru că, n'aşa, ai lovit-o din spate. Şi dacă am fost suficient de agilă şi prezentă să-i evit frâna dementă, a coborât urangutanul din drapta care m-a jignit, m-a înjurat şi mi-a atătat tot felul de chestii. Regret că n-am reuşit decat să fac această poză. De ce nu m-am dus la poliţie? Pentru că eram obosită şi nu cred că poliţia ar fi rezolvat ceva.

 

 

 

 

 

Ileana Vulpescu, scriitoare: „Fericirea e doar un cuvânt de dicţionar“

Sursă: adevarul.ro http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=3640 Autor: Laurentiu Ungureanu
(Literatură)
Scriitoarea Ileana Vulpescu vorbeste, cu cea mai apasatoare naturalete, despre copilarie, dragoste si moarte. Vorbeste despre ea.
Inchide acest arc peste timp cu o concluzie descurajanta: fericirea exista doar in dictionar. In toamna anului trecut, Ileana Vulpescu a ramas aproape singura. in luna august, fiica sa, Ioana, a fost adusa, intr-o urna, la malul Marii Negre. Avea 41 de ani. De atunci, o data la cateva zile, apa sarata a marii poarta in larg petale de flori. in septembrie, sotul sau, Romulus Vulpescu, a urmat-o pe Ioana. Ileana Vulpescu a ramas sa-si ingrijeasca singura ranile. Si a inteles cum poate iesi din convalescenta: vrea sa fie in continuare utila. Vrea sa termine minunata munca a sotului sau, vrea sa citeasca si vrea sa scrie. Vrea sa-si gaseasca, din nou, ratiunea de a trai. Si, pentru ca nu traieste din povestile acestea pe care le veti citi, Ileana Vulpescu a castigat pariul cu trecutul. Acum se lupta sa-l castige pe urmatorul. V-ati nascut la Bratovoesti, in Dolj. Cand ati plecat? Am stat la Bratovoesti, in Dolj, pana in 1939... De la 7 ani, m-am mutat la Craiova, pentru ca mama mea s-a recasatorit. Tatal meu a murit cand eu aveam 2 ani. Toata scoala am facut-o la Craiova: la scoala Primara „Regina Elisabeta“ si la Liceul „Elena Cuza“. V-a surprins faptul ca mama dumneavoastra s-a recasatorit? N-am inteles de ce pe mama o chema Marinescu, iar pe mine ma chema Nicolaescu. Pana sa ma adopte al doilea sot al mamei, eram tare nedumerita de ce pe mama o cheama intr-un fel si pe mine altfel. E drept ca nu mi-am dorit insa ca mama sa se recasatoreasca. Ii spuneam: „Ce ne lipseste la noi acasa, de ce sa plecam noi la Craiova?“. Mutarea la Craiova a fost in acelasi an cu invadarea Poloniei de catre nemti. Da, dar eu n-am inteles altceva decat ca au venit foarte multi refugiati polonezi in Craiova. Erau foarte multi, incat aveau chiar si o universitate. Au venit peste ei si nemtii, si rusii, iar cei care au putut sa fuga au fugit. Tara care i-a primit si a facut sa treaca si tezaurul lor pe aici a fost Romania. In Craiova, noi eram vecini de casa cu ministrul de Externe al Poloniei. Locuiam pe langa Parcul Bibescu, pe strada Jitianu – pana in parc erau trei minute. „Pana seara, a murit si el“ Interactionati cu refugiatii? Ce sa-nteleg eu la 7 ani? Eram in clasa I, invatam alfabetul. Eu stiam numai ca sunt niste polonezi, nu stiam nici macar de ce-au venit. Erau putine case in Craiova in care nu erau polonezi. Stiu ca erau un conte si nevasta lui, oameni batrani, care, in fiecare zi, la ora 17.00, se duceau in parc de brat. Intr-o dimineata, el a gasit-o pe ea moarta in pat. S-a imbracat frumos, s-a asezat langa ea si a murit si el pana seara. Era o legatura indestructibila intre ei, iar el simtea ca nu mai poate sa traiasca fara perechea lui. __________________________________________________________________ Ma uit la filme. Imi plac, in special, filmele despre trecut. Prefer filmele englezesti si, mai ales, ecranizari dupa carti. Sunt foarte bine facute si ma transpun intr-o alta epoca, deoarece de-a noastra sunt satula.  __________________________________________________________________ Intelegeati ca e razboi in Europa? Am aflat si eu ca e razboi. In timpul razboiului, a fost o situatie foarte grea. Se dadea paine pe cartela, facuta cu malai. S-a simtit foarte greu in special la oras. Si la tara, pentru ca barbatii erau plecati, iar bietele femei arau, semanau. Le tineau locul. In felul asta a fost perceput razboiul de copii. Vedeam cata lume e mobilizata si trimisa pe front. Despre rusi auzisem ca sunt bolsevici si ca nevestele si copiii lor sunt la comun. Dar credeti ca, daca astazi intrebati un tanar care toata ziua sta cu nasul in internet, stie mai multe lucruri? Mi-aduc aminte ca Fanus Neagu mi-a zis odata: „Uite o victorie a istoriei. M-a intrebat Anita (n.r. – fiica lui): «Stalin asta cine-a fost?»“. Spre deosebire de noi, care stiam foarte bine cine si unde e Stalin. Generatiile tinere parca nu mai invata. Daca nu invata, n-au de unde sa stie. Acasa, oamenii vorbesc despre cati bani mai au, despre ce sa mai cumpere de la piata si cam atat. Asta se discuta in familie. Poate se mai injura guvernele. Carol al II-lea, „un mafiot si un spertar“ Ileana Vulpescu, la 20 de ani  Aveati o educatie monarhista?                                         Despre rege auzisem in familia mea numai ca era untalhar. Un mafiot si-un spertar, asta auzeam despre Carol al II-lea. Despre Mihai I nu se vorbea cine stie ce. Era un tinerel atunci. E nascut in 1922. Mie mi-era egal regele. La 13 ani, putin imi pasa mie de regimurile politice. Toata atentia celor cu judecata cadea asupra maresalului Antonescu, el conducea tara. „Cum te cheama?“ „Generalul Antonescu“ Sotul dumneavoastra l-a cunoscut personal pe maresal. Da. S-au intalnit pe strada, pe Calea Victoriei. Antonescu era cu doi aghiotanti la distanta de el. S-a intalnit cu socrul meu, pe care-l stia. „Cum te cheama?“, l-a intrebat Antonescu pe barbatul meu. „Da’ pe tine cum te cheama?“, i-a raspuns. „Eu sunt generalul Antonescu.“ „A! Mi-a spus mie tata despre tine!“ Tatal lui ii fusese maresalului subaltern in Primul Razboi Mondial, cand Antonescu era maior de stat major. __________________________________________________________________ Nu este permis sa fii in mass-media si sa nu stii limba ta. Sunt niste greseli de gramatica, afara de cuvinte care sunt folosite total aiurea. E o molima, fereasca Dumnezeu! __________________________________________________________________ Erati o eleva buna? Da, am fost premianta. Ati venit la facultate, in Bucuresti, in 1953. Cum era orasul atunci? Nu era asa multa lume, nu stiu daca intr-o zi vedeai 20 de masini pe strada. Cand am venit eu in Bucuresti, „la coada calului“, acolo, la statuile din fata Universitatii, erau inca trasuri cu birjari lipoveni. Aveau taftane lungi, de plus, aveau brau bleu, iar trasurile erau foarte elegante in interior. Si, cu adevarat remarcabil, caii erau dati cu crema de ghete pe copite. Inca erau birje. Fata de ceea ce este astazi Bucurestiul, atunci era un oras patriarhal. Circulatia era foarte comoda. Noi, studentii, circulam cu tramvaiul. Pe la Universitate treceau tramvaiele 13 si 14. „Draga, noi cand ne insuram?“ In ’59, v-ati angajat la Institutul de Lingvistica. Eram repartizata la Baia Mare, ca profesoara, pentru ca terminasem Filologia. Dar, stiind ca n-am sa ma duc, toate locurile mai bune le-am lasat pentru ceilalti colegi despre care stiam precis ca se duc. S-au oferit insa mai multe locuri la Institutul de Lingvistica, pentru ca se reincepea lucrul la un dictionar al limbii romane etimologic si istoric inceput de Sextil Puscariu, dar intrerupt in timpul razboiului. Noi l-am reluat de unde-l lasase el. Romulus Vulpescu, Ileana Vulpescu si fiica lor, Ioana Ati fost incadrata ca lexicograf la Institut. Pentru ca nu erau posturi corespunzatoare studiilor noastre. Ar fi trebuit sa fim cercetatori, dar ne-am angajat ca documentaristi. Ne ocupam de redactarea a doua dictionare: Dictionarul Explicativ al Limbii Romane si Dictionarul Limbii Romane, continuarea dictionarului lui Puscariu. Am lucrat la amandoua pana in 1974, cand m-am pensionat pe caz de boala. Cum se scrie un dictionar Ce faceati, mai precis? Fiecarui redactor i se repartiza un numar de cuvinte. De la, pana la. Erau mii de fise pe care trebuia sa le controlam, sa fixam ce credem ca trebuie pentru fiecare cuvant si sa le confruntam cu izvoarele de unde proveneau. Ca la orice dictionar, se porneste de la un cuvant pe care trebuie sa-l definesti, caruia trebuie sa-i deosebesti sensurile si, in al doilea rand, sa ilustrezi definitia cu citate, pentru ca doar asa se poate ilustra sensul. In momentul in care te hotarasti pentru o definitie, consulti foarte multe dictionare, ca sa-ti dai seama exact cum se defineste sensul cuvantului. Consulti si dictionare de alta limba, sa vezi cum e interpretat. Defectul celor mai multe dictionare este ca nu spun tot ce s-ar putea spune la un sens. __________________________________________________________________ E un profesor cardiolog pe care-l cheama Cinteza. Toata lumea ii spune Cintéza. E „Cínteza“, domnilor. E o pasare, asa se numeste ea in limba romana. __________________________________________________________________ Povestiti-ne despre intalnirea cu sotul dumneavoastra, Romulus Vulpescu. A venit la mine si mi-a zis: „As putea sa te intreb ceva?“. M-a intrebat daca am citit Arghezi si Barbu. Pentru el, erau doua repere. Voia sa vada cu cine are de-a face: daca e una care-a citit ceva sau daca e o prostovana care habar n-are. (rade) Am corespuns exigentelor si asa s-a legat relatia noastra. Am ramas de-atunci, din 1952, pana anul trecut, la 18 septembrie 2012. Ileana si Romulus Vulpescu isi beau cafeaua la masa din camera de zi. In spatele lor se afla o oglinda memorabila    60 de ani de casnicie! Care-i secretul? Depinde cat sunt de potriviti doi oameni in conceptii, in gusturi, cata toleranta au, conteaza foarte mult principiile, felul in care reusesti sa comunici si dupa ce marea flacara a iubirii nu mai este ce-a fost. Asa cum exista prietenii care dureaza o viata, tot asa exista si casatorii care dureaza o viata. Acum, conceptia este ca, daca a trecut marea iubire, divortam. Gasim alta. E, noi am apartinut unei alte generatii.  Primavara de la Praga si casele scriitorilor  E inevitabil sa treaca marea iubire? Domnule, draga, n-o sa-mi spuna nimeni ca, dupa 20 de ani, mai este ca-n prima luna cand a inceput iubirea dintre doi oameni. In 1958 v-ati casatorit. Cum ati fost ceruta? Fara vreo ceremonie, la parinti, cu bomboane, cu flori. Nici pomeneala! Mi-a zis: „Draga, noi cand ne insuram?“ „Hai sa hotaram o data.“ Ne-am decis la 9 aprilie 1958 – casatoria civila. La biserica, in Duminica Tomii, prima duminica de dupa Pasti. Nu a fost o nunta ca astazi. Pe vremea mea nu se faceau casatorii fastuoase. Intamplarea face ca barbatu-meu mi-a uitat buchetul acasa. Pana sa se duca socrul meu sa-l aduca, a vazut ca erau pomii infloriti si a rupt o ramura. Ce soi de pom? Cred ca de piersic. Era ceva rozaliu, foarte frumos, cum sunt ramurile de pom roditor. __________________________________________________________________ Votez intotdeauna din moment ce am acest drept. Daca nu-ti place niciun candidat, anuleaza-ti votul, dar arata ca ai o atitudine civica. Daca stai acasa, n-ai niciun drept sa te plangi! __________________________________________________________________ Ati primit casa abia in ’68. Am locuit pana atunci cu socrii mei. Era un apartament cu doua camere in care, daca te duceai la bucatarie, treceai prin camera lor, iar daca te duceai la baie, treceai prin camera noastra. In ’68, in contextul miscarilor din Cehoslovacia, au hotarat sa dea case tuturor scriitorilor care facusera cereri, dar n-aveau casa. Am primit pe Strada Liviu Rebreanu, la numarul 6. in fata lacului. Aveati, asadar, si vecini cu renume.  Asa s-a intamplat. Noi stateam la etajul 3, iar pe aceeasi scara cu noi, la etajul 2, era Eugen Simion. Mai erau Grigore Hagiu, Constantin Toiu, Iulian Neacsu, Ioaniche Olteanu. Eram toti in acelasi bloc. „Fericirea e un cuvant de dictionar“ Ce-ati schimba la trecutul dumneavoastra? Tot. Daca tot as avea de ales, as alege altceva. Oamenii, cand vor sa faca un bilant, se gandesc doar la aspectul profesional, nu la intreaga viata. Or, niciun succes profesional nu inlocuieste nefericirile din viata unei persoane. Ideea ca sunt cunoscuta nu ma face sa ma simt cu nimic deasupra altora. Consider ca iti face Dumnezeu o favoare, asa cum iti face cand esti sanatos. Dintotdeauna am vrut sa schimb tot. Dar, oricum, nu se poate. „Du-te la psihiatru, sa te vada!“ Ati avut probleme de sanatate, motiv pentru care vi s-a recomandat sa nu faceti copii...  Numai la ochi n-am avut tuberculoza! Am avut o tuberculoza pulmonara foarte grava intre 14 si 15 ani. Este o minune ca n-am murit, fiindca la forma aceea de granulie se murea. Apoi, am facut la coloana vertebrala, la stomac, la o mana, am avut tuberculoza renala. Cand i-am spus doctorului ca vreau sa fac un copil, mi-a spus: „Draga, tu esti nebuna. Du-te la un psihiatru, sa te vada!“. Am riscat foarte mult, dar am facut un copil. __________________________________________________________________ Anul 1990 a fost cel mai urat an din viata mea. Am vazut atata lume care si-a intorc cojocul pe dos, atata lume care a facut pe victima fara sa fi fost. Nu accept ca ai fost in Comitetul Central, dar spui ca ai fost victima a comunismului. __________________________________________________________________ Aveti nepoti? Nu. Fata mea a murit fara sa-mi lase nepoti. „Nu cancer, ci septicemie!“ In septembrie, dupa decesul sotului, ziarele si televiziunile spuneau ca scriitorul Romulus Vulpescu „a dus o viata la limita saraciei“. Domnule draga, oamenii isi fac pareri, dar nu te intreaba. La limita modestiei. Nu pot sa spun ca n-am avut bani de paine, dar am avut o viata echilibrata, obisnuita. Alta doamna a spus ca fata mea a murit de cancer. N-a murit de cancer, a murit de septicemie! Cum a fost pentru dumneavoastra toamna anului trecut? In momentul cand iti pierzi ratiunea de a mai exista, trebuie sa-ti faci o filosofie de viata in care sa consideri ca mai ai de ce sa traiesti. Faptul ca barbatul meu a lasat o traducere a lui François Villon fara note cred ca mi-a fost de foarte mare folos. Asa ca am inceput lucrul la aceasta traducere, pe care vreau s-o vad publicata. Am simtit ca mai sunt folositoare la ceva. Altminteri, este foarte greu cand pierzi tot ce inseamna reper in viata ta. Spuneati ca nu v-amintiti ultima oara cand ati fost fericita. Cum se poate asa? Chiar nu-mi amintesc. Am si eu scaparile mele. Inseamna ca e demult de tot daca nu-mi aduc aminte. Cred ca fericirea e un cuvant de dictionar. Sunt momente de multumire, e o desprindere de tine, de ceilalti, dar, ca stare permanenta, asa ceva nu exista. De ce vreti sa fiti incinerata? Cred ca nimanui nu i se poate refuza dreptul de a face ce vrea cu corpul sau si dupa moarte. in plus, eu, spun drept, am oroare de viermi. Daca poti sa n-ai de-a face cu ei, de ce sa nu-i eviti? Cenusa vreau sa-mi fie aruncata in mare, de la Neptun, pentru ca e o localitate care mi-a fost mie draga. E atat de simplu.

Ochi în ochi cu vara

Simply falling

Exerciţiu de respiraţie

la Predeal. Aer proaspăt în plămâni, oxigen sub formă de idei și noțiuni pentru creier, infuzie de oameni noi și interesanți. Căci ce altceva este o școală de vară ?!

Sunt omul care crede într-o idee

Cum ar fi că familia e ceva pentru care trebuie să lupţi, să faci tot ce poţi să ai lângă tine cât mai mult părinţii, copiii, bărbatul, părinţii lui (care sunt şi ai tăi, depinde cât de mult vei să crezi asta).
Cred că e bine să fii pe picioarele tale, după ce ai împlinit optsprezece ani. Cred că e bine să ai carte, nu diplome, ci cunoştinţe din cărţi, să ştii totul - de la cum se foloseşte o furculiţă de peşte până la povestea cetăţii Kaliacra, cel puţin, pentru că tot e pe-aproape. 

Kaliakra, Grota Sf, Nicolae
 

De Tomis, Callatis, Histria şi Capidava cui îi mai pasă?!
Totuşi, cred că pot face la Capidava, într-o zi, în ciuda Apelor Române, a Sanepidului, gărzilor financiare şi anafurilor, un bistro pescăresc comparabil cu Dalboca Bulagariei.
Cred că viaţa poate fi bună şi aici, şi muncesc zi de zi de pentru asta iar sacrificul suprem pe care îl fac pentru o idee e să înghit o broască râioasă pe burta goală cam la două săptămâni. Pentru o idee.

Dălboca, Bulgaria, Ferma de midii

Astăzi vreau să zic doar că

e important să fii văzut.
De unul care, văzându-te, se poate simţi săgetat de ochii tăi, de foşnetul rochiei, de glezna fină, de părul tău de ce culoare o fi, de... mai ştii ce poate să-l săgete?! Important e să te vadă!
De altul care vede în volcabularul tău cărţile citite pe sub bancă sau în nopţile când nu ţi-a scos tata buşoanele de la contoarul de lumină, sau citite sub plapumă cu lanterna... Pentru că ce ştiu părinţii?! Să mănânci şi să dormi, de parcă în viaţă poţi să reuşeşti doar cu atât...
Să te vadă omul care o să facă ceva cu tine, o să te prindă în dansul pe care îl repeţi de mult, pe care îl ştii şi în care vei străluci, care să te scuture de anonimatul prăfuit în care dormitezi.
Pentru asta trebuie să faci şi tu ceva - să te laşi văzut. Să ieşi în piaţă, în lume, să te lansezi în cursă. Trebuie curaj şi oarecare logistică, mai ales interioară, dar trebuie. Să ai noroc? Eu zic doar atât: e destul să fii văzut de cine ştie să vadă şi i se potriveşte la ceva ceea ce vede la tine.

Dumnezeu există!

Îmi dă câte un şut în fund aproape zilnic. Uneori atât de tare că fac un pas înainte. Nu glumesc - nimeni în carne şi oase nu-mi aşează lucrurile în aşa fel încât să ajung la o astfel de concluzie, şi dacă nu e Dumnezeu, atunci cine?!

Ce mai fac?

Mai bine, mult mai bine decât mă aşteptam.  Adică, muncesc, deci sunt ocupată, deci câştig bani, deci e bine.
Apoi mă uit la viaţa celor care îmi sunt dragi şi aproape şi văd aşa, că fiimea are prima ei călătorie cu avionul şi trăieşte din plin această aventură, că are nevoie de mine, ceea ce mă măguleşte şi mă face să mă simt de două ori bine: una că uite, chiar dacă a trecut de douăzeci şi cinci de ani îi sunt ncesară şi a doua pentru că a ajuns, prin puterile ei, pe munca şi mintea ei să urce într-o firmă mare până acolo încât s-o reprezinte în lume.  Apoi mama mea, azi-mâine 68 de ani, face ce face şi n-o mai doare un picior, alt picior, în spate, în călcâi pentru că a fost la medicul de familie (acelaşi pediatru al fiicei mele) care i-a dat injecţii şi radiofgrafii şi gata! n-o mai doare. E de bine? E! Lui, omului de lângă mine şefa-cea-cusurgie îi apreciază munca, banca i-a dat credit şi belele vechi devin rezolvabile, e mai mult decât bine, e ca şi când am fi câştigat la loto. Şi cel mai bine e că mi-am regăsit pofta şi nevoia de a fi în arenă. De a scrie, de a face, de a cunoaşte oameni, de a fi vie, de a fi până la urmă. Regrete, am câteva, vorba cântecului... Că n-am mirosit o ramură de liliac în primâvara asta, dar nu poţi să le ai pe toate dintr-o data...

Tinerii

ne trimit la teatru, ne pun muzică pe blogurile lor. Încă nu e totul pierdut.
Să mă explic. Fiica mea mi-a făcut cadou bilete la teatru de Ziua Femeii, dar nu la teatrul-teatru ci la mall. Da, la mall unde lumea suge ceva dintr-un pahar de hârtie şi cumpără chestii de îmbrăcat, de încălţat, de mâncat, de ascultat, de citit... mă rog, ştiam că la mall lumea cumpără nicicum că la mall e la TEATRU! Asemea cadou care mi-a vindecat şi dorul de teatru şi dorul de avioane... Boeing; Boeing! Comedie. Bogdan Stanoevici, Anca Sigartău,  Marius Gâlea,  Monica Davidescu, Alexandra Velniciuc şi Anca Dinicu, o surpriză foarte plăcută. Deci, mergeţi la mall pentru că te poţi întâlni inclusiv cu teatrul, cu filmul preferat, cu pantofii visaţi sau cu sandvişul la care salivezi.

 

 

 

 

 

Sursa foto: spectacolul-de-succes-boeing-boeing-aterizeaza-la-grand-cinema-digiplex.jpg

Nu cred în noroc

N-am câştigat în viaţa mea nimic. Când un loz în plic era o moneda de 3 lei, maximum ce puteai să câştigi cumpărând un astfel de loz era contravaloarea sa, adică tot 3 lei. Ei bine, niciun câştig de genul acesta nu mi s-a întâmplat.
Sunt mare iubitoare de sporturi şi m-am băgat deseori în discuţii şi comentarii  cu băieţii despre meciuri, sportivi, tactici şi ale chestii de fineţe legate de sport. Totuşi la pariuri nu mă bag pentru că ştiu că n-are nicio legătură ştiinţa când se învârte vreo ruletă, se trage la sorţi sau, mă rog, undeva Fortuna intervine decisiv.
Ce veau să spun de fapt, e că văd zi de zi oameni care joacă bani, nervi, speranţe, un capital preţios din punctul meu de vedere, un capital pe care eu nu l-aş lăsa ca pe un jeton pe o roată a norocului niciodată. Poate pentru că nicio roată nu mi-a zâmbit. Dar nici eu ei! Drept pentru care mă mir cum pot mii, milioane de oameni să dea din puţinul lor ceva să cumpere un loz la loterie, să tragă o mână la păcănele, să parieze pe un picior de fotbalist despre care citeşte că n-a dormit, că trage pe nas, că intră pe teren pentru că patronul lui trebuie să-l vândă şi-l scoate pe piaţă... Ce-i face pe aceştia să creadă?! Ce-i mână? Cât de disperat să fii încât speranţa să crească natural ca un reflex al instincului de conservare dar să-ţi întunece judecata?! E trist optimismul acestor oameni. Sunt curioasă cât au jucat la loto primii treizeci din top ten bogați ai României până au ajuns atât de bogați, sau poate norocul se exprimă într-o limbă la care marea masa nu are acces?! Chiar, norocul în ce limbă vorbeşte?!
Acum îmi vine în minte un banc. Bulă, care n-avea noroc, în fiecare seară se ruga la Dumnezeu să câştige la loto. Şi azi aşa, mâine aşa, Bulă se ruga, Dumnezeu asculta, verifica biletele la loto, dar pe-al lui Bulă nu-l găsea. Aşa că Dumnezeu s-a plictisit şi i-a apărut lui Bulă în vis şi i-a zis: "Bulă, am înţeles, dar dacă vrei să câştigi la loto,  cumpără şi tu un bilet..."
Totuşi nu cred... Chiar aşa?! Până şi Dumnezeu?!...

Sursa foto: www.ziarulfaclia.ro