Ce mai fac?

Mai bine, mult mai bine decât mă aşteptam.  Adică, muncesc, deci sunt ocupată, deci câştig bani, deci e bine.
Apoi mă uit la viaţa celor care îmi sunt dragi şi aproape şi văd aşa, că fiimea are prima ei călătorie cu avionul şi trăieşte din plin această aventură, că are nevoie de mine, ceea ce mă măguleşte şi mă face să mă simt de două ori bine: una că uite, chiar dacă a trecut de douăzeci şi cinci de ani îi sunt ncesară şi a doua pentru că a ajuns, prin puterile ei, pe munca şi mintea ei să urce într-o firmă mare până acolo încât s-o reprezinte în lume.  Apoi mama mea, azi-mâine 68 de ani, face ce face şi n-o mai doare un picior, alt picior, în spate, în călcâi pentru că a fost la medicul de familie (acelaşi pediatru al fiicei mele) care i-a dat injecţii şi radiofgrafii şi gata! n-o mai doare. E de bine? E! Lui, omului de lângă mine şefa-cea-cusurgie îi apreciază munca, banca i-a dat credit şi belele vechi devin rezolvabile, e mai mult decât bine, e ca şi când am fi câştigat la loto. Şi cel mai bine e că mi-am regăsit pofta şi nevoia de a fi în arenă. De a scrie, de a face, de a cunoaşte oameni, de a fi vie, de a fi până la urmă. Regrete, am câteva, vorba cântecului... Că n-am mirosit o ramură de liliac în primâvara asta, dar nu poţi să le ai pe toate dintr-o data...