Pentru ca are pescarusi!Iubesc ora aceea cand lumina se lupta cu intunericul, geamurile blocurilor gri se lumineaza unul cate unul si-mi imaginez ibrice si cafetiere sfaraind in spatele lor, aroma de cafea pe care cineva o inspira, care ne intoarce tuturor "cheita", ne da forta sa infruntam o noua zi cu trafic, sefi, parteneri, neveste, soti, copii, gradinite, soacre, magazine...
Dintr-o data cerul se crapa, lumina invadeaza tot: unghere, riduri, resturile noptii... Si peste toate, pescarusii tipa, primul meu gand e ca daca n-am ajuns eu la mare, mi-a trimis ea solii - pasarile astea care dau exemplu de adaptare si lectii de supravietuire...
Respir in cadrul ferestrei si ma avant in valul de lumina...
Iubesc rasaritul de soare la Bucuresti! Cerul lui de multe culori, iarba care se incapatineaza sa creasca in crapatura fiecarei borduri de beton veche de... oho, 6 luni!, oamenii lui care traiesc aici, muncesc aici, si care, desi sunt veniti din cele patru zari, sunt acum bucuresteni cu acte in regula, si-au indeplinit telul menit sa le gadile orgoliul - in cartea lor de identitate e o adresa din Bucuresti. Asta, desigur, le da dreptul sa injure orasul asta in mod profesionist, dinauntru... Sunt multi bucuresteni care vorbesc urat despre orasul lor. De ce nu se muta ei acolo unde le place? Ce-i tine cu forta aici? Snobismul, oportunitatile, ambitiile...
Pescarusii sunt venetici. Nu sunt pasari de oras. Cam cat trebuie sa iubeasca ei Bucurestiul ca sa asigure fondul sonor al rasaritului de soare pe Dambovita?
4 comentarii:
Bucurestiul are bijuterii ascunse. Intre pescarusii Dambovitei si parfumul Cotrocenilor, intre supletea de Art Nouveau a feroneriei unor case vechi de pe Lipscani si cea a Palatului Sutu, fost Muzeu de Istorie de pe Magheru, intre poezia Cismigiului, fosta gradina a marelui constructor de cismele si visul unui peisagist german zac de-a valma blocurile cenusii ale unei tiranii comuniste cu dinti de buldozere infipte in biserici si casele vechi ale adevaratilor bucuresteni...
:) Bine ai venit!
Iubesc orasul asta tocmai pentru multele lui fete, mirosuri, paradoxuri, istorie vesela si trista, dramatismul lui de vodevil si tragismul lui tacut, pietrificat...
Nu ma vad traind in alt oras. Mi-am dorit mereu sa fiu bucuresteanca pentru asa m-am simtit si cand eram provinciala, dupa actele de identitate...
M-am intrebat ce inseamna sa fii bucurestean adevarat. Raspunsul e cand ii cunosti cu adevarat trecutul, in detaliu, si mai ales cand nu-l idealizezi. Nu cred ca dorindu-ti sa traiesti intr-un oras si uneori avand sansa sa te muti in el, te inscrii automat printre locuitorii lui. Eu, de pilda, mi-am dorit sa fiu timisorean, dar sunt perfect constient ca e doar o stare de spirit.
Ma simt parte si solidara cu Bucurestiul. Nu-l idealizez, il personific. Mi se pare a fi un batran incaput pe mana unor nepriceputi si rauvoitori care l-au maimutarit, i-au furat economiile, l-au chinuit sub pretextul unor operatii estetice, cand nu avea nevoie decat sa fie ingrijit, respectat, asezat pe locul de demnitate pe care-l merita. Bucurestiul e victima locuitorilor si edililor lui care nu l-au iubit. Ma simt bucuresteanca pentru ca-l apar si-i scot in fata calitatile in fata oricui, asa cum fac si cu membrii familiei mele, desi sunt constienta ca are si defecte...
Trimiteți un comentariu