Asa, sa haladui pe strazi, sa intru in cafenele si ceainarii, sa ma opresc la terase cand mi se face pofta de o cafea sau o bere, nu s-a mai intamplat, hat... nici nu mai stiu de cand.
Ma invatasem sa zac in fotoliul meu verde si plusat, peste care am aruncat salul meu preferat, cu o cafea in fata, uitandu-ma la filme.
Mi-am gasit in bratele fotoliului confortul care mi-a lipsit ani de-a randul. Ma imbratiseaza ca un vechi amant in care forma trupului meu se potriveste ca intr-o matrita, imi incalzeste picioarele si-mi dezmiarda oasele pe care greutatile si anii apasa, are un loc prin care imi preia si-mi elimina reziduurile zilei... Cum se zice, imi ia cu mana... Are maini nevazute cu care alinta, alina...Ma simt bine stand acasa pentru ca ani de-a randul am fost chiriasa, am locuit la altii, cu grija sa nu patez covorul, sa nu ocup din greseala fotoliul preferat al vreunui membru al familiei proprietare si, cu gazdele trebuia sa ma port mai ceva decat cu un ou pentru ca gaseam greu pe cineva sa ma accepte cu defectul major, care se vedea: aveam de fusta mea un copil mic, o fetita de patru ani, care se simtea acasa foarte lesne in orice casa ne mutam si lua urgent atitudine de stapan. Imi amintesc, si nu voi putea uita vreodata, motivul pentru care am batut-o ultima data, la cinci ani, motiv de care si azi ma rusinez si cum m-a urmarit ani in sir intrebarea pe care mi-a pus-o cand a inceput sa mearga la scoala, aparent fara legatura cu nimic, asa, din senin: "Mami, noi suntem saraci?"
Mi-am jurat atunci, privind la geamurile luminate seara, in spatele carora imi imaginam scene linistite de familie, cu cine vesele, cand se aduna toti la cuib si-si povestesc, si-si cer sfaturi, si se dau cu parerea, se ironizeza, se corecteaza, se saruta si-si ureaza noapte buna... si o noua zi poate sa inceapa caci nu e nimeni care sa sparga balonul de sapun in care se retrag si-si afirma apartenenta, isi dau curaj simtindu-se aproape avandu-se unii pe altii, acasa, in siguranta, iubiti, cu rost...
Au trecut anii. Azi fiica mea are 21 de ani, eu am infaptuit tot ce mi-am jurat atunci, cu dintii inclestati: sa fac o casa (s-o cumpar) cat de mica, o masina, si, pentru ca fiica mea avea nevoie de un prieten, un frate, iar pentru mine era complicat sa mai am copii, sa ne marim familia cu un catel. Dar, mai presus de orice, sa nu permit niciodata, nimanui sa-o faca pe fiica mea sa se simta saraca! Suntem amandoua oameni ai datoriei. Eu am fost si sunt o mama-prietena, o mama-camarad, o mama-closca atunci cand copilul meu a simtit nevoia sa se adaposteasca sub o aripa. Ea este cuminte, maturizata mai devreme, un om cu obiective fixate si, partial, bifate. Cu toate astea, exista inca un cordon ombilical intre noi pe care sper ca nimeni si nimic nu-l va taia vreodata. Simt ca, de la o vreme, eu ma hranesc prin el, circuitul vietii intre noi doua e cu dublu sens. Spun asta pentru ca s-a dovedit ca barbatii au venit si-au plecat din viata mea, prietenii, unii, la fel. Singura certitudine si reper in caz de defectare a busolei, ramanem una pentru cealalta.
Hmmm... De fapt am vrut sa spun ca sambata seara m-a scos fiica mea, impreuna cu prietenul ei, in oras. Am fost la Noaptea muzeelor. Am facut pe ghidul pentru ei, inauntrul muzeelor si in afara lor, le-am aratat Bucurestiul meu, asa cum il am in suflet. Ei m-au rasfatat. Am avut sofer, mi-au facut poze, mi-au facut cinste cu o saorma si o bere...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu