joi, 28 mai 2009
sâmbătă, 23 mai 2009
Ics si Zero
Un joc stupid si previzibil, jucat la capete de autobuz de soferi chiulangii, de elevi mediocri care simt nevoia sa-si gadile orgoliul cu succese facile, cu solutii limitate, usor de anticipat, pe care nu-l joc pentru ca-mi jigneste inteligenta. Ma enerveaza ca imita grotesc reguli de sah, avand pretentii de autenticitate. Cineva joaca cu Ics, cineva ramane cu Zero. Se inalta o moneda, partile opteaza "Cap sau Pajura"...
De data asta s-a dat cu zarul. N-am fost de fata. Ai ales X. Ics are prima mutare (cica ar fi echivalent cu albele). Deschide agresiv, sacrific pioni, siciliana e tot ce pot sa opun, caci mie mi-a ramas Zero, prin neprezentare...
Ce? Ca n-am banuit ca se face vreo tagere la sorti, ca ma paste vreo partida de joc stupid si lipsit de orice fair-play? E problema mea. Va trebui sa joc cu Zero si sa castig!
vineri, 22 mai 2009
Ce mai fac?
Traiesc.
Visez, astept, te iubesc...
Dorm, mananc, merg, tac, astept, visez, te iubesc...
Citesc, invat, tremur, plang, scriu, visez, astept, te iubesc...
Muncesc, imi amintesc, privesc, astept, visez, te iubesc...
Traiesc...
Tu ce mai faci?
marți, 19 mai 2009
Canibalii
... Ar fi trebuit sa fie partenerii mei de drum in aceasta vacanta......I-am ales pentru ca sunt aurii (ca soarele), luminosi, zambitori, prietenosi... scanteiau printre toate incaltarile terne sau tipatoare...
Mi-au facut cu ochiul, mi-au declarat ca pe mine m-au asteptat (era ultima pereche si, culmea! numarul meu, care e undeva intre numere),
m-au agatat dupa toate regulile...
...Insa, stim cu totii ce se spune: "aparentele inseala". Disimulati sub fata asta ingenua, s-au dovedit a fi niste canibali feroce, mancatori de calcaie...
Asa ca m-am intors la vechii mei papuci credinciosi in care ma simt comod si atat... am renuntat la pretentia de a avea soarele la picioare... E clar, ma caracterizeaza: ma las usor dusa de nas de tot ce luceste si imi doresc mereu mai mult decat e de dorit.
luni, 18 mai 2009
O sambata seara
E mult de cand n-am mai petrecut o sambata seara in oras. Iesirile mele nocturne au fost legate de evenimentele "mondene" ale prietenilor sau neamurilor.
Asa, sa haladui pe strazi, sa intru in cafenele si ceainarii, sa ma opresc la terase cand mi se face pofta de o cafea sau o bere, nu s-a mai intamplat, hat... nici nu mai stiu de cand.
Ma invatasem sa zac in fotoliul meu verde si plusat, peste care am aruncat salul meu preferat, cu o cafea in fata, uitandu-ma la filme.
Mi-am gasit in bratele fotoliului confortul care mi-a lipsit ani de-a randul. Ma imbratiseaza ca un vechi amant in care forma trupului meu se potriveste ca intr-o matrita, imi incalzeste picioarele si-mi dezmiarda oasele pe care greutatile si anii apasa, are un loc prin care imi preia si-mi elimina reziduurile zilei... Cum se zice, imi ia cu mana... Are maini nevazute cu care alinta, alina...
Ma simt bine stand acasa pentru ca ani de-a randul am fost chiriasa, am locuit la altii, cu grija sa nu patez covorul, sa nu ocup din greseala fotoliul preferat al vreunui membru al familiei proprietare si, cu gazdele trebuia sa ma port mai ceva decat cu un ou pentru ca gaseam greu pe cineva sa ma accepte cu defectul major, care se vedea: aveam de fusta mea un copil mic, o fetita de patru ani, care se simtea acasa foarte lesne in orice casa ne mutam si lua urgent atitudine de stapan. Imi amintesc, si nu voi putea uita vreodata, motivul pentru care am batut-o ultima data, la cinci ani, motiv de care si azi ma rusinez si cum m-a urmarit ani in sir intrebarea pe care mi-a pus-o cand a inceput sa mearga la scoala, aparent fara legatura cu nimic, asa, din senin: "Mami, noi suntem saraci?"
Mi-am jurat atunci, privind la geamurile luminate seara, in spatele carora imi imaginam scene linistite de familie, cu cine vesele, cand se aduna toti la cuib si-si povestesc, si-si cer sfaturi, si se dau cu parerea, se ironizeza, se corecteaza, se saruta si-si ureaza noapte buna... si o noua zi poate sa inceapa caci nu e nimeni care sa sparga balonul de sapun in care se retrag si-si afirma apartenenta, isi dau curaj simtindu-se aproape avandu-se unii pe altii, acasa, in siguranta, iubiti, cu rost...
Au trecut anii. Azi fiica mea are 21 de ani, eu am infaptuit tot ce mi-am jurat atunci, cu dintii inclestati: sa fac o casa (s-o cumpar) cat de mica, o masina, si, pentru ca fiica mea avea nevoie de un prieten, un frate, iar pentru mine era complicat sa mai am copii, sa ne marim familia cu un catel. Dar, mai presus de orice, sa nu permit niciodata, nimanui sa-o faca pe fiica mea sa se simta saraca! Suntem amandoua oameni ai datoriei. Eu am fost si sunt o mama-prietena, o mama-camarad, o mama-closca atunci cand copilul meu a simtit nevoia sa se adaposteasca sub o aripa. Ea este cuminte, maturizata mai devreme, un om cu obiective fixate si, partial, bifate. Cu toate astea, exista inca un cordon ombilical intre noi pe care sper ca nimeni si nimic nu-l va taia vreodata. Simt ca, de la o vreme, eu ma hranesc prin el, circuitul vietii intre noi doua e cu dublu sens. Spun asta pentru ca s-a dovedit ca barbatii au venit si-au plecat din viata mea, prietenii, unii, la fel. Singura certitudine si reper in caz de defectare a busolei, ramanem una pentru cealalta.
Hmmm... De fapt am vrut sa spun ca sambata seara m-a scos fiica mea, impreuna cu prietenul ei, in oras. Am fost la Noaptea muzeelor. Am facut pe ghidul pentru ei, inauntrul muzeelor si in afara lor, le-am aratat Bucurestiul meu, asa cum il am in suflet. Ei m-au rasfatat. Am avut sofer, mi-au facut poze, mi-au facut cinste cu o saorma si o bere...
Asa, sa haladui pe strazi, sa intru in cafenele si ceainarii, sa ma opresc la terase cand mi se face pofta de o cafea sau o bere, nu s-a mai intamplat, hat... nici nu mai stiu de cand.
Ma invatasem sa zac in fotoliul meu verde si plusat, peste care am aruncat salul meu preferat, cu o cafea in fata, uitandu-ma la filme.
Mi-am gasit in bratele fotoliului confortul care mi-a lipsit ani de-a randul. Ma imbratiseaza ca un vechi amant in care forma trupului meu se potriveste ca intr-o matrita, imi incalzeste picioarele si-mi dezmiarda oasele pe care greutatile si anii apasa, are un loc prin care imi preia si-mi elimina reziduurile zilei... Cum se zice, imi ia cu mana... Are maini nevazute cu care alinta, alina...Ma simt bine stand acasa pentru ca ani de-a randul am fost chiriasa, am locuit la altii, cu grija sa nu patez covorul, sa nu ocup din greseala fotoliul preferat al vreunui membru al familiei proprietare si, cu gazdele trebuia sa ma port mai ceva decat cu un ou pentru ca gaseam greu pe cineva sa ma accepte cu defectul major, care se vedea: aveam de fusta mea un copil mic, o fetita de patru ani, care se simtea acasa foarte lesne in orice casa ne mutam si lua urgent atitudine de stapan. Imi amintesc, si nu voi putea uita vreodata, motivul pentru care am batut-o ultima data, la cinci ani, motiv de care si azi ma rusinez si cum m-a urmarit ani in sir intrebarea pe care mi-a pus-o cand a inceput sa mearga la scoala, aparent fara legatura cu nimic, asa, din senin: "Mami, noi suntem saraci?"
Mi-am jurat atunci, privind la geamurile luminate seara, in spatele carora imi imaginam scene linistite de familie, cu cine vesele, cand se aduna toti la cuib si-si povestesc, si-si cer sfaturi, si se dau cu parerea, se ironizeza, se corecteaza, se saruta si-si ureaza noapte buna... si o noua zi poate sa inceapa caci nu e nimeni care sa sparga balonul de sapun in care se retrag si-si afirma apartenenta, isi dau curaj simtindu-se aproape avandu-se unii pe altii, acasa, in siguranta, iubiti, cu rost...
Au trecut anii. Azi fiica mea are 21 de ani, eu am infaptuit tot ce mi-am jurat atunci, cu dintii inclestati: sa fac o casa (s-o cumpar) cat de mica, o masina, si, pentru ca fiica mea avea nevoie de un prieten, un frate, iar pentru mine era complicat sa mai am copii, sa ne marim familia cu un catel. Dar, mai presus de orice, sa nu permit niciodata, nimanui sa-o faca pe fiica mea sa se simta saraca! Suntem amandoua oameni ai datoriei. Eu am fost si sunt o mama-prietena, o mama-camarad, o mama-closca atunci cand copilul meu a simtit nevoia sa se adaposteasca sub o aripa. Ea este cuminte, maturizata mai devreme, un om cu obiective fixate si, partial, bifate. Cu toate astea, exista inca un cordon ombilical intre noi pe care sper ca nimeni si nimic nu-l va taia vreodata. Simt ca, de la o vreme, eu ma hranesc prin el, circuitul vietii intre noi doua e cu dublu sens. Spun asta pentru ca s-a dovedit ca barbatii au venit si-au plecat din viata mea, prietenii, unii, la fel. Singura certitudine si reper in caz de defectare a busolei, ramanem una pentru cealalta.
Hmmm... De fapt am vrut sa spun ca sambata seara m-a scos fiica mea, impreuna cu prietenul ei, in oras. Am fost la Noaptea muzeelor. Am facut pe ghidul pentru ei, inauntrul muzeelor si in afara lor, le-am aratat Bucurestiul meu, asa cum il am in suflet. Ei m-au rasfatat. Am avut sofer, mi-au facut poze, mi-au facut cinste cu o saorma si o bere...
sâmbătă, 16 mai 2009
Lacrima... Ce este?
"...stie prea bine ce s-a intamplat, dar e curios sa afle cum va reusi (...) sa asfalteze cu vorbe cararea ce duce la plans".
(Suto Andras - Lasati cuvintele sa vina la mine...)
Lacrima... Ce este? O secretie a ochiului care, daca se acumuleaza in exces, te napadeste cand nici nu gandesti. Poate fi o definitie. Stiintifica (sic!).
E o secretie a coplesirii, in mod sigur. Limpezeste si elibereaza.
Deunazi, am lacrimat pentru ca m-a zdrobit prietenia profunda si neasteptata pe care mi-a aratat-o cineva pe care nu l-am socotit niciodata foarte apropiat, faptul ca-i pasa, ca a observat ca am calitati, ca m-a vazut, m-a considerat utila, s-a bazat pe parerea si judecata mea in momente importante din viata sa.
Drumul lacrimei de la cutia in care le tin pana la ochi a trecut sfedelind straturi de formalism, platose de defetism si insingurare in care m-am imbracat, zale sub care m-am ferit de ploaia de pietre.
Acum lacrimez pentru ca m-a cotropit dezamagirea. Ma simt tradata, mintita, folosita si nedreptatita de cineva cu care am respirat in acelasi ritm niste nopti si inimile ne-au batut aproape una de alta, ca aripile unei pasari speriate. Nu merit asta. Sau poate ca da, pentru ca iau in serios si ma astept la moralitate intr-o relatie. Daca o incep, am niste sentimente si mi se pare normal ca atat cat sunt cu tine, sunt numai cu tine, dar si tu sa fii numai cu mine. E o regula de la sine si de comun acord acceptata, nenegociabila...
Tin ca mediul iubirilor mele sa fie aseptic, ferit de lipsa de igiena a promiscuitatii sentimentelor si trupurilor...
Privesc prin lacrima si efectul ei de lentila estompeaza, face totul mai difuz, mai putin contondent, mai departe... E primul pas.
Maine nu voi mai privi intr-acolo, voi ocoli locul, voi tacea si zambetul va veni cu necesara ridicare pe varfuri, inaltarea spre teluri care sa ma oblige sa ridic ochii, umerii, bratele, moralul, sa fac pasi mari si siguri, sa ma indrept spre copii, animale si carti, pentru ca lacrimile pe care mi le-au adus pe obraji au fost sinonimele implinirii si bucuriei. A venit concediul si, poate, ma voi mai intalni, intamplator, cu Fericirea si nu vreau sa ma gaseasca asa, plansa :) ...
(Suto Andras - Lasati cuvintele sa vina la mine...)
Lacrima... Ce este? O secretie a ochiului care, daca se acumuleaza in exces, te napadeste cand nici nu gandesti. Poate fi o definitie. Stiintifica (sic!).
E o secretie a coplesirii, in mod sigur. Limpezeste si elibereaza.
Deunazi, am lacrimat pentru ca m-a zdrobit prietenia profunda si neasteptata pe care mi-a aratat-o cineva pe care nu l-am socotit niciodata foarte apropiat, faptul ca-i pasa, ca a observat ca am calitati, ca m-a vazut, m-a considerat utila, s-a bazat pe parerea si judecata mea in momente importante din viata sa.
Drumul lacrimei de la cutia in care le tin pana la ochi a trecut sfedelind straturi de formalism, platose de defetism si insingurare in care m-am imbracat, zale sub care m-am ferit de ploaia de pietre.
Acum lacrimez pentru ca m-a cotropit dezamagirea. Ma simt tradata, mintita, folosita si nedreptatita de cineva cu care am respirat in acelasi ritm niste nopti si inimile ne-au batut aproape una de alta, ca aripile unei pasari speriate. Nu merit asta. Sau poate ca da, pentru ca iau in serios si ma astept la moralitate intr-o relatie. Daca o incep, am niste sentimente si mi se pare normal ca atat cat sunt cu tine, sunt numai cu tine, dar si tu sa fii numai cu mine. E o regula de la sine si de comun acord acceptata, nenegociabila...
Tin ca mediul iubirilor mele sa fie aseptic, ferit de lipsa de igiena a promiscuitatii sentimentelor si trupurilor...
Privesc prin lacrima si efectul ei de lentila estompeaza, face totul mai difuz, mai putin contondent, mai departe... E primul pas.
Maine nu voi mai privi intr-acolo, voi ocoli locul, voi tacea si zambetul va veni cu necesara ridicare pe varfuri, inaltarea spre teluri care sa ma oblige sa ridic ochii, umerii, bratele, moralul, sa fac pasi mari si siguri, sa ma indrept spre copii, animale si carti, pentru ca lacrimile pe care mi le-au adus pe obraji au fost sinonimele implinirii si bucuriei. A venit concediul si, poate, ma voi mai intalni, intamplator, cu Fericirea si nu vreau sa ma gaseasca asa, plansa :) ...
miercuri, 13 mai 2009
luni, 11 mai 2009
De ce iubesc Bucurestiul?
Pentru ca are pescarusi!Iubesc ora aceea cand lumina se lupta cu intunericul, geamurile blocurilor gri se lumineaza unul cate unul si-mi imaginez ibrice si cafetiere sfaraind in spatele lor, aroma de cafea pe care cineva o inspira, care ne intoarce tuturor "cheita", ne da forta sa infruntam o noua zi cu trafic, sefi, parteneri, neveste, soti, copii, gradinite, soacre, magazine...
Dintr-o data cerul se crapa, lumina invadeaza tot: unghere, riduri, resturile noptii... Si peste toate, pescarusii tipa, primul meu gand e ca daca n-am ajuns eu la mare, mi-a trimis ea solii - pasarile astea care dau exemplu de adaptare si lectii de supravietuire...
Respir in cadrul ferestrei si ma avant in valul de lumina...
Iubesc rasaritul de soare la Bucuresti! Cerul lui de multe culori, iarba care se incapatineaza sa creasca in crapatura fiecarei borduri de beton veche de... oho, 6 luni!, oamenii lui care traiesc aici, muncesc aici, si care, desi sunt veniti din cele patru zari, sunt acum bucuresteni cu acte in regula, si-au indeplinit telul menit sa le gadile orgoliul - in cartea lor de identitate e o adresa din Bucuresti. Asta, desigur, le da dreptul sa injure orasul asta in mod profesionist, dinauntru... Sunt multi bucuresteni care vorbesc urat despre orasul lor. De ce nu se muta ei acolo unde le place? Ce-i tine cu forta aici? Snobismul, oportunitatile, ambitiile...
Pescarusii sunt venetici. Nu sunt pasari de oras. Cam cat trebuie sa iubeasca ei Bucurestiul ca sa asigure fondul sonor al rasaritului de soare pe Dambovita?
sâmbătă, 9 mai 2009
Zi de sarbatoare
9 Mai – Ziua Europei, ziua de nastere a Despinei (o sa spun povestea ei intr-o zi), Ziua Independentei fata de Imperiul Otoman, Ziua Victoriei impotriva Germaniei naziste, ziua comunei Curcani, satul copilariei mele… Asta da sarbatoare! Am revazut, intr-o fractiune de secunda, o zi de 9 mai din copilaria mea si ma vad in costum de pionier, de garda la troita ridicata in memoria eroilor satului cazuti in cele doua razboaie mondiale, cantand in cor “Presarati pe-alor morminte//Ale laurilor foi”… Retraiesc emotia pe care mi-o dadea solemnitatea acestor manifestari, felul in care ma simteam cand mergeam de mana cu Bunicul catre scoala, unde era invitat de onoare la serbare, alaturi de alti bunici ai altor copii, in calitatea lui de veteran de razboi… Imi amintesc cu drag fetele baietilor cu capetele acoperite de cusme cu pana de curcan si vestoane kaki, o uniforma militara improvizata asa cum a fost a intemeietorilor satului, camarazi de-ai lui Penes Curcanul care n-au mai facut drumul “de costisa ce duce la Vaslui”, ramanand aici, langa Dunare, sa ridice case, sa faca copii si sa ia viata de la capat, caci Regele Carol I a desfiintat doua mosii personale pentru a-i improprietari pe acesti tarani care au alungat turcii definitiv din istoria Romaniei si au permis intoarcerea ei cu fata catre Occident, caci atunci “lumina” venea de la Apus …
N-am ajuns in satul meu azi, dar am baut un pahar cu vin in cinstea intemeietorilor, dupa ce am varsat trei stropi in pamant, de sufletul lor, asa cum am vazut la Bunicul…
vineri, 8 mai 2009
Planuri
"...consider barbatii posibili in viata mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanta. O excursie, o vacanta pot fi frumoase, de neuitat, dar nu sunt un stalp pe care sa-ti sprijini existenta."
(Ileana Vulpescu - "Arta conversatiei")
E mai. Am asteptat cu drag luna asta pentru ca jumatate din ea voi fi in concediu. Toata ziua fac planuri si visez, merg cu degetul de harta, scotocesc pe net dupa pensiuni cat mai ascunse, impart kilometri pe ora sa vad cam in cat timp as ajunge si intocmesc trasee.
Ma uit cu atentie la cauciucuri, ascult motorul, ridic joja si ma gandesc sa-mi cumpar o pereche de pantofi sport in care sa ma simt ca desculta dar care sa nu lase sa-mi intre praf, tepi, apa, furnici, in care sa nu-mi fie frig dar nici sa nu mi se incinga talpile. Nu ma intereseaza cum va fi vremea. Vreau sa plec sa ma ascund, sa dorm, sa privesc, sa uit sau sa-mi amintesc, sa fac ce n-am facut de mult – sa stau, sa tac si sa privesc. As prefera sa ploua, sa se goleasca drumurile, sa nu mai simt miros de gratar si nici glasuri de oameni mari si oameni mici strigandu-se… Vreau un concediu fara zgomote. Doar cu respiratie, privire, miros de piele calda si cu vizite la oameni dragi pe care nu i-am vazut de ani buni, pe unii de zeci de ani. As vrea sa vii cu mine, sa-ti arat geografia sufletului meu, formele ei de relief, apele, orasele, drumurile... Sa ma tii in brate cand adorm, sa taci langa mine si cu mine, sa-mi povestesti, sa ma privesti, sa ma faci sa ma simt frumoasa cum numai tu stii...
Asta ar fi planul A. Daca nu, am planuri pana la X, Y si chiar Z - cu literele astea parca se noteaza necunoscutele…
Desigur, trebuie sa iau in calcul factorii hazard si neprevazut care mi-au ucis multe proiecte migalite indelung, impletite cu fire din sufletul meu, insa s-a intamplat si invers. S-a facut anul de cand aveam concediu si ma hotarasem sa merg la bai, la Calimanesti. Si ca sa nu fiu chiar singura, o rugasem pe mama sa ma insoteasca, sa ne oblojim reumele. Am ajuns, insa, la Madrid. Fara mama. A fost aventura vietii mele. Am privit Fericirea in ochi, am cunoscut-o, am dat mana si ne-am prezentat. S-a inclinat in fata mea si mi-a spus “Incantata sa te cunosc…”. O mai zarisem de cateva ori, de departe. O data sau de doua ori a trecut chiar pe langa mine, i-am simtit parfumul, dar la Madrid am facut cunostinta oficial. Am inteles atunci ca intalnirea cu Fericirea e o stare de exceptie, iar exceptiile nu dureaza...
...Si fac planuri. Nu ma pot abtine. Cine stie de data asta unde voi ajunge...
(Ileana Vulpescu - "Arta conversatiei")
E mai. Am asteptat cu drag luna asta pentru ca jumatate din ea voi fi in concediu. Toata ziua fac planuri si visez, merg cu degetul de harta, scotocesc pe net dupa pensiuni cat mai ascunse, impart kilometri pe ora sa vad cam in cat timp as ajunge si intocmesc trasee.
Ma uit cu atentie la cauciucuri, ascult motorul, ridic joja si ma gandesc sa-mi cumpar o pereche de pantofi sport in care sa ma simt ca desculta dar care sa nu lase sa-mi intre praf, tepi, apa, furnici, in care sa nu-mi fie frig dar nici sa nu mi se incinga talpile. Nu ma intereseaza cum va fi vremea. Vreau sa plec sa ma ascund, sa dorm, sa privesc, sa uit sau sa-mi amintesc, sa fac ce n-am facut de mult – sa stau, sa tac si sa privesc. As prefera sa ploua, sa se goleasca drumurile, sa nu mai simt miros de gratar si nici glasuri de oameni mari si oameni mici strigandu-se… Vreau un concediu fara zgomote. Doar cu respiratie, privire, miros de piele calda si cu vizite la oameni dragi pe care nu i-am vazut de ani buni, pe unii de zeci de ani. As vrea sa vii cu mine, sa-ti arat geografia sufletului meu, formele ei de relief, apele, orasele, drumurile... Sa ma tii in brate cand adorm, sa taci langa mine si cu mine, sa-mi povestesti, sa ma privesti, sa ma faci sa ma simt frumoasa cum numai tu stii...
Asta ar fi planul A. Daca nu, am planuri pana la X, Y si chiar Z - cu literele astea parca se noteaza necunoscutele…
Desigur, trebuie sa iau in calcul factorii hazard si neprevazut care mi-au ucis multe proiecte migalite indelung, impletite cu fire din sufletul meu, insa s-a intamplat si invers. S-a facut anul de cand aveam concediu si ma hotarasem sa merg la bai, la Calimanesti. Si ca sa nu fiu chiar singura, o rugasem pe mama sa ma insoteasca, sa ne oblojim reumele. Am ajuns, insa, la Madrid. Fara mama. A fost aventura vietii mele. Am privit Fericirea in ochi, am cunoscut-o, am dat mana si ne-am prezentat. S-a inclinat in fata mea si mi-a spus “Incantata sa te cunosc…”. O mai zarisem de cateva ori, de departe. O data sau de doua ori a trecut chiar pe langa mine, i-am simtit parfumul, dar la Madrid am facut cunostinta oficial. Am inteles atunci ca intalnirea cu Fericirea e o stare de exceptie, iar exceptiile nu dureaza...
...Si fac planuri. Nu ma pot abtine. Cine stie de data asta unde voi ajunge...
miercuri, 6 mai 2009
Blogosfera - taramul celalalt...
Blogosfera este un spatiu invadat de sinceritate. De dorinta de mai bine, mai mult, mai liber, mai curat… E ca drumul catre iad – pavat cu bune intentii…Fiecare blog urla sau sopteste ceva. Sinceritatea nu are ton controlat in exprimare. Urla sau sopteste. Nazuieste. Afirma. Cheama.
...Si vezi o mana intinsa, virtual, dar o poti simti atat de real atingandu-te, care saluta, cheama, cere… sau, pur si simplu, e aproape…
Mangaie pe frunte, pe spatele mainii…
Ademeneste…
Blogul e un exercitiu de sinceritate si de frumusete. Pui in el, ca in cuib, ce ai mai frumos in tine, mai secret, mai adevarat. Vine unul si vede. Se emotioneaza si empatizeaza. E fericit pentru ca nu e singurul nebun sincer pe planeta. Nu e singur!
Vine altul, care nu intelege, nu e de acord, dar e cu tine acolo, in casa sufletului tau. Vorbeste. Vorbesti. Uneori in dodii, sa te dai intelectual, sau esti doar confuz. Te cauti in labirintul unui pieptene pe care Ghionoaia ti la aruncat in calea vietii. Nu esti singur, fiindca ai blog…
Blogosfera e Taramul Celalalt, unde ti s-a promis Tineretea fara batranete si viata fara de moarte, notiune care nu exclude Valea Plangerii...
Pentru sinceritate, pentru "oul" din cuibul fiecaruia, va apreciez, va respect, va citesc, sunt aproape...
duminică, 3 mai 2009
1 Mai cool!
Ironizata, speculata, hulita, cam plouata, sarbatoarea Zilei Muncii a trecut prin Romania si anul acesta si fiecare si-a luat cate o ciosvarta din ea. Cei care au defilat sau au dat productii record in cinstea ei pe vremea comunistilor, acum se razbuna infulecand toti micii si toate berile, imprastiindu-si gunoaiele in toate parcurile, pe toti muntii, in toate padurile, pe toate plajele accesibile desigur, in sunetele celei mai cool manele.
Cei care nu stiu ce s-a intamplat acu niste ani de 1 Mai si de ce trebuie ei musai sa mearga la mare sa-si expuna lanturile si pietrele, masinile luate din ultima afacere cu statul a lui babacu', se conformeaza pur si simplu tendintelor, pentru ca de ziua asta e cool sa iesi in lume, in frunte cu cele doua pitzi, Blonda si Bruneta - una calare si alta tragand cu pusca cu vopsea...
Mai sunt cei ce trebuie sa se gandeasca si la binele poporului, ca acu vin alegerile. Intai alea mici, asa, de antrenament, si pe urma marea infruntare. Interesele o cere, deci trebuie sa faca frumos, sa sforaie lozinci si promisiuni, sa incinga gratarele si sa-i dea poporului ceea ce vrea ca sa simta ca e sarbatoare - micul si circul aferent. Adica play-back si bikini, sutiene cu paiete in miscari provocatoare sub lumini colorate. Poate au fost si artificii, daca nu s-au redus cumva din buget, ca deh, atat mi s-a repetat ca e criza incat am priceput...
Si eu, om al muncii, bugetar, am simtit ca e sarbatoare. M-am bucurat ca e liber sa pot sa ma ocup de mine - sa citesc, sa scriu, sa ma uit in oglinda...
Insa, de acest 1 Mai vreau neaparat sa multumesc celor care au sarbatorit prin munca - soferilor de la RATB si celor de la Metrou care m-au scos din mare incurcatura. Unul dintre copiii mei trebuia sa ajunga intr-un alt cartier la ora fixa iar masina mea a gasit de cuviinta sa faca pana. Primul gand a fost sa iau un taxi, insa n-a fost nevoie. Am ajuns la destinatie, schimband doua autobuze fara sa astept mai mult de 5 minute in statie.
De Ziua Muncii, jos palaria pentru cei care chiar au muncit!
Cei care nu stiu ce s-a intamplat acu niste ani de 1 Mai si de ce trebuie ei musai sa mearga la mare sa-si expuna lanturile si pietrele, masinile luate din ultima afacere cu statul a lui babacu', se conformeaza pur si simplu tendintelor, pentru ca de ziua asta e cool sa iesi in lume, in frunte cu cele doua pitzi, Blonda si Bruneta - una calare si alta tragand cu pusca cu vopsea...
Mai sunt cei ce trebuie sa se gandeasca si la binele poporului, ca acu vin alegerile. Intai alea mici, asa, de antrenament, si pe urma marea infruntare. Interesele o cere, deci trebuie sa faca frumos, sa sforaie lozinci si promisiuni, sa incinga gratarele si sa-i dea poporului ceea ce vrea ca sa simta ca e sarbatoare - micul si circul aferent. Adica play-back si bikini, sutiene cu paiete in miscari provocatoare sub lumini colorate. Poate au fost si artificii, daca nu s-au redus cumva din buget, ca deh, atat mi s-a repetat ca e criza incat am priceput...
Si eu, om al muncii, bugetar, am simtit ca e sarbatoare. M-am bucurat ca e liber sa pot sa ma ocup de mine - sa citesc, sa scriu, sa ma uit in oglinda...
Insa, de acest 1 Mai vreau neaparat sa multumesc celor care au sarbatorit prin munca - soferilor de la RATB si celor de la Metrou care m-au scos din mare incurcatura. Unul dintre copiii mei trebuia sa ajunga intr-un alt cartier la ora fixa iar masina mea a gasit de cuviinta sa faca pana. Primul gand a fost sa iau un taxi, insa n-a fost nevoie. Am ajuns la destinatie, schimband doua autobuze fara sa astept mai mult de 5 minute in statie.
De Ziua Muncii, jos palaria pentru cei care chiar au muncit!
vineri, 1 mai 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)