Bal

In seara asta de toamna, rece si inalta, gradina pare o sala de bal.
Frunzele , ghirlande multicolore agatate de de peretii negrii, inveselesc stupid si chiar nepotrivit atmosfera mortuara care coboara din stele in jos, peste trunchiurile abia zarinde in lumina putina. Numai boabele de roua, prinse-n panzele de paianjen, sclipesc, facand decorul sa para si mai straniu.
As sta in spatele unei ferestre si te-as privi, asteptand un gest. As invata cand sa spun ceva si cand sa tac, cand sa ma apropii si cand sa fug.
Muzica ma face sa plang si sa ma gandesc: “pentru tango este nevoie intotdeauna de doi”.
Stai intr-un colt. Eu stau langa tine, cu fata la tine. Tu stai cu fata tot catre tine.
Incep sa spun o poveste despre o mare iubire care n-a folosit la nimic. N-a facut copii, n-a adus fericire, siguranta sau bunastare. A consumat, in schimb, toate rezervele de speranta ale celor doi, lasandu-le in suflete o deznadejde si un pustiu fara margine si fara leac…
Ai simti ca mi se face frig si frica. Spiritul acestei mari iubiri mai bantuie prin copacii desfrunziti, pe strazi…
Poate ca m-ai lua in brate.
In seara asta de toamna amara, repetabila, cunoscuta, vreau sa alung stafiile marilor iubiri care ne bantuie cu o noua mare iubire care sa nu vrea nimic – nici copii, nici bunastare, nici fericire. O iubire care sa fie si atat. Ca o afirmatie, o certitudine intre toate incertitudinile care ne inconjoara.
Ne tinem in brate si dansam, radem, plangem, mainile noastre se ating, coapsele fierbinti se cunosc si-si povestesc ce le-ar placea, ce-ar mai vrea sa afle una despre cealalta.
Lumina zorilor va limpezi o privire care nu s-a mai agatat de o creanga decorata de bal, un suflet prins ca un ac de siguranta de tivul descusut al unei rochii de bal, agatata in valtoarea tangoului, in tocul cui al pantofilor rosii…
Zilele vor trece altfel si noaptea de bal va matura cenusa marilor noastre iubiri. Mortii pe care i-am pastrat in mine, i-ai pastrat in tine, vor fi ingropati intr-o noapte inalta si rece de toamna, cand vom aprinde un foc mare-mare si vom arde dezamagirea, amaraciunea, tristetea, intrebarile fara raspuns, grija si frustrarea pentru ca soarele sa ne mangaie fruntie curatite.