Onoarea

Femeile cu experienta din familia mea (bunica, matusile) mi-au explicat, pe cand incepusera sa-mi mijeasca sanii si sa-mi apara primele fire de par la subsuoara si in ale locuri, cum ca baietii sunt cei mai mari dusmnai ai mei. Vor incerca mereu sa-mi fure ce am mai bun – “onoarea”, vor “profita” de mine si ma vor parasi apoi, dupa care vor povesti si altora ce naiva am fost.
Daca respectabilele mele rude au avut dreptate, nu e cazul sa discut acum. Au fost cazuri si cazuri, oameni si oameni. M-au parasit si barbatii pe mine, am fost si eu in postura de a rani. Lectia lor nu a fost in stare sa ma faca sa ma tin departe de barbati.
Mai ales ca n-a fost chiar asa – nu fiecare barbat a vrut sa ma duca direct in pat, dar nu s-a intamplat niciodata sa nu incerce “sa ma vrajeasca”, iar cand mi-am dorit sa ajung “aproape” de cineva, aceasta s-a intamplat. Am fost primita bine, domnii respectivi au fost fericiti si onorati de oferta (sau cel putin au avut cavalerismul sa ma faca sa cred ca este asa).
Ce se intampla, insa, de la o vreme, ma pune pe ganduri.
Am in jurul meu barbati care prefera sa potriveasca piese de puzzle in loc sa-si petreaca niste ore ”respirand” o femeie . Sau la meci, in fata televizorului, sau la “una mica” cu prietenii. Raman uimita de alegerile pe care le fac atunci cand au variante intre femei si sticle, femei si stadioane, femei si … jocuri. Toata filozofia despre partea masculina a speciei noastre mi se prabuseste in cap.
Poate gresesc, e valabil numai pentru o categorie de varsta - middle age. Sa incerc 50+?… Poate 28+? ar fi o idee…
Fara discutie, batranele doamne din familia mea nu au intalnit barbati responsabili, ca cei din zilele noastre, care sa nu aiba alta grijja decat onoarea unei femei…
De la Nenea Iancu stim ca orice onoare poate fi “reperata”.Chiar si a lor.