Drumul catre casa parintilor mei a fost mereu un drum catre Soare.
Ori de unde ai veni, tot spre Soare mergi, pentru ca e in Sud, aproape de Dunare.
Ramane in urma mazga, zumzetul, griul oricarui oras si se deschide in fata ta o panglica de sosea miraculos de bine intretinuta, nu foarte aglomerata, iar blandetea peisajului care curge pe langa geamurile masinii sau ale trenului se alcatuieste destul de variat, chiar daca esti in campie.
Palcuri de copaci, vechi si noi, case vechi si noi, unele chicioase, altele de un bun gust al dimensiunilor si al aspectului care te lasa mut. De cate ori trec pe langa ele incerc sa-mi imaginez cum sunt oamenii care traiesc acolo caci mi se pare ca ar putea sa vorbeasca despre ei
Acasa, pentru mine, nu mai inseamna de mult casa in care am crescut. Daca imi amintesc bine, nici cand eram copil nu m-am simtit acasa acolo pentru ca am fost "navetista" intre casa bunicilor si a parintilor, asezate una langa alta, in aceeasi curte, cu multi pereti comuni.
Mama are obiceiul de a muta mobilele din timp in timp, recompunand astfel spatiul si dandu-ne senzatia de casa noua.
Tata a fost stapanul absolut al curtii. Pasionat de mestereala, a trasat in curte, prin garduri si gardulete, spatii destinate gainilor, mesei de sub bolta, masutei pentru cafea pentru mine si pentru mama, gradinitei de flori.
Parintii mei sunt acei oameni care au trait mereu cu fata la lume, ca pe o scena. Au facut fiecare gest cu credinta ca e un ochi care vede si care judeca. S-au raportat la traditie, la cutuma, la "asa se face"... A fi in randul lumii a fost un reper pentru ei, masura lucrului bine facut.
Pare ca nu e o calitate, pare ca atata autocenzura i-a depersonalizat, insa nu e deloc asa. Sunt atat de originali, de veseli, tocmai pentru ca sunt oameni impacati cu ei si cu lumea. Daca i-as socoti niste formulare, parintii mei au toate "rubricile" completate. Se uita mai mult in urma, ca deh, au niste ani... Ce vad acolo, insa, le da motive sa astepte fiecare zi ca pe o prajitura care trebuie savurata, rasplata a unei vieti limpezi si drepte, dusa in credinta ca datoria implinita e secretul fericirii.
Noi (eu si fratele meu), traind in umbra lor destul de multi ani, fiindu-le foarte aproape si acum, imi place sa cred ca am invatat ca fericirea e un lucru ca toate celelalte - poate fi dobandit. Alegerea metodei este totul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu