Draga Mos Craciun,

Pe mine nu mă cunoşti pentru că nu-mi amintesc să-ţi fi scris vreodată să-ţi cer ceva, dar s-ar putea să mă fi văzut în globul tău de cristal când repetam cu înfrigurare poeziile pe care urma să le recit în faţa întregului sat adunat în sala mare şi îngheţată a căminului cultural şi că abia aşteptam să mă costumez, să cânt şi să dansez la serbarea pe care şcoala o organiza în cinstea lui Moş Gerilă, căci cu el aveam de-a face pe vremea mea.
Aşa că, în copilărie nu ne-am intersectat iar mai târziu ai devenit pretext de a primi si a face daruri, de a primi şi a face vizite, şi, mai ales, prilej de zile libere în care a trebuit să lucrez...
Dacă globul tău de cristal are memorie suficientă ai să vezi că de Crăciun eram pe drumuri, înghesuindu-mă în trenuri personale aglomerate, înotând prin zăpezi patru kilometri, pentru că au fost nişte ani în care copilul era la mama şi eu, moartă-coaptă trebuia să ajung să marchez momentul fiindcă tu, nu-i aşa, spuneai una şi făceai alta, adică nimic. Spuneai că vii şi le aduci nuş'ce cadouri copiilor cuminţi dar de fapt pasai toată această poveste pe umerii mei. Aveai grijă să-ţi pui spiriduşii să fluture pe la nasul fiicei mele tot felul de Barbie cu casă şi grădină, cu rânduri de rochii şi agrafe care costau cât leafa mea pe două luni, o îndemnai să-ţi scrie şi să-ţi ceară orice că, deh, nu plăteai tu...
Cel mai tare mă supărai când veneai, chipurile la şcoală la fiica mea pentru că eu trebuia să cumpăr cadoul, să-l predau cu etichetă la doamna învăţătoare, ca tu să ieşi în faţă şi, cu maximă ipocrizie, să pozezi în moşul cel bun care-i răsplăteşte pe copiii cuminţi. Necazul venea când se desfăceau cadourile şi fiică-mea constata că, deşi a fost cel mai cuminte copil şi cel mai bun la învăţătură, nu primea ce ţi-a scris ci ce mi-am permis eu, mama lui.
Chiar aşa, îţi mai aduci aminte când s-a rătăcit pachetul meu? Când ai ajuns la fundul sacului şi n-ai găsit nimic pentru copilul meu, cel mai cuminte, mai sensibil, mai frumos şi mai bun copil? Îţi aminteşti privirea ei, lacrimile ei? Poţi să-ţi imaginezi ce-a fost în sufleţelul care a tremurat tot în aşteptarea ta?! De atunci te urăsc, Moş Crăciun. Şi m-am urât şi pe mine că nu am avut tăria să-i spun adevărul. Că nu eşti decât o minciună, că nu primim degeaba nimic de la nimeni. Nici măcar de la tine. Şi că poate exişti, dar în niciun caz nu ai vreo legătură cu darurile, cu cuminţenia sau cu învăţătura. Nu i-am spus pentru că n-am vrut să ucid credinţa ei că miracolele se întâmplă, să nu-i sărăcesc copilăria şi să te las să-ţi spui povestea, iar ea să creadă în tine cât va voi şi va putea...
Acum că ţi-am spus în faţă toate acestea, poţi să nu treci pe la mine că nu vreau să cheltuiască nimeni niciun ban în numele tău pentru mine, că am tot ce-mi trebuie şi că nu vreau decât să petrec acest sfârşit de săptămână ca multe altele. Bucuriile, multe, puţine câte-or fi să fie nu o să mi le aduci tu şi nici nu le aştept de la tine, cum nu aştept nimic de la tine de fapt.

A mea...Ba a mea...

Frenezia golirii rafurilor de orice fel cu o energie demnă de cauze mai bune s-a declanşat de câteva săptămâni şi fiecare pare stăpânit de un singur gând: sărbătoarea mea e mai decât a ta pentru că eu am bradul cel mai mare, ciolanul cel mai tare, căruţul de cumpărături cel mai plin şi, la final, eu am ajuns la spital şi m-a dat şi la televizor că am dat gata zeci de sarmale, kile de vin, tone de bere şi câte altele...

Atitudinea asta a poporului meu nu e nouă şi nu are legătură cu devenirea lui capitalistă. Îmi aduc aminte nebunia de dinainte de '89 când se forma coada în faţa alimentarelor şi parfumeriilor înainte de a se deschide şi fără să se ştie dacă se bagă sau nu marfă.

Şi atunci ca şi acum trebuia să (ne) dovedim că ne-am descurcat în ciuda greutăţilor şi lipsurilor, că suntem în stare să fentăm crizele, indiferent de regim şi conducători şi că ne prezentăm cât mai onorabil în cursa pentru cea mai sărbătoare.

Ca să găsesc o scuză acestui neam, o dau pe instinctul primar de supravieţuire sau, mai nobil, pe o formă de rezistenţă faţă de vremuri şi vremelnicii cârmaci, căci aia cu păstrarea tradiţiilor e doar pretext pentru consumism şi strategie de marketing.

Eh, o să treacă şi zilele astea şi vom afla despre noi ceea ce ştim deja. Că ne-am descurcat şi de data asta şi că sărbătoarea mea a fost cea mai reuşită. Ba a mea a fost mai reuşită decât a ta! Ba a mea...

Operaţie pe cord. Deschis

Motto:
"- Uneori simt cum înfigi cuţite în mine
- Cuţite înfig în noi doar cei pe care-i iubim".
Ileana Vulpescu - Arta Conversaţiei

Am în inimă nişte oameni. Nici mulţi, nici puţini. Destui.
Stau acolo liniştiţi, la căldurică iarna, la răcoare vara, căci trebuie să precizez că în inima mea temperatura e nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici fierbinte să te arzi şi să dai să fugi, nici rece să-ţi îngheţe nasul, cât de cât fără griji, căci odată intraţi în inima mea, și-au mai lăsat afară din ele. Decorez pereții, plantez flori care să înmiresmeze aerul, populez apele cu peștișori aurii (știi, din aceea care pot îndeplini cel puțin o dorință pe zi), coc plăcinte și prepar băuturi din lapte și miere care să curgă la toate robinetele și, cu toate astea, nu-mi explic de ce le cresc nişte cuţite în mâini cu care se reped la inima mea.
Şi lovesc o dată. Eu nu mă prăbuşesc. Îmi pierd doar încrederea. Definitiv.
Mai dau o dată şi-mi bag minţile în cap să nu-mi mai pese dacă ambientul se mai păstrează aşa, ca-n Eden.
A treia oară nu mai garantez că locația va mai rezista, având în vedere materialul ultraperisabil din care e făcută, iar ocupanții nu vor fi evacuaţi pe rând.

Ignor

cu bună ştiinţă ziua naţională în semn de protest. Am ales o modalitate care mă reprezintă, căci nu mă văd ieşind în stradă să zbier către vreun geam închis sau lângă vreun gard. Stima mea de sine nu-mi dă voie să fac aşa ceva, plus că mă îndoiesc de eficienţa gestului.
Pentru ce protestez. Pentru că ţara mea nu merită să fie sărbătorită de ziua ei în felul în care se face de douăzeci de ani încoace. Lasă că nici în cei cincizeci de ani de dinainte nu se făcea mai puţin greţos, dar acum nici vremea nu ţine cu ea. Aceleaşi formale depuneri de coroane unde ies politicienii să se vadă ei între ei cât îi chinuie dorul de ţărişoară, parada militară din ce în ce mai sărăcăcioasă şi chinuită şi revărsarea de ţigănie pe toate posturile de televiziune.
E bine să avem o zi naţională, dar dacă nu o umplem de c***t, nu suntem noi!... Dacă nu ne ștergem la fund cu Constituția în ziua asta, atunci când?! Dacă nu tăiem panglici pe șosele neterminate, cum să ne dovedim preocuparea, implicarea, alea-alea?!
Și, peste tot și toate, dacă însuși șeful statului o ignoră, pe ea pe țară de ziua ei, eu de ce n-aș face-o?!

Poza de la steaguriromania.wordpress.com