Motto: "...Iubesc, am curaj şi mă tem..."
Îmi place de noi.
Gătim împreună, şofăm împreună (eu la drum drept, tu la "fazele fixe", parcări şi spaţii înguste). Vedem aceleaşi filme, am citit cam aceleaşi cărţi, ne sprijinim şi ne cerem sfaturi. Ne întrebăm. Unul pe altul şi fiecare pe el însuşi. Ne consultăm.
Îmi place cum ştii ce gândesc când cred că numai eu ştiu ce. Mă ajuţi acum, când îmi e greu şi când au rămas puţini lângă mine. Suntem buni prieteni, nu-i aşa? Suntem atenţi unul la altul, unul cu altul.
Te schimbi, ştii? Ma schimb şi eu. Mai greu. Deşi trăiesc în aglomeraţia în care te-am primit, m-am obişnuit cu singurătatea de a decide. Şi cu asumarea responsabilităţii. Pentru toţi. E timpul să ţin cont numai de mine, deşi cei mai importanţi rămâneţi fii-mea, TU şi familia de bază: mama mea, tatăl meu şi fratele meu (care începe să mai înţeleagă, deşi mereu a fost în urmă), mama ta şi tatăl tău.
Sigur că îmi place cum îmi îndeplineşti toate dorinţele, cum îmi netezeşti drumul în viaţa, cum îmi iei din poverile cu care mă obişnuisem, dar mă tem că-mi pierd antrenamentul şi dacă te pierd şi pe tine ce mă fac?!? Ce mă fac dacă pleci într-o zi, te-ai gândit? Eu m-am gândit. Şi atât.
...Asta aşa, ca să înţelegi de ce "nu-mi vine să mă dau pe mâna ta" :)
Un comentariu:
Probabil ca multă vreme (poate ţi se pare prea multă) vreme petrecută ca "doamna funcţionar al statului" a inoculat destulă neîncredere, suspiciune chiar şi în relaţiile cu persoanele apropiate. Poate au fost şi aceştia de vină înşelându-ţi aşteptările.
"Dacă eram un cuvânt, aş fi fost : Rămâi!". Şi frica plecării există. Nu crezi în cuvinte, dar chiar ... "RĂMÂN!".
Cândva, scriai că nu spui "Te iubesc" ... decât cu alte cuvinte ... cu fapte ... cu gesturi ... Adevărat! Ştiam, pot spune, de mic copil. Faptele contează. Nu te da pe mâna nimănui, dar lasă-te sprijinită de mâinile care ţi se întind. Vei avea surprize. S-ar putea să nu fi dezamăgită. Pup.
Trimiteți un comentariu