Sunt fidelă

Văd că lumea din blogosfera în care mă învârt şi-a tras hăinuţe noi la blog. Am încercat şi eu dar nu am găsit nimic care să mi se potrivească şi să-mi placă mai mult decât acest format pe care, dacă l-aş fi făcut eu pentru mine, nu l-aş fi nimerit mai bine.
Aşa că rămân aici, în turnul meu, pe stânca asta, printre nori, peste mare, old fashion si fidelă...

L.E. 9 septembrie 2010: Iată până unde m-a ţinut "fidelitatea"...

Despre 23 August

ştiu că a scurtat Al Doilea Război Mondial cu şase luni, ceea ce nu-i puţin lucru. Mai ştiu că un tânăr rege oarecum neamţ, oarecum român a jucat o carte mare în această zi, carte pe care a crezut-o câştigătoare. Pentru cine? Asta n-am înţeles niciodată. Din ce-am vazut, cât am apucat să trăiesc urmările acestei zile istorice şi din ce-am înţeles din poveştile tatălui meu, ruşii au cam avut de câştigat. Cam jumătate de Europă. Şi Asie.
L-aş întreba pe rege: Sire, dacă azi ar fi 23 August, ce-ai face, cum ai descurca-o?
Azi e 23 August, dar cui îi pasă...

Moda jurnalelor

Jurnalul a intrat în viaţa mea deodată cu ceea ce numim adolescenţa. Adică la vîrsta aia când nimeni nu te înţelege, nici măcar tu pe tine, când părinţii devin o piedică în calea afirmării personalităţii tale, când cel mai bun prieten se doveseşte a fi un bârfitor ordinar (în sensul de obişnuit) şi băiatul cel mai special se dovedeşte a avea simple curiozităţi anatomice pe care încercă să şi le rezolve profitând de prezenţa ta. Desigur, luna era plină, era mai, cerul plin de stele şi salcâmii înfloriţi, că deh! natura n-are nicio vină. Ea pune decorul.
Când fiinţa ta urlă şi n-ai cui să spui, iei un caiet şi scrii azi un gând, mâine o poezie şi nu le arăţi nimănui pentru că jurnalul e secret, e expresia intimităţii, e ca o secreţie (din categoria multelor care năpădesc fiinţa adolescentului).
Jurnalul e strămoşul blogului. Blogul e ziarul unei fiinţe, e exhibarea intimităţii, cifrat sau explicit, după cum simţim şi putem să ne exprimăm fiecare temerile, sentimentele, bucuriile şi durerile.
Cartea din imagine e primul blog pe care l-am citit şi e un obiect din cele puţine pe care le-aş lua pe o insulă pustie.
Nu pot să v-o povestesc aşa cum povesteşti un roman de capă şi spadă sau unul de dragoste, dar v-o recomand, dacă o mai gasiţi pe undeva pentru că a apărut în 1982.

Radiografia unei bucurii

Vreau să scriu despre o bucurie intensă, deosebită, cum n-am văzut la nimeni, cu totul specială şi care nu e a mea dar la care am contribuit.
Îndeobşte, oamenii râd când se bucură, sau doar zâmesc. Cei mai exuberanţi dintre noi scot chiote, sar ca o minge sau ca un caţel căruia i-a venit stăpânul acasă.
Totuşi, nu pot să uit bucuria celui mai trist om pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Se bucura cu ochii, cu mersul, cu mâinile, cu barba, cu animalele şi plantele, cu cicatricile de pe tâmplele încărunţite, cu casa la care uşa e mereu descuiata şi ferestrele luminate.
De ce mi-am amintit de sclipirea ochilor de smoală, de pasul de stăpân, de mâţa arogantă şi de câinele pe care l-am iubit înainte să-l cunosc personal, deşi le credeam definitiv rămase în urmă ?!
Poate pentru că am înţeles că de o astfel de bucurie nu e capabil decât cineva profund trist, profund principial, profund profesionist, profund disperat, profund furios.
Astfel de bucurii sunt rare şi puţine.

Hei, Basescu!

Esti multumit? Ne imputinam. Unii pleaca peste hotare, raman altii care ne extermina din fasa. Ai scapat, nu mai platesti alocatie, ti-ai luat de niste griji. Totusi, copiii astia morti prin coacere si mamele lor traumatizate ar fi votat intr-o zi si poate fii-ta sau Lenuta ar fi avut nevoie si de votul lor, mai stii.

Ca forta de munca nu mai contam pentru ca tu nu crezi ca tara asta trebuie sa munceasca, de creierele noastre nu ai nevoie pentru ca stii tu mai bine ce si cum trebuie facut, ma gandeam ca macar de voturile noastre mai ai nevoie si te gandesti sa ne prezervi cumva, dar se pare ca flacara violet ne inlocuieste cu succes si la vot.

Atunci, pe noi, pe mamele noastre!

Spleen estival

Sunt un pic tristă şi melancolică. Nu mă mir că simt a toamnă când mercurul fierbe la umbră pentru că rareori am fost în ton cu vremea (sau cu vremurile).

Dacă 2008 m-a trăit, pe 2009 l-am trăit de nu s-a văzut. Ba nu, s-a văzut ca o curbă periculoasă şi nesemnalizată în care am intrat cu viteză. În 2010 anotimurile şi timpurile s-au amestecat şi seamănă cu un cocktail cu umbreluţă într-un pahar zvelt şi zaharisit pe margini, căruia nu-i lipseşte felia de lămâie obligatorie baletând într-o imponderabilitate controlată. Anul meu a avut gust de vară în ger şi nămeţi şi mireasmă de narcise în noiembrie. Inutil să căutaţi corespondenţă cu ceea ce numim în mod uzual calendar, pentru că anul meu nu a început la 1 ianuarie şi nu se termină la 31 decembrie.

Dar de ce vorbesc despre 2010 la trecut? Am ajuns la fundul paharului? Lămâia s-a ofilit şi a căzut? De unde gustul sălciu? Ce s-a rupt în mine?

Ce ne tine?

"Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Numai spiritualitatea rămâne într-o iubire."

"Pe orizontală se uită multe lucruri, dar oamenii mai stau şi vertical".
Ileana Vulpescu - Arta conversaţiei

Hei, TU,
Aştept cu interes să văd cum (şi dacă) trecem testul verticalităţii.

Ca sa fie si mai clar!

Sa fie clar!

Eu dacă vreau să tac, tac. Dacă vreu să-mi ţin telefoanele închise, mi le ţin. Dacă nu vă caut, înseamnă că sunt bine-mersi ceea ce vă doresc şi vouă. Dacă vă supăraţi, vă priveşte. N-am explicaţii pentru atitudinea mea şi nici nu am de ce să le dau. Nu am obligaţii faţă de nimeni. Mai am unele datorii. Şi îndatoriri. Dar şi dacă mă bâzâiţi toată-ziua-bună-ziua ca să mă obrăzaţi sau să mă luaţi peste picior cum că vai, nu mai puteţi de grija mea, nu obţineţi decât reacţii adverse. Cine mi-e prieten acum mă lasă în pace şi nu se supără dacă nu-i răspund la telefon. De fapt, cine mi-e prieten ar trebui să ştie toate astea despre mine.

Am fost in vizita

acasa la Ştefan cel Mare, dar el era la Shanghai, pe catwalk. Îşi migdalase ochii dupa trendul tătărăsc lansat in Moldova acum sute de ani, tătari despre trecerea cărora există încă dovezi.

Stejarul din Borzesti









Biserica din comuna Ştefan cel Mare, în apropiere de Oneşti












Altfel, mina de sare de la Tîrgu Ocna e la locul ei


















Barajul de pe Uz la fel ca în copilăria mea, impresionant.











Centrul Oneştiului. Excepţional acest chip al domnitorului.
















P.S. Mulţumesc TU pentru aceste imagini.

Vara asta

e prea caldă, ploioasă, ostilă, agresivă, ţâfnoasă, tensionată, ultravioletă, aglomerată, tristă.
Un anotimp irosit.

De ce?

Pentru ca n-ai vrut.
Pentru ca n-ai stiut.
Pentru ca n-ai putut.
Pentru ca n-ai avut timp, bani, chef, cu ce, de ce.
Pentru ca ai uitat.
Pentru ca...
Deja nu mai conteaza
De ce.