Ce mai fac

când nu scriu aici?
Scriu în mine. Nu se tipăreşte. Poate vreo vorbă mică să mi se vadă în ochi, poate vreun semn de punctuatie, sub forma de zâmbet sa iasa la lumina. Ce daca lumea nu-l înţelege, am justificare şi acte în regulă pentru orice extcentricitate şi excentricie :)
Asta fac când nu scriu - mă joc cu vorbele si, cand ma plictisesc, fac un fel de sport: trânta cu provocările. Zilnic.
Mai fac kilometri. Bucureşti-Constanţa, Constanţa-Bucureşti, cu drag. Acolo e marea, sunt oamenii, eşti TU si sunt eu care simt că asta e viaţa mea, că aşa trebuie să fie. Mă simt în siguranţă. Aşa m-am simţit mereu în preajma Ta, chiar şi atunci când erai mic. Mă dădeau ai mei în grija ta să mă plimbi în oraş seara, să mă duci la film, la Cencaclul Flacăra, la plajă deşi erai un copil şi eu o adolescentă destul de greu de păzit...
Zi de zi ceva se scrie în mine. Bucurii, amintiri, uimiri, de-ale vieţii...

E ceva ce nu pot sa fac

Sa ma sinucid. Mi-a trecut prin cap, recunosc. Am intrat si eu in fundatura din care nu se mai vedea nimeni si nimic, dar mana nevazuta care m-a tras de par si m-a scos la aer si m-a intors definitiv spre soare a fost copilul si gandul ca fara mine ii va fi mult mai greu decat imi este mie atunci, ca trebuie sa ma intorc din drumul gresit care a dus in zid cat mai aveam timp si sa caut cararea care duce la liniste, bucurii, succes, la normalitate de fapt.
Am suferit cand am aflat ca a murit Madalina Manole ca si cand mi-ar fi murit o ruda apropiata. M-a uluit. Incerc sa inteleg cat de singura, de trista, de deznadajduta sa fi fost incat sa aleaga intunericul cand stia ca lasa singur pe lume un copil mic, si nu pot. Cred atat: ca mintea ei era atat de ratacita incat copilul n-a mai contat.
Azi m-am gandit ca sunt um om norocos pentru ca am copil, ca am parinti, frate si prieteni care sa ma tina de mana, sa ma tina in brate, sa ma ascute, sa ma ajute sa trec prapastia, prapastiile, caci au fost mai multe...

Dependenţe

Nu pot trăi fără cafea, fără maşină şi maşinării de spălat, de călcat, de tocat, de făcut curat, fără cărţi şi fără amintirile pe care le am în legătură cu ele.
Nu pot trăi fără carne, pâine şi brânza, fără dulce (care sa miroasă a vanilie de preferinţă), fără zâmbet şi, mai nou, fără ceai.
Cel mai trist şi ruşinos viciu pe care îl am este însă nevoia de bani. Ştiu, am înţeles că va trebui să ma las, guvernul e destul de explicit, Băsescu ne-a obrăzat la nivel de popor prin eroii negativi ai zilelor noastre, sinistraţii, că nu ne mai săturăm de pensii, salarii, diguri şi alte ţăţisme de-astea.
Şi cum dojana a venit de la un om fără dependenţe şi vicii, îmi e ruşine să mai scot nasul în lume.