Pomul de Paşte există!

L-am găsit aici

Gratis, Coană Mare!

Neamul românesc se înnoieşte. Îşi ia avioane. Bune, rezistente, făţoase, de firmă şi, unde mai pui că şi preţu-i bun. Nici ca la Măgeanu, nici ca la Stănciulescu ci "gratis, Coană Mare!" (n.a. - în rolul Coanei Mari, toţi cei care au auzit cum că ar costa de fapt vreun miliard şi ceva de dolari şi ar fi cuprinse în programul "rabla").

Looking for the summer

Era toamnă când a venit primăvara, poate de aceea mi se pare că întârzie vara.
TU ai amestecat anotimpurile în mine şi mi-e bine, chiar dacă nu mi-e uşor.

Luuume, luuuume!

Caut job şi avocat de divorţuri!

Am un certificat de calificare în nobila meserie de mecanic motoare cu combustie internă, obţinut după terminarea unui liceu teoretic la clasa de matematică fizică :)) căci ciudăţeniile învăţământului - pardon! reforma - datează cu mult înainte de era noastră. Învăţam teoretic informatică (fără calculatoare căci pe vremea aia nu existau pc-uri) iar la orele de practică mergeam la film iarna şi la cules de porumb, roşii şi altele când vremea permitea. Mai am un atestat cum că stăpânesc domeniul administrativ/secretariat cu subdomeniile sale steno-dactilo-telex. Asta la capitolul hârtii. Ce ştiu să fac? Multe. Mă pricep la calculator cât să operez cu texte, cifre, imagini, baze de date, internet, fac cafea pe toate gusturile, ştiu să ţin evidenţe, registre, să vorbesc frumos, ştiu să gătesc bine, rapid şi eficient, fac şi păstrez curăţenie, mă descurc cu copiii şi cu persoanele în vârstă (sunt în curs de a deveni psiholog cu acte în regulă, deşi am făcut psihoterapie cu succes cu apropiaţii, la modul amator dar cu succes), conduc bine doar autoturisme deocamdată (mă bate gândul să-mi mai adaug nişte litere pe permisul auto).
Ah, şi ar mai fi ceva. Dacă interlocutorul se întâmplă să fie vorbitor de engleză sau franceză, dinspre partea mea avem şanse să ne înţelegem.
Vreau doar atât: job-ul să fie civilizat şi să merite deranjul iar avocatul să fie eficient. Adică ieftin şi rapid.

Îmi lipseşte

...Radioul de dinainte de '89.
Mai ales Răspundem ascultătorilor pentru că am avut nevoie să aflu unde şi dacă mai este pe undeva arhiva unei fabrici care nu mai există şi a trebuit să-mi pun la bătaie calităţile de detectiv, atât cele native cât şi cele dobândite. Tot aşa, nu ştiu cine îmi poate spune cum pot să scap de un alcoolic care are adresa din buletin la mine acasă (întrucât îmi e soţ, dacă te iei după acte) care nu vrea să se trateze singur şi pe care doctoriţa de familie nu-l îndrumă către balamuc, căci acolo am aflat că se tratează această pseudoboală, desigur tot pe baza investigaţiilor proprii. L-am întrebat şi pe Google dar, pe lângă faptul că răspunsurile întoarse erau atât de numeroase încât o săptămână aş fi avut ce face, unele mi s-au părut de-a dreptul la mişto.
Îmi lipsesc emisiunile de dimineaţă de la radio, vocea lui Viorel Popescu, felul în care îşi construia frazele când transmitea informaţii banale dar foarte utile (câte minusuri sau plusuri arată termometrele atunci, chiar atunci când eu trebuia să mă decid câte cojoace să pun mine când ies din casă), îmi lipseşte limba română corect rostită şi dicţia impecabilă, timbrul, muzica aia, câtă şi cum era.
Mi-e dor de emisiunea de dedicaţii muzicale alcătuită după chipul şi asemănarea realizatorului, oricât de paradoxal pare, de vocea doamnei Lucia Popescu-Moraru...
În altă ordine de idei, despre radiourile din zilele noastre, numai de bine! Cu amendamentul că eu nu gust farsele unui actor-comediant-om-de-radio-şi-de-televiziune care se înjură, într-o limbă a unei naţionalităţi conlocuitoare de circulaţie din ce în ce mai internaţională, cu o distinsă doamnă, de profesie vrăjitoare, reprezentantă a minorităţii respective. Nu, cu atât mai puţin dimpreună cu cafeaua. Şi nici ultimele hit-uri, fie că sunt lansate de taraf-uri sau house-uri.

You and I

Motto: "...Iubesc, am curaj şi mă tem..."




Îmi place de noi.
Gătim împreună, şofăm împreună (eu la drum drept, tu la "fazele fixe", parcări şi spaţii înguste). Vedem aceleaşi filme, am citit cam aceleaşi cărţi, ne sprijinim şi ne cerem sfaturi. Ne întrebăm. Unul pe altul şi fiecare pe el însuşi. Ne consultăm.
Îmi place cum ştii ce gândesc când cred că numai eu ştiu ce. Mă ajuţi acum, când îmi e greu şi când au rămas puţini lângă mine. Suntem buni prieteni, nu-i aşa? Suntem atenţi unul la altul, unul cu altul.
Te schimbi, ştii? Ma schimb şi eu. Mai greu. Deşi trăiesc în aglomeraţia în care te-am primit, m-am obişnuit cu singurătatea de a decide. Şi cu asumarea responsabilităţii. Pentru toţi. E timpul să ţin cont numai de mine, deşi cei mai importanţi rămâneţi fii-mea, TU şi familia de bază: mama mea, tatăl meu şi fratele meu (care începe să mai înţeleagă, deşi mereu a fost în urmă), mama ta şi tatăl tău.
Sigur că îmi place cum îmi îndeplineşti toate dorinţele, cum îmi netezeşti drumul în viaţa, cum îmi iei din poverile cu care mă obişnuisem, dar mă tem că-mi pierd antrenamentul şi dacă te pierd şi pe tine ce mă fac?!? Ce mă fac dacă pleci într-o zi, te-ai gândit? Eu m-am gândit. Şi atât.
...Asta aşa, ca să înţelegi de ce "nu-mi vine să mă dau pe mâna ta" :)

O moarte, două...

Mi-a mai murit un (fost) coleg de serviciu. 38 de ani. Infarct.
Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească, Robert Şerban, să-i aibe de grijă fiului tău de 13 ani şi soţiei tale rămasă singură...
O femeie tânără, care trăgea la jugul corporatist, a căzut la datorie. O altă inimă care a cedat. Au rămas doi gemeni orfani.
Acestea ar trebui să demonstreze ceva, ar trebui să schimbe ceva.
Eu sunt norocoasă, m-am oprit la timp. Mi-am permis luxul acesta. Ei nu.
Pentru ei nu se mai poate face nimic. Pentru noi însă, sper că da.

P.S. - Mai multe aici şi aici

Deja-vu

... Ştiam eu că lipseşte ceva. Titlurili academice. Naţionale, pentru început. De la o academie de nişă, deocamdată. Mă chinuia un gând: unde e limita faţă de Ceauşescu. Acum m-am liniştit. Reales a fost, bocul boc de patru ori, Elena din ce în ce mai mare şi mai tare, că şi aia mică a mai crescut şi nu mai dă în gropi cu pluralul, scutul i-a venit de hac mai nou, Marea Adunare Naţională are zilele numărate iar aia ca legea se dovedeşte a fi doar o plastelină, chiar dacă pe cutie scrie Constituţie. Desigur, senzaţia mea de deja-vu e de la vreme, nicidecum de la vremuri, că doar ce luasem formă de ghiocel şi m-a prins zăpada babelor cu clopoţelul deschis. Deci, să fie clar: numai natura e mereu surprinzătoare. Restul am mai văzut, am mai trăit...

Desire

Eu, o femeie obosită

De când mă ştiu am vrut să fiu cea mai bună în ceea ce fac, fie că era vorba de cozonac, fasole bătută, crescut copii, servit patria sau doar ireproşabilă, aşa, la prima vedere, înainte să ajungi să mă cunoşti.
M-a preocupat să mă prezint aşa cum sunt sunt: o fată de la ţară care a vrut să arate de ce e în stare când i s-a ivit ocazia, mereu preocupată să depăşesc ceva, să fiu mai citită, mai stilată, mai gospodină, mai bună profesional, mai simpatică şi empatică, să fac de toate şi bine, să fiu cea mai bună mamă, cea mai bună fiică, noră, soţie, colegă, prietenă... Obositor.
Am fost loială, punctuală, discretă, veselă, optimistă cu credinţa că şi ceilalţi sunt la fel. Greşit.
Am greşit când am socotit că oamenii din viaţa mea îmi sunt egali. Mi-am dorit bărbaţi care să-mi fie cel puţin egali pe care să-i admir şi să-i respect şi admirându-i să-i iubesc.
Din cursa în care am alergat eu şi cu mine, pe culoare diferite, am constatat că am ieşit pe locul doi şi obosită. Acuma merg pe drumul meu, în ritmul meu, egală cu mine. Cine vrea şi poate să ţină pasul, bine. Am obosit să mai încerc să mă mai potrivesc cu cineva. Aştept ca cineva să încerce, să se străduiască să se potrivească cu mine.

A venit primavara. Oficial.

Mici gângănii, flori si frunze, pietre şi stele în explozie de culori întineresc obrazul puhav al oraşului. Fire albe şi roşii împletite şi legate atestă înflorirea, înverzirea, înfrunzirea...
De Mărţişor am primit ce mi-am dorit: Nişte răspunsuri şi ghiocei de la Tine. Mama mi-a trimis tot ghiocei, de la noi din grădină (sunt cu atât mai preţioşi întrucât au supravieţuit ultimei zăpezi care i-a prins cu clopoţelul deschis şi lopeţii fratelui meu care încerca s-o îndepărteze). Voi purta la gât toată vara steaua de mare de la fiica mea şi privesc cu drag la silueta zambilei cu care fratele meu mi-a deschis uşa la şapte dimineaţa...
Dar mi se întâmplă lucruri. Adică să vrea un mărţişor cu tot dinadinsul să fie al meu, să-mi sară direct în manşeta blugilor şi să iasă doar când i-a fost clar că nu mai e nici un pericol să-l cumpere cineva. E o bucată de hematit şlefuit în formă de lacrimă, iar ezoteriştii spun că, printre alte cristaluri care mi-ar fi benefice dacă le-aş avea prinse pe undeva sau doar prin preajmă, acesta mi s-ar potrivi cel mai bine ca talisman.
Deşi primăvara asta nu-i decât o copie, cum spune poetul, simt eu aşa, deep inside, că va fi altfel de data asta. Sunt semne: faza cu mărţişorul şi faptul că, pentru mine ea a venit de câteva luni...
E de bine, deci, ceea ce doresc tuturor!;)