Grig. Inceputul

Cand l-am vazut prima oara, purtam un costum taior si fusta, gri perla, din catifea reiata, croit dupa, moda timpului, cu umeri lati si inalti, revere inguste si lungi pana la talie si cu fusta lunguta si dreapta. Eram cu parul neincaruntit dar cenusiu, in culoarea naturala. Purtam breton Cleopatra si plete pana la jumatatea spatelui, imi fardam ochii in tonuri asortate la haine dar gura era rosie-ciclamen intotdeauna. Cocotata pe tocurile cui ale pantofilor bleumarin cu jumatate de funda si bumb auriu, paream inalta. Subtire eram si calcam apasat, ca si azi. Gatul mi-l tineam tapan si nasul pe sus, ca asa ma invatase mama, sa fiu mandra ca sunt urmasa tuturor afroditelor nasoase pe care marea insasi le-a zamislit! Era anul 1989, primavara. Aveam 24 de ani, eram maritata de 3 si aveam un copil de 1 an.
El, desi era acasa, ne-a primit in camasa bleu, cu maneci scurte, fabricata de o marca romaneasca de prestigiu, si pantaloni de stofa gri. Era incaruntit la tample, pieptanat ca Richard Burton, cu ochii ca ai lui Richard Burton, cu vocea lui Richard Burton, accentuand shakespeareian cuvinte banale in limba romana... Ne-a preparat cate un ness cu gesturi ample, teatrale. Cand mi-a sarutat mana in mijlocul incaperii, m-am vazut in sala de bal de palat si mi s-a taiat respiratia.
El avea 44 de ani. Eu, nici o sansa! M-am dus la el cu treaba, disperata, sa-l rog sa ma ajute, sa-mi puna o pila de la inaltimea functiei undeva mai sus, era chestiune ce putea sa devina de viata si de moarte, la propriu. M-a ascultat, m-a incurajat si, nauca, am plecat. Aveam ochii mariti de parca vazusem o stafie, caci nu intalnisem asemenea barbati decat in Orasul cu salcami sau Accidentul, dar aveau numai niste trasaturi estompate, ca orice inchipuire. Acum parea ca se coborasera dintre paginile cartilor sa ia acest chip, sa se intrupeze in aceast barbat care imi vorbise, ma atinsese si pe care simteam ca trebuie sa-l mai vad, ca ramasese nespus si nelamurit un ceva intre noi.

A doua oara cand l-am vazut, purtam o rochie alba de casmir cu guler-sal, ampla si fluida, manusi de ata negre, impletite de bunica cu multa arta si mult drag, o toca spectaculoasa si un taior “din pachet” negru cu dungi albe. Nelipsitii pantofi cu jumatate de funda si bumb auriu pe care i-am iubit si care m-au iubit. Eu aveam un farmec din alte vremuri. El, nici o sansa!
Era tot anul 1989, mai spre toamna. Ne-am intalnit intamplator, la aniversarea cuiva. Am constatat atunci, amabili, ca lumea e mica si ne-am declarat incantati ca zicerea s-a adeverit si in cazul nostru, ca aveam cunostinte comune. Amabili? Incantati? Cata ipocrizie! Urla fericirea in sufletul meu si-mi bubuia inima in piept sa ma dea pe spate. In ochii lui se vedeau flacarile care incendiasera tot inauntru, cum se vad limbile lungi si rosii dansand la ferestrele caselor ce par intregi pe dinafara dar care sunt mistuite de parjol inauntru.
In noaptea aia am stiut ca-mi va schimba destinul. M-am simtit pecetluita.
In anii care au venit am trait ceea ce se spune ca nu exista. Am impartit casa, banii, copiii (fata mea si fetele lui, una aproape de varsta mea!), zilele, noptile, mancarea, lupta (cu societatea, cu familiile, caci amandoi eram casatoriti, aveam copii, parinti)… Am impartit curajul de-a ne asuma iubirea si temerea pentru vietile noastre! Ne-am iubit cum o data in viata se poate. In vremea Revolutiei, pe strazi, cand mai suierau gloante si noi ne sarutam in ploaie in parcuri, ametiti. In vremea de dupa revolutie, epoca CPUN-ului, din care el a facut parte. Eram mandra de el pentru ca era acolo, in "atelierul" unde se luau masurile si unde se croia drumul tarii si al nostru, al tuturor. Am murit si am inviat pe 28 ianuarie '90, cand n-a venit acasa. A lipsit motivat - a fost prizonier in cladirea guvernului... In 18 februarie, cand iar n-a venit, ma gandeam sa-l caut la morga. In ce calitate, ma gandeam... cine eram eu?! In timpul zilelor, el era demnitar, eu o stenografa la un ziar obscur, dar noptile si diminetile devreme, eram femeia lui la pieptul careia se intorcea mereu, chiar daca venea de la cocktailuri simandicoase sau dupa ce dadea ochii cu moartea insasi.
In 1993 am devenit colegi de serviciu. Nimeni din cei din jur nu banuia macar ca noi ne trezeam in acelasi pat, cand ma intalnea pe culoare si ma saluta condescendent si colegial.
Ne-am iubit cu incrancenare, ne-am sprijinit unul de altul intr-o lume care avea ea insasi nevoie de puncte de sprijin.
Dementei zilelor i-am opus noptile. De zilele lungi, gri si aride din saptamana ne-am aparat cu dupa-amiezele de vineri cand faceam bagajele si plecam, cu piesele de teatru, concertele simfonice sau cu surprizele mari si mici pe care ni le faceam unul altuia...
Sapte ani au trecut repede. La sfarsit eram altcineva.