Ma gandesc la mine ca la o carte.
Si pe cei din jurul meu ii vad la fel.
E magulitor sa vad ca exista oameni care s-au gandit la mine ca la o floare.
Alba si de departe...
Eu ma simt un volum cu multe file. Pe unele le-am scris eu despre mine si despre altii, pe altele le-au scris altii in mine, pentru mine sau pentru ei insisi.
Daca m-as pricepe la desen, as da forma acestei viziuni.
Mai familiar imi este "penelul" vorbelor asa ca voi incerca sa o schitez din cuvinte.
In jurul meu sunt oameni cu trupuri de carti, capetele si fetele proprii, maini de care se tin, picioare cu care pasesc apropiindu-se sau departandu-se.
In timp ce se apropie unii de altii, isi rasfoiesc trupurile de carte scriind sau citind file, rescriindu-se pe sine intre copertile altora, primind randuri intre copertile proprii...
3 comentarii:
Dincolo de metafora sufletului-carte, pe care ai prezentat-o atât de delicat, cuvintele tale mi-au amintit trei cu aceeaşi temă, în viziune diferită: supravieţuirea cărţi, a faptului de cultură şi a emoţiilor umane în universul modern supertehnologizat. Cele trei filme care după mine ilustează extraordinar această idee sunt în ordine cronologică "Fahrenheit 451" (în regia lui François Truffaut) din 1966, "Brazil" (al regizorului meu preferat, Terry Gilliam, adorabilul nebun al zilelor noastre) din 1985 şi "Equilibrium" (al tânărului regizor Kurt Wimmer) din 2002. Cum ar fi o lume fără emoţii, fără suflete, fără cărţi ?
Regizorul care a scris o pagina in cartea-suflet care sunt a fost Andrei Tarcovski.
Batran si destept...
Intelept si tragic...
Simplu si cald...
O sa ma aplec cu drag peste "imaginile" care au scris pagini in tine, cu mainile acelor oameni de care vorbeai.
Dupa aia, povestim :)
Abia aştept. În transcyberian e şi vagon-restaurant. De fapt, e o cafenea. De-aia unde scrie la intrare, pe coşul de gunoi: Aici lăsaţi telefoanele mobile, laptopurile tristeţea şi gândul că nu există soluţii. Şi se numeşte "Cafeneaua cuvintelor" (După celălalt blog, Café des mots)
;)
Trimiteți un comentariu