A venit toamna, e clar

nu pentru că a ruginit frunza din vii şi rândunelele-au plecat ci pentru că m-a apucat melancolia până şi pe mine, care sunt cam defazată la capitolul anotimpuri.
E toamnă pentru că a început şcoala şi e aşa ciudat că acea sărbătoare, devenită aproape naţională, s-a mutat din 15 septembrie. Dar ce mai e ca înainte...
De cand mă ştiu, toamna a venit când a început şcoala. Cand îl auzeam pe tata ca mâine ne trezim cu noaptea în cap si mergem la Bucureşti să ne îmbrăcăm de şcoala îmi era clar ca vacanţa e dusă. Mersul cu picioarele goale prin praful fierbinte pe uliţă rămânea o amintire, la fel grija să nu-mi taie calea vreun şarpe. Marea, lăsată ca pe o floare la presat între paginile unei cărţi, mă bântuia luni bune, atât de reală că-mi venea să mă arunc în valurile care păreau aievea când rămâneam cu ochii in gol pe vreo tablă plină de formule... Şi dacă de a doua zi începea să plouă mocăneşte şi pomii se desfunzeau, dacă plecau păsările călătoare şi se strângea rodul bogat de pe câmpuri era doar pentru că începea şcoala :)
Mulţi, mulţi ani toamnele au venit aşa, mai întâi pentru elevul care am fost şi mai apoi pentru părintele care sunt. Cea mai vie amintire despre o primă zi de şcoala nu e legată de mine elevul ci de mine părintele pentru ca cele mai crâncene emoţii, cea mai ciudat de complexă stare am avut-o în prima zi de şcoală a fiicei mele. Atunci m-am simţit prima oară bătrană, copleşită de responsabilităţi, cred că atunci m-am maturizat de fapt. Anii de şcoală ai fiicei mele, mai ales cei din ciclul primar, au fost anii în care am învăţat despre mine multe lucruri bune, cum ar fi acela că pot. Orice.