Eram la birou. In jur, numai femei. Cinci, parca. El mi-a adus o floare si m-a sarutat. N-am inteles cu ce ocazie, nici n-am apucat sa intreb. Pana mi-am revenit din uluiala, plecase fara o vorba, calcand semet, mandru de gestul sau si incantat de nauceala fericita in care m-a aruncat. In urma lui au ramas zambetele acre si cu subinteles ale doamenlor la vederea unei declaratii de dragoste asa de publice...
Era 14 februarie 1994, prima si singura mea Valentina.
10 comentarii:
Tii, ce amintire frumoasa...
frumos sa fie de atunci valentinaa ta;;). 8->
Ioana, am fost norocoasa sa primesc un gest care m-a facut sa ma simt frumoasa, unica, printesa...
Asa, repede, nu-mi amintesc alte astfel de momente...
29 decembrie, o valentina zilnica iti doresc!
Ah, si cel mai mult mi-a placut ca si-a asumat acest gest. L-a facut in ziua aia, premeditat, cu lume (si ce lume!) de fata, asa, sa fie clar!!!
:)
>:D<
Ce usor poti multumi o femeie ! Cu o conditie , sa pleci la timp !
Exact! M-a scutit de acele gesturi curajoase care m-ar fi putut rani.
Ah mi-era dor sa-ti citesc povestile astea frumoase ca in cartile cu basme. Mereu mi-au facut ziua mai frumoasa :)
Bine ai revenit, Young Lady :)
Cata sincronizare... Cand tu erai aici, eu citeam la tine :)
Trimiteți un comentariu