La cumpăna anilor

...Ce, nu e potrivit? Am greşit anotimpul? Am greşit ceva?
Vom trăi şi vom vedea. Noi să fim sănătoşi şi în anul care vine totul să fie ca în filmuleţul ăsta! La toată lumea!

Nemilostiva lege a firii

Sâmbătă am mers la părinţi la tăiatul porcului în chip tradiţional. Se bea ţuică fiartă, se spală la maţe fără mănuşi de plastic, se tremură cât pentru tot anul pentru că sunt multe minusuri afară... Ce mai, pentru câteva ore am şansa să fiu femeia ancestrală, participând la ritualul străbun. Mă indispun guiţăturile disperate şi lupta bietului dobitoc pentru viaţa lui, dar, dacă altfel nu se poate încă... Nu vreau să par venită de pe altă lume şi nici că mă opun păstrării tradiţiilor, însă aş avea aceeaşi bucurie să fac sarmale şi cârnaţi şi dacă aş cumpăra carnea de la măcelărie. Îmi doresc să locuiesc din nou la casă într-o zi, mi-ar plăcea să cresc nişte animale, dar nu porc. Ai mei se simt săraci dacă nu venim de Ignat să ne iniţiem în tehnici de înjunghiere şi pârlire, de descurcat, golit si curăţat maţe, pentru că, nu-i aşa, anul ăsta tata mai e, mama mai poate, dar la anul, nu se ştie... Îmi pare rău că le-am stricat bucuria când le-am spus că porcul nostru e la supermarket la anul, dar eram răpusă de frig şi greaţă şi, mai ales, îngrijorată că mă prinde noaptea pe drumul de întoarcere către Bucureşti şi şoseaua putea să-mi scoată capcane în cale la fiecare pas.
Ştiu că tata va începe să bată târgurile de animale în căutare de porc imediat ce se mai crapă gerul pentru că pregătirea viitorului Ignat trebuie să înceapă. Altfel ar suferi cumplit dacă nu l-ar hrăni cu drag toată vara şi nu i-ar purta de grijă pentru ca, în preajma Crăciunului, să-şi ia adio de la el cu un păhăruţ de ţuică. Amorţeşte durerile, inmoaie inima, aşa e scris...

P.S. N-am făcut poze pentru că radio-şanţul, retras în jurul plitelor încinse, între două sorbituri din cănile cu vin rece, mi-ar fi dezbătut gestul excentric pân' la primăvară.

Despre buget, Crăciun şi bucurii

Mai jos este imaginea de la: www.misiuneacasa.ro

Vine Crăciunul, o sărbătoare pe care n-o las să devină altceva decât expresia bucuriei de a fi împreună, a speranţei că vom şti să folosim mai înţelept şansa Noului în vieţile noastre, că ne vom iubi la fel şi ne vom simţi alaturi chiar dacă sacul moşului e mai mic de data asta.
Poate sa vină Craciunul. Bugetul e rezolvat. Jumătate din salariul meu pe luna decembrie merge către o prietenă. Ne cunoaştem de douăzeci şi... de ani, suferă de câteva boli pe care nu ştiu şi nici nu vreau să le numesc şi nu-şi permite să clacheze. Suferă cu demnitate. De-a lungul anilor a ridicat pe mulţi căzuţi iar eu îi datorez mare parte din ceea ce am devenit. E mamă singură şi o mai are în grijă şi pe mama ei. Şi-a amanetat bijuteriile ca să supravieţuiască. Are 53 de ani şi a obosit.
Craciunul poate să vină, în inima mea e lumină, în ochii alor mei văd bucurie, contribui şi eu cum pot la asta, aprindem luminiţa speranţei unii pentru alţii şi ce să ne mai dorim ?!?... Darul meu pentru prietena mea este că nu e singură, că sunt aici s-o ascult şi să-i întind o mână. Şi pentru mine s-au întins mâini când nu mai găseam soluţii (n-am zile să mulţumesc domnului Marin, Elenei, lui Cristi, Izei şi Adrianei, lui Cătălin şi altora, se ştiu ei!).
Să ne bucurăm că suntem împreună şi sănătoşi că restul se rezolvă!

Iarna asta e frumoasă

... Şi e diferită de toate celelalte pentru că, de când am depăşit vârsta şcolară, e prima iarnă în care nu trebuie să plec dimineaţa din casă să ajung undeva. Nu mai am un copil mic de mână pe care să-l târăsc prin nămeţi, pe întuneric, către vreun autobuz aglomerat, cu primă destinaţie grădiniţa, după care să mă înghesui disperată în alt autobuz şi mai aglomerat ca să ajung, după o întârziere cât de cât rezonabilă, la serviciu unde ştiu că mă aşteaptă privirea mustrătoare a şefilor şi înţepată a colegilor, sosiţi la timp întrucât au fost muuuult mai harnici, s-au trezit la timp, au luat în calcul toate impedimentele pe care, nu-i aşa, iarna le aduce cu sine şi au ştiut cum să le contracareze... Că şefii sunt aduşi de şoferi iar majoritatea colegilor nu au altă grijă decât a lor proprie, nu se pune. Se pune că sunt acolo în creierii dimineţilor doar să poată avea acestă satisfacţie - să vadă care când ajunge la birou, cât sentiment de vinovăţie are în privire, câtă jenă când spune "Vă rog să mă scuzaţi că am întârziat, dar..." şi să nu-l lase să-şi termine penitenţa ca să i-o reteze cu replica absolut originală "Da' ce, doamnă, noi crezi că am venit în zbor? Tot în oraşul ăsta stăm şi nu aşa central ca dumneavoastră... Dar ne trezim devreme, doamnă... Plecăm din timp... bla-bla..."... O scena ca asta făcea ca nimic să nu mai conteze, să nu mă mai pot bucura dacă copilul lua o notă bună, dacă cineva îmi făcea un compliment. Mă simţeam inferioară, învinsă, depăşită, toate deveneau o povară: viaţa mea, copilul, slujba, părinţii (că nu erau lângă mine să mă ajute) şi începeam să mă uit urât la toţi, să obosesc...
Bine că am scăpat de zile care să înceapă aşa.
Acum nu am alte griji decât cum să le fac viaţa bună şi uşoară celor care-mi sunt dragi din casă, să mă trezesc în zori să fac cafeaua şi pâinea prăjită ca ziua lor să înceapă în aromă de cald şi bun, peste zi să mă îngrijesc de hăinuţele lor, de cină, să-i surprind cu bunătăţi, să simtă o îmbrăţişare când calcă pragul casei şi se adună din viscol şi din nebunia oraşului. E felul în care înţeleg să le spun că-i iubesc, felul în care înţeleg să-i protejez, felul în care înţeleg să fiu fericită. Şi sunt.

Grămadă Deschisă

de Daniela Crăsnaru
din volumul şaizecişinouă poezii de dragoste

Tu nu mă iubesţi.
Asta se vede cu ochiul liber
De la o poştă.
El face eforturi
să-şi amintească numele meu
măcar două vocale,
poate un e, poate un a.
Dumnealui se-ntreabă, desigur în gând
şi extrem de prudent,
dacă noi doi, vreodată, cândva.

Ce dragi îmi sunteţi cu toţii
aşa, la grămadă!
Ce pretexte superbe pentru istorii de dragoste
din care o-ntindeţi la timp
pe uşa din spate.
Ce lacrimi depun după-aceea
asupra totalului dumneavoastră valoric
ce însumează circa 0,014 carate!

Şi uite-aşa scriu eu
poezii de amor cu duiumul.
Uite-aşa torn râzând peste răni
Cenuşă şi sare.
Uite-aşa câştigaţi voi bătăliile toate
prin neprezentare.

Sursa: www.poezie.ro

Am primit

aceste vorbe în dar de ziua mea:

"Descoperă pacea sufletească să poţi accepta lucrurile care nu pot fi schimbate, forţa, ca să poţi schimba ceea ce poate fi schimbat şi înţelepciunea ca să-ţi dai seama care este diferenţa dintre cele două categorii"

Dacă aş spune că mi-au plăcut, ar fi neadevărat şi prea puţin.
Dacă aş spune că m-a impresionat faptul că cineva a ales pentru mine, dintr-un maldăr de felicitări gata scrise, pe aceasta şi nu alta, ar fi mai aproape de adevăr.
Înseamă că mai sunt oameni în jurul meu care chiar înţeleg despre ce este vorba în propoţizia care sunt.
M-a mai surprins plăcut că cineva s-a gândit să imprime aşa un text pe o felicitare. Se pare că se vinde profunzimea unui gând ca dar la aniversare, de vreme ce marketingul făcătorilor de felicitări a optat pentru un astfel de înscris.

Mulţumesc, Daniela, pentru alegere, pentru că înţelegi, pentru tot!
Mulţumesc şi celorlalţi colegi ai mei. Restul, felicitările, masa şi ce-o mai fi, după Anul Nou, când ne vom mulţumi unii altora definitiv.

Hă-Hă-Hă!

"Ce-aţi făcut în ultimii cinci ani, domnule Cutare? Dar dumneavoastră, Doamnă Cutărescu?"
Se pare că aţi fost cuminţi, judecând după ce-aţi găsit în ghete... Măcar aţi trăit bine. Şi cinci ani (cel puţin!) de-acum înainte o să tot trăiţi. Bine. Hă-hă-hă! Un fleac! Ne-a ciuruit! V-aţi distrat? Aveţi cinci ani, cel puţin, să vă distraţi. Bine. Meritaţi.

Nu mai vine, ducă-se...

Nu cred că mai vine iarna. Port cizmele pentru că mi-a fost dor de ele şi pentru că aş purta cizme şi de casă dacă ar exista, şi peste vară dacă n-aş fi atât de conformistă. Rectific, dacă nu eram, pentru că de-acum multe vor fi altfel. Felul în care vremea se joacă trecând de la ursuzenie de moşorogi (vă place cuvântul? nu-mi aparţine - plătesc drepturi de autor la fiica mea!) la pasul voinicului sprinţar peste frunze moarte, mie îmi convine de minune. Nu regret iarna la Bucureşti pentru că mereu mă ia prin surprindere, şi nu e deloc o ironie. Sunt de acord că primăriile s-ar putea strădui mai mult, dar pe mine personal, mă surprinde neplăcut întotdeauna pentru că nu sunt pregătită niciodată pentru bălţile şi nămeţii gri cu care vine, străzile şi trotuarele pe care sunt mereu în pericol să-mi sparg capul sau cel puţin un far, o bară, nu-mi plac hainele groase şi fesurile trase pe ochi pe care sunt nevoită să le port, felul în care din oameni se văd doar nasurile roşii vârâte în fulare şi fularele în gulere, mâinile până la coate în buzunare, urăsc râcâitul parbrizului un sfert de oră înainte de orice şi vântul furios zbârlind fulgii vrăbiilor înşirate ca mărgelele pe sârma mea de rufe.
Iarna să se ducă pe câmpuri, să facă grâul să crească. Să plece în munţi să-şi facă de cap pe pârtii, unde dau oamenii bani s-o întâlnească. Să treacă şi prin satul meu de câmpie înainte ca toate sobele de teracotă cu plită şi cuptor să fie dărâmate, căci în casa părinţilor mei un astfel de loc de unde îmi plăcea să contemplu lumea şi să-mi scrutez viaţa nu mai e funcţional. S-a demodat.
La oraş să mă lase s-mi port la vedere pieptănătura, botinele şi mănuşile subţiri, să pot pleca în fuste scurte de acasă fără grijă că voi fi ridicolă dând din racletă cu mâna înmănuşată în noduri şi aţe în timp ce viscolul se învolbură în jurul ciorapilor mei fini, că dacă vreau şi mi se face dor, îmi pun şi cizme, căciulă şi palton, dar să nu mă oblige nimeni. Nici măcar iarna.

Nu

Sunt pe punctul de a spune Nu unei slujbe noi, la stat, în sistemul militar, bine plătită, deşi am deja una. Pot chiar să-mi aleg între mai multe locuri de muncă în cadrul aceleiaşi instituţii.
Am spus Nu când un deget arătător s-a îndoit spre mine în mod repetat, la modul figurat, desigur, printr-un sms draguţ.
Mama sună şi-mi aminteşte că n-am mai trecut s-o văd de trei luni şi din nou am spus Nu. Nu pot să merg acolo, la casa părintească acum. Nu am nervi pentru o astfel de experienţă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu mă mai simt acasă acolo iar dacă simt nevoia să fac vizite, sunt alte locuri unde mi-ar plăcea să mă duc şi oameni pe care mi-ar fi drag să-i întâlnesc. Asta după ce-mi va trece lenea cronică de care sufăr în această perioadă şi care mă ţintuieşte în casă, îmi creşte pofta de cafea şi ceai, de vin fiert şi plăcinte, de ciuperci la cuptor şi de răsfăţ în general. Poate şi pentru că toţi cei care-mi sunt dragi sunt aproape, că nu-mi lipseşte nimeni şi nimic, cu atât mai puţin interogatoriul mamei (uneori cu lampa în ochi la propriu!) despre ce-am făcut, ce mai am de gând să fac - tai viţa din balcon să-l închid cu geamuri sau nu? fac odată curat acolo, că miroase a coteţ de la vrăbiile care s-au cuibărit între coardele sălbatice? de unde am poşeta asta şi de când, că pare nouă şi parcă mă plângeam că nu mă mai ajung cu banii fiindcă m-a ajuns criza şi pe mine, că bărbatul ce, că fata cum, că boli, că neamuri, că ce fac de sărbători, că de ce finii şi nu fratele, că dacă plec la Sighişoara s-o iau şi pe ea... în general cam tot ce mă face să tac şi să mă ascund.
Nu mai fac nimic din ce trebuie doar pentru că trebuie. Sper să pot să-mi permit acest lux cât mai mult timp de-acum înainte.

Noi suntem români!

Mai jos este imaginea de la: www.mapn.ro


...Şmecheri, pasionali, sensibili, talentaţi (fără discuţie!), mândri, aroganţi, leneşi, "orientaţi", neserioşi, vorbă-lungă, cheflii, da, aşa suntem... Însă niciodată chicioşi, cum ne arată televizoarele azi, de ziua noastră.

Am avut de ales între a-mi petrece Ziua Naţională la o înmormântare sau în faţa televizorului. Cum n-a trecut încă o lună încheiată de la ultimul eveniment funebru la care am fost parte activă, de pe urma căruia încă mă resimt, am ales televizorul. Nu m-am încumetat către locurile de interes , animate de ceaune sfârâinde şi muzici festive, către care acelaşi televizor încerca să mă ispitească, întrucât "baia de mulţime" e o tortură pe care o suport doar când nu se poate altfel. Aşa că am rămas cu Răduleasca şi Măruţă, cu Dana Grecu şi Radu Tudor.
M-a emoţionat din nou, ca în fiecare an, parada militară.
În rest, nebună şi urâtă lumea de afară...