Grig. Cele 180 de grade...

... I-am telefonat si i-am spus mai mult decat "La multi ani!". I-am spus ca as fi bucuroasa sa-l mai vad, ca ma tem sa nu ne ia moartea pe vreunul si nu mai apucam un sfert de ceas sa stam pe podul de piatra pe care l-am durat peste toate, o data pentru totdeauna, din esentele rare ale fiintelor noastre. A ramas ca ne vedem. Asa a ramas si anul trecut. Stiu ce urmeaza: de ziua mea o sa ma sune la randul lui si iar vom stabili ca trebuie sa ne vedem... Si va mai trece un an.

Cele 180 de grade de care vorbesc aici sunt cele de pe raportor, instrumentul acela scolaresc cu care se masoara unghiurile. Mereu am avut senzatia, privindu-l, ca da masura zilei, cu rasaritul la 0 si apusul la 180, sau ca arata cursul vietii insasi. La 0 e aterizarea din ciocul berzei pe cosul destinat, la 90 unghiul drept ce ar trebui sa insemne apogeul, dupa care, la cifre mari, obtuzitatile inerente.
In vremea inceputului, pendulam intre a ne ascunde si a ne afirma iubirea, in functie de ocazie, de interlocutori. Traiam scene amuzante cand ne intalneam, ca din intamplare, mai ales dupa ce am devenit colegi de serviciu, iar cei ce ne insoteau faceau oficiile si ne "introduceau": "Doamna, dansul este colegul nostru... Domnule, doamna este de azi colega noastra..." Cel putin in prima zi, a fost o incantare, caci am fost prezentati unul altuia de vreo cinci ori cel putin.
Am citit intr-o carte un mare adevar "Dragostea si durerea sunt cele doua lucruri care nu pot fi ascunse" (Cronin - Gran Canaria). Am experimentat acest adevar in fata asistentei care avea impresia ca atunci se tese ceva intre noi, si priveau prostiti la amorul nostru ca la facerea lumii. Damele erau oripilate. Cum, cu asa o fata comuna s-a combinat un barbat asa frumos, destept, sarmant?! Vai, dar e complet lipsit de gust... Pe mine ma banuiau de interese, desigur. Intre timp divortasem, aveam un copil de fusta mea si mai eram si uratica... Au fost si voci, masculine, ce e drept, care au fost de parere ca ma irosesc in relatia asta lipsita de orice orizont, ca nu vad de cat egoism da dovada Grig tinandu-mi prizoniera tineretea in aceasta poveste... Cum va fi viata mea peste 5 ani, cand eu voi avea 30 iar el 50? Peste 10 nici nu mai punem problema... Ca asa gandeau colegii de serviciu ar mai fi cum ar mai fi, dar rubedeniile noastre erau vehemente si recurgeau chiar la santaj sentimental. Mama ma ameninta ca nu ma primeste acasa cu el (n-as fi venit oricum in satul meu de campie, unde facusem nunta mare si lumea ma stia maritata cu altcineva). Tata ma afurisea si ma facea gasca picata in plasa acestui Don Juan uns cu toate alifiile. Deh, tata l-a cantarit ca intre barbati.
Cam asta era imaginea iubirii noastre in partea ei vizibila dinspre apropiati. Necunoscutii ne priveau cu simpatie. In cercurile intelectuale, elitiste chiar, pe care le-am frecventat la vremea aceea, eram primita ca fiind de-a casei. Se presupunea ca e ceva de capul meu devreme ce Grig iese cu mine mai mult de o data mai departe de pragul casei. Insemna ca m-a ales dintre cele ce trecusera inaintea mea, tantose, la bratul lui, prin luminile rampei. Eu eram atenta la reactiile tuturor, imi facea placere sa ma reinventez, sa ma transform din fata careia ii placea sa fie mereu in centrul atentiei, intr-un accesoriu pe care Grig il purta cu mandrie. Stiam atat: il iubeam cu credinta ca daca mana mea dreapta i-ar fi fost necesara la ceva, m-as fi lipsit de ea cu bucurie si multumire ca dragostea mea a fost demonstrata.
Dovezile de dragoste au urmat unele dupa altele. Mi se parea ca trebuie sa tin cont de tot ce-i place si de tot ce nu-i place la mine. Si, cu vremea, nu i-au mai placut hainele mele. Erau prea ostentative, pantofii prea inalti, prea luciosi, parul trebuia taiat ca nu-mi mai statea bine asa, cu pletele alea in vant, plus ca se uzasera. Transformarea mea se facea treptat din fata interesanta care eram, intr-o gospodina tunsa intr-un sason cu calota facuta permanent, cu ochelari urati pe nas, fuste lungi si lalai si cisme, ghete si sandale cu talpa joasa. Toate astea erau cadouri de la el. Cu coafura a fost cam asa: eu am zis "Trebuie sa merg la coafor, am vorbit cu cutare, (coafeza mea de dinainte de el) si ma asteapta maine, la 5. Asa ca vezi, nu vin acasa direct de la serviciu". El: "Lasa ca mergem aici, langa casa, ca nu-ti trebuie programare, ca le stiu eu pe fete". Si m-am tuns "la fete" ca o tanti de cel putin 45 de ani. Hainele mi le cumpara el, de cele mai multe ori din deplasarile in straintate sau in tara. Erau lucruri de calitate, cum eu n-as fi gasit pe piata, dar mai urate, mai terne n-am vazut in viata mea. La timpul acela credeam ca asa trebuie sa ma imbrac cu stil, ca eu, o fata de la tara, nu prea ma pricep ce se poarta, ce-mi sta bine... Incet-incet, m-a transformat intr-o femeie care arata cu 15 ani mai mult, dupa care nu mai intorcea nimeni capul. Nici eu nu ma placeam, dar eram recunoscatoare ca Grig m-a salvat din vulgaritatea in care ma simteam bine.
In sapte ani am parcurs cele 180 de grade. Eram altcineva, cum am spus.

Grig. Inceputul

Cand l-am vazut prima oara, purtam un costum taior si fusta, gri perla, din catifea reiata, croit dupa, moda timpului, cu umeri lati si inalti, revere inguste si lungi pana la talie si cu fusta lunguta si dreapta. Eram cu parul neincaruntit dar cenusiu, in culoarea naturala. Purtam breton Cleopatra si plete pana la jumatatea spatelui, imi fardam ochii in tonuri asortate la haine dar gura era rosie-ciclamen intotdeauna. Cocotata pe tocurile cui ale pantofilor bleumarin cu jumatate de funda si bumb auriu, paream inalta. Subtire eram si calcam apasat, ca si azi. Gatul mi-l tineam tapan si nasul pe sus, ca asa ma invatase mama, sa fiu mandra ca sunt urmasa tuturor afroditelor nasoase pe care marea insasi le-a zamislit! Era anul 1989, primavara. Aveam 24 de ani, eram maritata de 3 si aveam un copil de 1 an.
El, desi era acasa, ne-a primit in camasa bleu, cu maneci scurte, fabricata de o marca romaneasca de prestigiu, si pantaloni de stofa gri. Era incaruntit la tample, pieptanat ca Richard Burton, cu ochii ca ai lui Richard Burton, cu vocea lui Richard Burton, accentuand shakespeareian cuvinte banale in limba romana... Ne-a preparat cate un ness cu gesturi ample, teatrale. Cand mi-a sarutat mana in mijlocul incaperii, m-am vazut in sala de bal de palat si mi s-a taiat respiratia.
El avea 44 de ani. Eu, nici o sansa! M-am dus la el cu treaba, disperata, sa-l rog sa ma ajute, sa-mi puna o pila de la inaltimea functiei undeva mai sus, era chestiune ce putea sa devina de viata si de moarte, la propriu. M-a ascultat, m-a incurajat si, nauca, am plecat. Aveam ochii mariti de parca vazusem o stafie, caci nu intalnisem asemenea barbati decat in Orasul cu salcami sau Accidentul, dar aveau numai niste trasaturi estompate, ca orice inchipuire. Acum parea ca se coborasera dintre paginile cartilor sa ia acest chip, sa se intrupeze in aceast barbat care imi vorbise, ma atinsese si pe care simteam ca trebuie sa-l mai vad, ca ramasese nespus si nelamurit un ceva intre noi.

A doua oara cand l-am vazut, purtam o rochie alba de casmir cu guler-sal, ampla si fluida, manusi de ata negre, impletite de bunica cu multa arta si mult drag, o toca spectaculoasa si un taior “din pachet” negru cu dungi albe. Nelipsitii pantofi cu jumatate de funda si bumb auriu pe care i-am iubit si care m-au iubit. Eu aveam un farmec din alte vremuri. El, nici o sansa!
Era tot anul 1989, mai spre toamna. Ne-am intalnit intamplator, la aniversarea cuiva. Am constatat atunci, amabili, ca lumea e mica si ne-am declarat incantati ca zicerea s-a adeverit si in cazul nostru, ca aveam cunostinte comune. Amabili? Incantati? Cata ipocrizie! Urla fericirea in sufletul meu si-mi bubuia inima in piept sa ma dea pe spate. In ochii lui se vedeau flacarile care incendiasera tot inauntru, cum se vad limbile lungi si rosii dansand la ferestrele caselor ce par intregi pe dinafara dar care sunt mistuite de parjol inauntru.
In noaptea aia am stiut ca-mi va schimba destinul. M-am simtit pecetluita.
In anii care au venit am trait ceea ce se spune ca nu exista. Am impartit casa, banii, copiii (fata mea si fetele lui, una aproape de varsta mea!), zilele, noptile, mancarea, lupta (cu societatea, cu familiile, caci amandoi eram casatoriti, aveam copii, parinti)… Am impartit curajul de-a ne asuma iubirea si temerea pentru vietile noastre! Ne-am iubit cum o data in viata se poate. In vremea Revolutiei, pe strazi, cand mai suierau gloante si noi ne sarutam in ploaie in parcuri, ametiti. In vremea de dupa revolutie, epoca CPUN-ului, din care el a facut parte. Eram mandra de el pentru ca era acolo, in "atelierul" unde se luau masurile si unde se croia drumul tarii si al nostru, al tuturor. Am murit si am inviat pe 28 ianuarie '90, cand n-a venit acasa. A lipsit motivat - a fost prizonier in cladirea guvernului... In 18 februarie, cand iar n-a venit, ma gandeam sa-l caut la morga. In ce calitate, ma gandeam... cine eram eu?! In timpul zilelor, el era demnitar, eu o stenografa la un ziar obscur, dar noptile si diminetile devreme, eram femeia lui la pieptul careia se intorcea mereu, chiar daca venea de la cocktailuri simandicoase sau dupa ce dadea ochii cu moartea insasi.
In 1993 am devenit colegi de serviciu. Nimeni din cei din jur nu banuia macar ca noi ne trezeam in acelasi pat, cand ma intalnea pe culoare si ma saluta condescendent si colegial.
Ne-am iubit cu incrancenare, ne-am sprijinit unul de altul intr-o lume care avea ea insasi nevoie de puncte de sprijin.
Dementei zilelor i-am opus noptile. De zilele lungi, gri si aride din saptamana ne-am aparat cu dupa-amiezele de vineri cand faceam bagajele si plecam, cu piesele de teatru, concertele simfonice sau cu surprizele mari si mici pe care ni le faceam unul altuia...
Sapte ani au trecut repede. La sfarsit eram altcineva.

Si cu asta am spus tot

Varste

Iubirea e ceva viu. Simpatica si stangace la inceput, in "copilaria" ei, patetica, nebuna, iresponsabila si frumoasa in "tinerete" dupa care incepe sa i se vada celulita, sa-i cada muschii, sa-i slabeasca vederea, sa faca burta, sa incarunteasca... "Batranetea" iubirii vine cu suferinte, cu rautati si intoleranta, cu mizerii.
Fiecare decide pana la ce "varsta" poate sa ramana intr-o iubire.

O zi, multe povesti...

1 Septembrie. Azi a venit toamna. Calendaristic.
Grig implineste niste ani. I-as spune "La multi ani!", dar mi-e teama ca s-ar putea sa-l intristez. Tot anul nu i-am spus o vorba (nici nu stiu daca mai traieste!) si vin acuma sa-i spun bla-bla-uri conventionale?! Mie nu mi-ar pica bine... Daca nu-i spun, poate sa se intristeze ca nu mi-am amintit de el nici macar de ziua lui... Cum o fi mai bine sa-l intristez?! Pana pe seara ma mai gandesc, mai dau cu banul...
Tot azi implinesc 16 ani de munca numai in acest loc... Ar trebui sa sarbatoresc? Nu simt asta. Simt doar un gust de cocleala pe care nu mi l-ar spala nici o sampanie si nici o tarie. Nici o prajitura nu mi-ar sterge grimasa. Ma simt amortita si obosita de atata stat intr-un loc. Prea multe reguli, prea mult timp, prea multe fete noi. Prea... Colegilor mei de azi le amintesc de secolul trecut iar eu, fara sa vreau, ii compar cu oameni de pe vremea mea, lucru care nu-i avantajeaza. Ii raportez mereu la fiinte devenite ideale odata trecute in poveste, imi dau seama ca nu e corect, dar nu pot sa ma abtin...
Ciudatenia acestei zile este ca intre cei 16 ani de munca ai mei si Grig exista o legatura. Poate ne intristam impreuna... Mi-ar placea sa ne imbatam tare-tare, asa cum nu cred ca am fost vreodata, sa plangem, sa radem, sa ne amintim de tot ce-am trait impreuna, de tot ce-am impartit... pentru ca am trait tot si am impartit tot si nu o zi-doua, ci sapte ani...
Mda... Ce zi!