Toamna imprudenta

de Irina Stoica

Toamna asta ce se-arata nefiresc de imprudenta,
Rescriind în geografie sensul climei temperate,
Va vedea, când vocea vremii o va declara absenta,
Ca a fi si realitate si-aparenta nu se poate.

Toamna asta omeneasca, respirând duplicitate,
Tot silabisind a vara printre frunze scorojite,
Va simti suflarea iernii mult mai aprig decât toate,
Când realul îi va prinde, chiar de gene, stalactite.

Toamna asta fara riduri, logodita c-un chirurg
Ce i-a câstigat iubirea c-un transplant letal de verde,
Va vedea, chiar daca norii în amurguri nu mai curg
Ca în fata realitatii nebunia o va pierde.

Toamna asta prea naiva, care nici macar nu stie
Ca-n a lacului oglinda nu mai vede-acelasi chip,
Va ajunge-ntre hotare sa mai stea doar cu chirie
Si-n manuale sa nu fie nici macar ca arhetip.

Toamna asta antitoamna si profund irationala
Cu bemoli între Bacovii si punând diezi caldurii
E departe de-a-ntelege ca, desi nu-i ilegala,
Este împotriva firii, asteptarii si naturii.


Sursa:http://www.versuri-si-creatii.ro/creatii/i/irina-stoica-6zunsco/toamna-imprudenta-6zuhoco.html

A venit toamna, e clar

nu pentru că a ruginit frunza din vii şi rândunelele-au plecat ci pentru că m-a apucat melancolia până şi pe mine, care sunt cam defazată la capitolul anotimpuri.
E toamnă pentru că a început şcoala şi e aşa ciudat că acea sărbătoare, devenită aproape naţională, s-a mutat din 15 septembrie. Dar ce mai e ca înainte...
De cand mă ştiu, toamna a venit când a început şcoala. Cand îl auzeam pe tata ca mâine ne trezim cu noaptea în cap si mergem la Bucureşti să ne îmbrăcăm de şcoala îmi era clar ca vacanţa e dusă. Mersul cu picioarele goale prin praful fierbinte pe uliţă rămânea o amintire, la fel grija să nu-mi taie calea vreun şarpe. Marea, lăsată ca pe o floare la presat între paginile unei cărţi, mă bântuia luni bune, atât de reală că-mi venea să mă arunc în valurile care păreau aievea când rămâneam cu ochii in gol pe vreo tablă plină de formule... Şi dacă de a doua zi începea să plouă mocăneşte şi pomii se desfunzeau, dacă plecau păsările călătoare şi se strângea rodul bogat de pe câmpuri era doar pentru că începea şcoala :)
Mulţi, mulţi ani toamnele au venit aşa, mai întâi pentru elevul care am fost şi mai apoi pentru părintele care sunt. Cea mai vie amintire despre o primă zi de şcoala nu e legată de mine elevul ci de mine părintele pentru ca cele mai crâncene emoţii, cea mai ciudat de complexă stare am avut-o în prima zi de şcoală a fiicei mele. Atunci m-am simţit prima oară bătrană, copleşită de responsabilităţi, cred că atunci m-am maturizat de fapt. Anii de şcoală ai fiicei mele, mai ales cei din ciclul primar, au fost anii în care am învăţat despre mine multe lucruri bune, cum ar fi acela că pot. Orice.

N-am murit

dar n-am mai scris pentru ca n-am mai putut.
Am incercat, mi s-a parut greu si am renuntat. Erau atatea alte lucruri pentru care trebuia sa fac eforturi incat mi-am zis in sinea mea ca daca nu scriu de drag, usor si cu placere, atunci mai bine nu. Desigur, mi s-au intamplat lucruri in tot acest timp. Cel mai important nu este de bine. Nu mai pot sa ma bucur de nimic. Am asa, o vaga multumire pentru cate ceva, dar asta e maxim. Ma enerveaza telefoanele oamenilor care ma intreaba de sanatate, care poate sunt sincer ingrijorati de faptul ca nu mai dau niciun semn de viata, care cred ca sunt curioasa sa stiu ce s-a mai intamplat cu ei, ce le mai fac copiii, sotii, soacrele, sa se planga de bani, de pensii, de te miri ce sau sa-mi spuna pur si simplu ce mai fac. Nu ma intereseaza. Sun eu daca vreu sa stiu ce mai fac. Cred ca sunt bine intentionati, cred ca le pasa, cred orice vor ei sa cred, dar acuma vreau sa stau aci in gaoacea mea sa-mi revin. Tristetea este ca cei de la care astept un semn, cu care mi-ar placea sa schimb cateva vorbe, tac la randul lor iar eu respect asta, desi mi-e dor de unii dintre ei si-mi lipsesc. Ii iubesc pe cei care-mi scriu e-mail-uri sau imi lasa offline-uri pe mess. Prefer asa. Jur ca le raspund tuturor.
Da, am divortat si am crezut ca cel mai greu imi va fi cand voi sta fata in fata cu fostul meu sot in fata judecatorului, dar n-a fost asa, desi am plans in ziua aceea pana am simtit ca ma scurg si inca vreo cateva zile dupa aceea; mi-e greu in fiecare zi de atunci si pana azi pentru ca ma chinuie intrebarea: oare n-am gresit? Stiti cu totii cat am ezitat, cat am cautat cai de salvare, cum mi-a spus toata lumea ca nu se mai poate asa, ca e bine s-o rup... Au trecut niste luni bune si nu cred ca asa trebuia sa se intample.
Intre timp, muncesc 10 ore pe zi, fac la volan 36 de km zilnic prin Bucuresti, uneori intr-o ora, alteori in trei ore, si imaginati-va cate am vazut in trafic din mai si pana acum, cat material pentru blog as fi avut insa mi-a fost greu sa scriu ceva.
Acum sunt in concediu si daca nu fac zacusca si nu dau restante (n-am avut decat una!), sunt sofer. Sa va spun ce fac maine. Dis de dimineata fac un drum Nerva Traian-Pipera pentru fiica mea, ma intorc si-mi recuperez mama din zona Vitan pe care o transport la Peris la mama ei, bunica mea adica, dupa care poate o duc acasa la ea, la cincizeci de km de Bucuresti. Intre timp se face seara, ma asez in fotoliul meu preferat cu un pahar de vin in fata, ma uit la tenis ca e US Open in plina desfasurare, chiar daca ploua de doua zile, citesc doua-trei pagini din Climate si adorm. Intereseaza pe cineva o astfel de viata?