Dimineaţă, când te trezeşti, verifici dacă nu calci pe vreun caca sau pişu sau pe însuşi bătrânul tău câine pentru că uiţi că tocmai a murit şi că nu mai e cazul... Şi plângi.
Mă rog, cumva trebuie să mergi mai departe, drept pentru care te speli pe ochi, pe dinţi, iei o gură de cafea, te pregăteşti să dai ochii cu tot ce te aşteaptă afară.
Dai să-ţi tragi cismele şi fularul dar nu! nu ai verificat castroanele dacă ai pus bobiţe şi apă să ajungă pănă vii... Nu ştii că nu de boabe are nevoie câinele tău ci de tine dar vrei să-ţi linişteşti conştiinţa şi vezi că liniştirea conştiinţei tale nu mai foloseşte şi... ce faci? Plângi, că... ce-ai mai putea să faci...
