În fiecare zi constat că îmi rămâne mic câte ceva. Haine (am câteva kilograme în plus cu care duc un război perfid de câţiva ani), casa, oalele pentru mâncare, priveliştea de la geam, oraşul chiar. Mi-a rămas mică viaţa mea. Mă strânge pe la cusături, se cască pe la nasturi.
8 comentarii:
Bizar. Am aceeaşi senzaţie. Cum evadăm din ea ? Din viaţă, adică. Atunci când e prea strâmtă pentru ceea ce vrem să facem.
Toate ajung la o răscruce, la un nivel maxim peste care ai senzaţia că nu mai poţi trece. Dar întotdeauna apare o soluţie şi atunci trebuie sa treci la altă "mărime" care să te încapă, la alt nivel care să-ţi ofere spaţiul care să-ţi permită să respiri, care să te facă să mergi înainte. "Dacă eram o direcţie, aş fi fost: Înainte."
Vezi că uneori schimbarea în bine vine când începi să tai cu curaj din chestiile care îți mănâncă aerul ... și să mai spui și nu la unele chestii ...
"Vocea-de-departe
Evadez într-o altă viaţă pe care o încep cum începi o casă. Întâi am visat-o, apoi am desenat-o, acum "meşteresc" la temelie.
@TU
Dintr-o carte
"- Şi cu viaţa noastră cum rămâne?
- O mai începem o dată."
"Mekone
Bun venit aici. Mare dreptate ai. Sunt atentă ca binele meu să nu însemne răul altuia. E un principiu de la care nu pot să mă abat.
adesea, citind blogul tau, am senzatia ca esti Sanziana din cartile Ilenei Vulpescu...uneori, ai aceleasi ganduri, aceleasi cuvinte ca si ea :)
Te aştept. În Bucureşti, sau la Paris, mi-e totuna. La o cafea cu poveşti.
Trimiteți un comentariu