Bruno

A venit in curtea socrului meu intr-un moment cand acesta agoniza si la scurta vreme a si murit. A stat ascuns si a privit temator spre geamurile luminate ale casei. A asteptat un semn. Era toamna tarziu si se facea din ce in ce mai frig, ploile si brumele albeau pamantul si ierburile. Ii vedeam ochii lucind in noapte si ma infioram dar am stiut din prima clipa ca nu am de ce sa ma tem de el. E mare si negru, calca rar si apasat iar botul e intepenit intr-un fel de zambet de Mona Lisa – nu stii daca e vesel sau furios, daca e durere sau bucurie in expresia fetei lui (caci fetele cainilor au o expresivitate pe care, poate, numai fata umana o mai are) la care se adauga paleta privirilor, cu atat de multe nuante…
A avansat incet dinspre fundul gradinii catre fata casei, pe masura ce observa ca gaseste in fiecare zi un vas cu apa si un codru de paine.
A spionat, a inteles care e programul stapanilor casei si a avut prima initiativa: a devenit o escorta discreta, un bodyguard care descuraja orice potential agresor, patruped sau biped pentru cumnata mea care face naveta la locul de munca.
Eu l-am botezat si l-am aparat, pentru ca nu toata lumea l-a primit la fel de bine. Era un venetic. N-avea pedigree si carnet de sanatate dar nobletea si taria de caracter l-au ajutat sa-si faca loc in mica noastra comunitate. Incet-incet, a devenit stapanul curtii si al cartierului, din ce in ce mai multi pui de caine s-au nascut negri…
Am avut o senzatie de déjà vu la prima intalnire cu el. Mi-a aminit o scena dintr-un film vazut cu douazeci de ani in urma, film care mi-a facut o impresie puternica.

E un lord. Primeste cu amabilitate musafirii, fie ca sunt oameni sau catei, insa le impune discret limite de comportament. Sub ochii mei s-a petrecut urmatoarea scena: venisem cu tatal meu sa luam ceva voluminos dintr-o magazie. Bruno era singur acasa. Ne-a intampinat, s-a gudurat pe langa noi, ne-a urmat, l-a ajutat pe tatal meu - a sprijit o usa ca sa poata sa iasa cu ambele maini ocupate, l-a condus pana la poarta unde s-a pus de-a curmezisul si l-a privit intr-un fel care spunea "Bine, bine, te-am ajutat, dar ce vrei sa faci nu-mi place. Pe poarta nu iesi cu astea". Nu l-a latrat, nu l-a muscat, l-a privit si i-a blocat iesirea. Am venit eu, care sunt mai de-a casei, si am mediat conflictul...
Nu vreau sa par paranoica, dar venirea lui in familia noastra intr-un moment in care cumnata mea ramanea singura pe lume (il mai are doar pe sotul meu si o matusa in alta localitate ca rude de sange), felul in care a inteles ca are nevoie de protectia lui, modul responsabil in care trateaza relatiile cu oamenii e ceva ce tine de nepatrunsul si neintelesul energiilor ce ne inconjoara si pe care le simtim si atat. L-am vazut pe Cerberus asteptand sufletul batranului muribund sa-l treaca Acheronul, dar faptul ca a ramas de paza casei si stapanei locului ma face sa cred ca e Bruno, catelul nostru care zambeste ca Mona Lisa, un lord intre oameni si catei.