Nu cred în noroc

N-am câştigat în viaţa mea nimic. Când un loz în plic era o moneda de 3 lei, maximum ce puteai să câştigi cumpărând un astfel de loz era contravaloarea sa, adică tot 3 lei. Ei bine, niciun câştig de genul acesta nu mi s-a întâmplat.
Sunt mare iubitoare de sporturi şi m-am băgat deseori în discuţii şi comentarii  cu băieţii despre meciuri, sportivi, tactici şi ale chestii de fineţe legate de sport. Totuşi la pariuri nu mă bag pentru că ştiu că n-are nicio legătură ştiinţa când se învârte vreo ruletă, se trage la sorţi sau, mă rog, undeva Fortuna intervine decisiv.
Ce veau să spun de fapt, e că văd zi de zi oameni care joacă bani, nervi, speranţe, un capital preţios din punctul meu de vedere, un capital pe care eu nu l-aş lăsa ca pe un jeton pe o roată a norocului niciodată. Poate pentru că nicio roată nu mi-a zâmbit. Dar nici eu ei! Drept pentru care mă mir cum pot mii, milioane de oameni să dea din puţinul lor ceva să cumpere un loz la loterie, să tragă o mână la păcănele, să parieze pe un picior de fotbalist despre care citeşte că n-a dormit, că trage pe nas, că intră pe teren pentru că patronul lui trebuie să-l vândă şi-l scoate pe piaţă... Ce-i face pe aceştia să creadă?! Ce-i mână? Cât de disperat să fii încât speranţa să crească natural ca un reflex al instincului de conservare dar să-ţi întunece judecata?! E trist optimismul acestor oameni. Sunt curioasă cât au jucat la loto primii treizeci din top ten bogați ai României până au ajuns atât de bogați, sau poate norocul se exprimă într-o limbă la care marea masa nu are acces?! Chiar, norocul în ce limbă vorbeşte?!
Acum îmi vine în minte un banc. Bulă, care n-avea noroc, în fiecare seară se ruga la Dumnezeu să câştige la loto. Şi azi aşa, mâine aşa, Bulă se ruga, Dumnezeu asculta, verifica biletele la loto, dar pe-al lui Bulă nu-l găsea. Aşa că Dumnezeu s-a plictisit şi i-a apărut lui Bulă în vis şi i-a zis: "Bulă, am înţeles, dar dacă vrei să câştigi la loto,  cumpără şi tu un bilet..."
Totuşi nu cred... Chiar aşa?! Până şi Dumnezeu?!...

Sursa foto: www.ziarulfaclia.ro

D-ale crizei

În criză strângem cu toţii cureaua. Ne mai abţinem de la mâncare, niciodată de la băutură. Aceia care pot, renunţă la hăinuţe, la electrocasnice şi cam atât. Dar omul care e om îşi ia casă în criză, pentru că şansa să găseşti casa visurilor tale la banii tăi e mai mare în criză.
O respect pe fiica mea pentru că a avut curajul şi înţelepciunea să-şi ia o casă deşi e criză. Nu am cuvinte să le mulţumesc celor are au ajutat-o, nu am zile să răsplătesc acest gest fără de care bucuria şi împlinirea pe care le trăim azi nu ar fi fost posibile.
Pentru că ce e o casă?! E locul unde se naşte un univers, locul unde se adună prietenii, unde iubirea învaţă să locuiască şi pe pământ nu doar în gând, unde familia capătă sens şi conur.
Nu uit senzaţia tinereţii mele pentru care nu cunosc un cuvânt care s-o definească. Treceam seara pe străzi şi ferestre
se luminau una câte una, clădiri mari şi mici, vechi şi noi, dar nicio fereastră nu era a mea, nicio uşă nu se deschidea cu o cheie pe care s-o am doar eu. De aceea, scopul vieţii mele a fost să am o casă a mea, unde un big-bang să facă posibilă o lume, a mea.
Când aveam prima mea casă, împlineam treizeci şi trei de ani. Era criză şi atunci. Fiica mea are prima casă la douăzeci şi patru şi jumătate. Şi e criză. Încă.

... Şi da, s-a mutat la ea acasă. Nu simt că am pierdut-o, nu simt decât că s-a împlinit, că o iubesc mai mult pentru curajul de a face un vis posibil...

Sursa foto: a1.ro/lifestyle/family/foto-6-pasi-prin-care-sa-construiesti-o-casuta-din-turta-dulce.html

De ce nu mă bag în politică?

Pentru că nu pot să înghit dimineața, pe burta goală,  în fiecare zi, o broască râioasă.
Ba mai mult, suport din ce în ce mai greu orăcăitul ce răzbate din burțile celor care pot sau care vor să ne convingă că pot.

Unde eşti copilărie...

..."Astazi chiar de m-as întoarce
A-ntelege n-o mai pot...
Unde esti, copilarie,
Cu padurea ta cu tot?"...
  

E bine să pleci

când simţi că trebuie, că nu mai e locul tău acolo, de la casa părintească la viaţa cuiva. Când lumea în care te învârţi nu te mai încape, când nu mai ştii, nu mai poţi sau nu mai vrei să cârpeşti un trai, o relaţie (de muncă, de iubire, de familie) e cazul să pleci. Când nu te mai regăseşti într-o profesie, într-o relaţie, într-o căsnicie, într-o ţară, e bine să pleci. Când drumul te cheamă, când simţi că poţi să schimbi ceva, să ajuţi, să te ajuţi, chiar dacă repari doar, când pereţii casei, oraşului şi ţării te apasă, e cazul să pleci! Altfel sigur îţi va părea rău. Că n-ai încercat.

Mi-e frig şi mi-e frică

Ştiu, e Săptămâna Patimilor şi toată lumea se iartă cu toată lumea, se întoarce la cele sfinte, dacă undeva, în adâncul fiinţei fiecăruia se află ceva de genul, dacă nu, se întoarce la ce are dar eu nu pot să mă rup de mintea mea care face calcule. Am urât matematicile de când am fost nevoită să umplu pagini de pătrăţele cu 2-uri în chip de lebede elegante şi care ieşeau biete raţe gârbovite şi cocoşate, însă viaţa m-a învăţat că nu-mi trebuie cine ştie ce abilităţi de calcul ca să constat că fac o muncă plătită cu 270 de euro/lună în România, iar în Marea Britanie, pentru aceeaşi muncă, aş încasa 850 lire sterline sau 900-1000 de euro în Italia, Franţa, Belgia... Pe cale de consecinţă, nu mai am linişte până nu voi pleca din ţara asta unde, clar! nu mai rentează să trăieşti. Şi, hai să zicem că banii nu sunt totul, dar îmi vine să-mi iau câmpii când văd că PP-DD creşte în sondaje şi se prefigurează să devină o forţă în ţara asta! Mie mi-a ajuns epoca Băsescu şi chiar nu vreau să trăiesc într-o ţară în care un personaj ca Dan Diaconescu face şi desface guverne pentru că, nu-i aşa, din poziţia a II-a va putea juca rolul UDMR-ului care jonglează cu procentele cum îi convine. Măcar UDMR-ul avea o scuză, era votat de o etnie, dar ce etnie reprezintă PP-DD?! Zău, nu e o toană, mă gândesc serios să plec de aici, cel puţin pentru trei-patru ani pentru că nu vreau să fiu părtaşă la ce urmează, pentru că nu mai vreau să fiu minoritatea care se supune majorităţii. Nu mai vreau democraţie de România, şi drept urmare, singura manifestare democratică de care sunt capabilă faţă de ţara mea este să o las aici, cu oamenii ei care îşi exprimă dreptul la vot şi aduc la putere oameni care îmi plătesc mie munca aşa şi nu că n-ar vrea să-mi dea mai mult dar, ce să vezi, ţara asta nu are bani de salarii că deh! e criză n'aşa, şi de unde pretenţia asta cum că să mă plătească cum m-ar plăti englezul, francezul, elveţianul sau belgianul?! Dar ce să te faci că eu ştiu că are bani de alte alea pentru unii, pentru alţii. Atunci să rămână ei aici să facă ce-or şti fiindcă eu aşa nu mai pot. Toate acestea îmi ridică tensiunea, pulsul şi părul pe şira spinării, de frig şi de frică, şi îmi cam cauzează întrucât am şi eu o vârstă de-acu', faza în care înjuram în faţa televizorului e de mult depăşită iar în ieşitul cu un A4 legat de gât în Piaţa Universităţii nu cred.

Primăvara

A trecut iarna geroasa,
Campul iata-l inverzit,
Randunica cea voioasa
La noi iarasi a venit.

Dintr-o creanga -n alta zboara
Sturzul galben aurit,
Salutare , primavara,
Timp frumos, bine-ai venit!

Turturelele se-ngana,
Mii de fluturi vezi zburand
Si pe harnica albina
Din flori miere adunand.

Canta cucu-n dumbravioara
Pe copacul inflorit,
Salutare, primavara,
Timp frumos, bine-ai venit!

Adaugat de : MPR
în http://www.versuri-si-creatii.ro