Ochi în ochi cu vara

Simply falling

Exerciţiu de respiraţie

la Predeal. Aer proaspăt în plămâni, oxigen sub formă de idei și noțiuni pentru creier, infuzie de oameni noi și interesanți. Căci ce altceva este o școală de vară ?!

Sunt omul care crede într-o idee

Cum ar fi că familia e ceva pentru care trebuie să lupţi, să faci tot ce poţi să ai lângă tine cât mai mult părinţii, copiii, bărbatul, părinţii lui (care sunt şi ai tăi, depinde cât de mult vei să crezi asta).
Cred că e bine să fii pe picioarele tale, după ce ai împlinit optsprezece ani. Cred că e bine să ai carte, nu diplome, ci cunoştinţe din cărţi, să ştii totul - de la cum se foloseşte o furculiţă de peşte până la povestea cetăţii Kaliacra, cel puţin, pentru că tot e pe-aproape. 

Kaliakra, Grota Sf, Nicolae
 

De Tomis, Callatis, Histria şi Capidava cui îi mai pasă?!
Totuşi, cred că pot face la Capidava, într-o zi, în ciuda Apelor Române, a Sanepidului, gărzilor financiare şi anafurilor, un bistro pescăresc comparabil cu Dalboca Bulagariei.
Cred că viaţa poate fi bună şi aici, şi muncesc zi de zi de pentru asta iar sacrificul suprem pe care îl fac pentru o idee e să înghit o broască râioasă pe burta goală cam la două săptămâni. Pentru o idee.

Dălboca, Bulgaria, Ferma de midii

Astăzi vreau să zic doar că

e important să fii văzut.
De unul care, văzându-te, se poate simţi săgetat de ochii tăi, de foşnetul rochiei, de glezna fină, de părul tău de ce culoare o fi, de... mai ştii ce poate să-l săgete?! Important e să te vadă!
De altul care vede în volcabularul tău cărţile citite pe sub bancă sau în nopţile când nu ţi-a scos tata buşoanele de la contoarul de lumină, sau citite sub plapumă cu lanterna... Pentru că ce ştiu părinţii?! Să mănânci şi să dormi, de parcă în viaţă poţi să reuşeşti doar cu atât...
Să te vadă omul care o să facă ceva cu tine, o să te prindă în dansul pe care îl repeţi de mult, pe care îl ştii şi în care vei străluci, care să te scuture de anonimatul prăfuit în care dormitezi.
Pentru asta trebuie să faci şi tu ceva - să te laşi văzut. Să ieşi în piaţă, în lume, să te lansezi în cursă. Trebuie curaj şi oarecare logistică, mai ales interioară, dar trebuie. Să ai noroc? Eu zic doar atât: e destul să fii văzut de cine ştie să vadă şi i se potriveşte la ceva ceea ce vede la tine.

Dumnezeu există!

Îmi dă câte un şut în fund aproape zilnic. Uneori atât de tare că fac un pas înainte. Nu glumesc - nimeni în carne şi oase nu-mi aşează lucrurile în aşa fel încât să ajung la o astfel de concluzie, şi dacă nu e Dumnezeu, atunci cine?!

Ce mai fac?

Mai bine, mult mai bine decât mă aşteptam.  Adică, muncesc, deci sunt ocupată, deci câştig bani, deci e bine.
Apoi mă uit la viaţa celor care îmi sunt dragi şi aproape şi văd aşa, că fiimea are prima ei călătorie cu avionul şi trăieşte din plin această aventură, că are nevoie de mine, ceea ce mă măguleşte şi mă face să mă simt de două ori bine: una că uite, chiar dacă a trecut de douăzeci şi cinci de ani îi sunt ncesară şi a doua pentru că a ajuns, prin puterile ei, pe munca şi mintea ei să urce într-o firmă mare până acolo încât s-o reprezinte în lume.  Apoi mama mea, azi-mâine 68 de ani, face ce face şi n-o mai doare un picior, alt picior, în spate, în călcâi pentru că a fost la medicul de familie (acelaşi pediatru al fiicei mele) care i-a dat injecţii şi radiofgrafii şi gata! n-o mai doare. E de bine? E! Lui, omului de lângă mine şefa-cea-cusurgie îi apreciază munca, banca i-a dat credit şi belele vechi devin rezolvabile, e mai mult decât bine, e ca şi când am fi câştigat la loto. Şi cel mai bine e că mi-am regăsit pofta şi nevoia de a fi în arenă. De a scrie, de a face, de a cunoaşte oameni, de a fi vie, de a fi până la urmă. Regrete, am câteva, vorba cântecului... Că n-am mirosit o ramură de liliac în primâvara asta, dar nu poţi să le ai pe toate dintr-o data...