Adaptarea încotro?

Cea mai pregnantă amintire pe care o am din primele mele zile la oraş este o senzaţie. Aceea că mă aflam într-un carusel, lucru care m-a obligat să măresc ochii şi să-mi ascut mirosul cât puteam de mult ca tot ce îi deosebea pe oamenii aceia, trăitori aici de mulţi ani să-mi devină cunoscut şi familiar în timpul cel mai scurt. Îmi doream cu ardoare să devin "de-a casei" în orice loc al oraşului, nimic să nu mă trădeze că nu aş fi crescut aici. Nu am pretins niciodată că m-am şi născut aici. Sunt şi am fost mereu mândră cu satul meu, însă am avut momentele mele de timorare şi de stângăcie pentru că vedeam că orăşenii erau altfel.
A fost modul meu de adaptare.
Nu mi-a trecut nici o clipă prin cap că restul lumii trebuie să mă accepte şi să mă suporte indiferent cum mă port, cum mă îmbrac, cum, cât şi când vorbesc... Am grijile astea pentru că îmi pasă şi pentru că respect şi mă respect. De aceea mă simt îndreptăţită să pretind nici mai mult nici mai puţin decât să fiu tratată la fel.
Orăşeni se fac şi azi. În fiecare zi cel puţin o fată (şi/sau băiat) coboară pe un peron de gară sau autogară cu dorinţa de a trăi la oraş dar nu mai văd la ele (şi nici la ei) vreun gând, ca să nu mai zic vreo tendinţă de a sta în banca ta şi a te uita la alţii până te lămureşti ce şi cum cu viaţa la oraş.
Dar ce vorbesc eu aici de bun simţ şi bune maniere când n-are ce să caute la oraş cineva care nu ştie cum se foloseşte o budă cu scaun, colac şi dispozitiv de tras apa?!? Nu contează dacă e publică sau privată, a ta de-acasă.
Înţeleg că ce e civilizaţia şi ce vrea ea nu se învaţă în toate casele în care barza lasă copii, dar adaptarea ar trebui să fie în natura umană. Umană zic, pentru că eu încă îi consider oameni pe concitadinii mei, deşi ei se încăpăţânează să mă contrazică zi de zi. E plin de neadaptaţi la viaţa de oraş pe trotuare şi pe carosabil, în parcări, săli de spectacol, stadioane, în instituţii de tot felul. După cum aruncă cocoloşul de hârtie, mucul de ţigară, nelipsitul pet din care suge un ceva colorat, după cum foşneşte celofane sau plescăie indiferent că mănâncă sau doar rumegă îl vezi imediat cam la ce stadiu de evoluţie se găseşte...
De ce modelul "ca la uşa cortului" prinde şi e mai la îndemână decât "cu decenţă şi bun simţ"?!? De ce a devenit cool stilul jegos?!?
Mare lucru şi adaptarea asta şi nebănuite legile ei...

Eu, TU şi Ovidiu

... Ce mai fac? Kilometri. Şi pentru că sunt o excentrică, nu merg la munte, ca toată lumea ci la mare, la noi la mare. După cum se vede, Ovidiu e bine, eu sunt bine... Şi marea e bine. Nu i-am făcut poză pentru că n-am îndrăznit să mă apropii de ea. Era în criză. De nervi. Abia scăpase din chingile gheţurilor şi, cum nu e obişnuită cu astfel de obrăznicii, am auzit-o şi mi-a fost destul să înţeleg că trebuie să mă ţin departe...
Ce nu mi-a plăcut a fost aerul de oraş părăsit al Constanţei. Părăsit de Mazăre...

P.S. TU ai făcut pozele, mulţumesc :-*

Un nou anotimp

(mie)

A venit iarna.
Vino către mine
cu mâinile întinse.
Lasă în urmă totul
norii, iubirea mea pentru maci -
nu mai contează căci fac parte dintr-un anotimp prea singur
şi de disperare.
Vino către mine
călcând pe cioburile stelelor
(le adunasem să te întâmpin
dar le-am spart de caldarâmul aşteptării
de emoţie când te-am zărit).
Vino către mine
cu mâinile întinse.
E vremea mea acum,
să nu mă iroseşti.
A venit iarna
şi poemele toate s-au strâns la ferestră.
Le voi scrie, desigur...
Acum a venit iarna.
Să lăsăm în urmă totul,
să lăsăm în urmă...

30 noiembrie 1983

This love

La mulţi ani...

Mă întreb

Motto: Nu aruncaţi diamante la porci

Cât de porc să fii, în calitate de şef, încât să mă chemi la serviciu vineri seara sau sâmbătă dimineaţa să semnez că am luat la cunoştinţă de aprecierea de serviciu cu privire la activitatea desfăşurată de subsemnata în anul 2009?!?
Mai porc decât ştiam.
Ce ai vrea să demonstrezi cu asta?!? Ce muşchi trebuia să admir? Sau poate că trebuia să mă tem?!?
Atâta poţi să emani de deasupra râtului grohăitor, de la înălţimea unui orizont care e una şi aceeaşi cu limita trocului?!?
Cum nu mă pun la mintea unui porc, am venit să semnez, dar marţi pe la 10.30.

Gânduri la multe minusuri

Îmi plac zilele astea de iarnă. Aşa geroase. Îmi place lumina reflectată de toţi fulgii de zăpadă încremeniţi în poză spectaculoasă de balet. Cerul senin, luna în creştere, soarele roşu dimineaţa şi atât de sticlos ziua, amurgul pe zapadă, printre crengile pline de chiciură nu ne sunt date prea des. Scârţâitul zăpezii din iarna asta mi-a adus în minte iernile din copilăria mea, plimbările cu sania mare, trasă de cai, privalurile transformate în derdeluş şi balta îngheţată, pe bătrânii mei morţi de mult adunaţi în jurul focului îmbiindu-mă cu boabe fierte şi felii uriaşe de pâine de casă friptă pe plită şi răcorită cu strat de untură sau mujdei de usturoi, mirosul de scovergi care se ridica peste sat odată cu fumul din sobe.
Am fost de curând acolo şi am întrebat, aşa, într-o doară, care dintre puţinii proprietari de cai şi căruţă mai are sanie şi chiar o mai foloseşte. N-a ştiut să-mi spună tata. N-a mai văzut nici una alunecând pe vreo uliţă de ani. Păcat.
Păcat că unii nu se pot bucura de toate astea pentru că n-au ghete groase, paltoane, fulare şi geci, mănuşi şi căciuli. Păcat că în unele case e frig, în unele minţi e ger, în unele suflete e negură...

Vedere de la geamul meu

Aşa e în afară.
Aia mică, verde şi zgribulită din dreapta e B85CSP pe care am folosit-o pe post de sanie din când în când.


Înăuntru e cald şi pregătesc diverse chestii. Aşa arată una dintre ele.