Lucrurile sunt simple

A venit întârziata, adică eu

2011-11-16T22:50:00.039+02:00

Stefan Hrusca - Amurg de iubire

şi vă spune că s-au întamplat multe între timpul acesta. Cum ar fi nevoia de a vă explica postarea anterioară. Nu voiam decât să spun ca mi-e dor tare-tare să merg la teatru și că am două mari pasiuni în viaţa asta: teatrul şi sportul (minus fotbalul, care nu mai e de mult un sport, e o afacere si atât! - părerea mea de cunoscător).
Revenind, am primit de la fiica mea bilete la turneul de tenis de la Bucureşti care a fost hăăăt, în septembrie, şi dacă mă gândesc bine, e cea mai mare bucurie pe care am trăit-o în această toamnă.
Între timp, a fost 15 noiembrie, ceea ce se numeşte ziua mea. Am primit telefoane, mesaje, cadouri şi gesturi care mi-au întărit credinţa că merită să îmbătrâneşti cu un an numai ca să vezi acest spectacol care se pune în mişcare pentru tine. Aviz sinucigaşilor: nu vă sinucideţi, aşteptaţi să vină ziua voastră pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi!
Aşa ceva ca de ziua mea, mai rar. Am tăiat multe legături cu bună ştiinţa, şi nu de azi-de ieri. Cu toate acestea, am avut surpriza să constat că un om cu care n-am vorbit de foooaaarte mulţi ani, şi spun aşa pentru că chiar nu le mai ştiu numărul, s-a zbătut să-mi afle numărul de telefon şi m-a sunat de ziua mea. De ce ar fi ziua mea importantă pentru aceşti oameni, când ea nu e importantă pentru mine?! Poate pentru că însemn ceva pentru ei...
Sunt ceea ce se cheamă un Scorpion cu ascendent în Scorpion care trăieşte în ascuns, are taine, e interiorizat şi oarecum depresiv dar enorm de sensibil şi prietenos cu cei aleşi. Sunt, de asemenea, un om încercat care a făcut 47 de ani şi pe care puţine lucruri îl mai pot scoate din papuci. Totuşi, am vibrat la un buchet de frezii mov desigur, de la fiica mea şi la cerceii cu pietre de asemena mov de la cea care joacă rolul scoacrei dar care îmi e o bună prietenă încă din copilărie, sau cel puţin eu aşa o simt.
TU să-mi faci poze în tricoul acela special cu care m-ai cadorisit, pentru că eşti paparazzo-ul meu oficial şi mă cunoşti cel mai bine, şi poate mă ajuţi să-mi arăt lumii noul look într-o ureche. Până o facem şi pe-asta, let's valse!

O gâză

2011-10-12T23:31:00.011+03:00

Horatiu Malaele - O gaza (tv show)

... Sunt sănătoasă, da... Bicepşii, tricepşii şi alţi -pşii sunt bine. Doar câte o gâză, câteodată...

Toamna imprudenta

2011-09-27T10:32:00.001+03:00

de Irina Stoica

Toamna asta ce se-arata nefiresc de imprudenta,
Rescriind în geografie sensul climei temperate,
Va vedea, când vocea vremii o va declara absenta,
Ca a fi si realitate si-aparenta nu se poate.

Toamna asta omeneasca, respirând duplicitate,
Tot silabisind a vara printre frunze scorojite,
Va simti suflarea iernii mult mai aprig decât toate,
Când realul îi va prinde, chiar de gene, stalactite.

Toamna asta fara riduri, logodita c-un chirurg
Ce i-a câstigat iubirea c-un transplant letal de verde,
Va vedea, chiar daca norii în amurguri nu mai curg
Ca în fata realitatii nebunia o va pierde.

Toamna asta prea naiva, care nici macar nu stie
Ca-n a lacului oglinda nu mai vede-acelasi chip,
Va ajunge-ntre hotare sa mai stea doar cu chirie
Si-n manuale sa nu fie nici macar ca arhetip.

Toamna asta antitoamna si profund irationala
Cu bemoli între Bacovii si punând diezi caldurii
E departe de-a-ntelege ca, desi nu-i ilegala,
Este împotriva firii, asteptarii si naturii.

Sursa:http://www.versuri-si-creatii.ro/creatii/i/irina-stoica-6zunsco/toamna-imprudenta-6zuhoco.html

A venit toamna, e clar

2011-09-25T18:35:00.000+03:00

nu pentru că a ruginit frunza din vii şi rândunelele-au plecat ci pentru că m-a apucat melancolia până şi pe mine, care sunt cam defazată la capitolul anotimpuri.
E toamnă pentru că a început şcoala şi e aşa ciudat că acea sărbătoare, devenită aproape naţională, s-a mutat din 15 septembrie. Dar ce mai e ca înainte...
De cand mă ştiu, toamna a venit când a început şcoala. Cand îl auzeam pe tata ca mâine ne trezim cu noaptea în cap si mergem la Bucureşti să ne îmbrăcăm de şcoala îmi era clar ca vacanţa e dusă. Mersul cu picioarele goale prin praful fierbinte pe uliţă rămânea o amintire, la fel grija să nu-mi taie calea vreun şarpe. Marea, lăsată ca pe o floare la presat între paginile unei cărţi, mă bântuia luni bune, atât de reală că-mi venea să mă arunc în valurile care păreau aievea când rămâneam cu ochii in gol pe vreo tablă plină de formule... Şi dacă de a doua zi începea să plouă mocăneşte şi pomii se desfunzeau, dacă plecau păsările călătoare şi se strângea rodul bogat de pe câmpuri era doar pentru că începea şcoala :)
Mulţi, mulţi ani toamnele au venit aşa, mai întâi pentru elevul care am fost şi mai apoi pentru părintele care sunt. Cea mai vie amintire despre o primă zi de şcoala nu e legată de mine elevul ci de mine părintele pentru ca cele mai crâncene emoţii, cea mai ciudat de complexă stare am avut-o în prima zi de şcoală a fiicei mele. Atunci m-am simţit prima oară bătrană, copleşită de responsabilităţi, cred că atunci m-am maturizat de fapt. Anii de şcoală ai fiicei mele, mai ales cei din ciclul primar, au fost anii în care am învăţat despre mine multe lucruri bune, cum ar fi acela că pot. Orice.

N-am murit

2011-09-07T21:32:00.010+03:00

dar n-am mai scris pentru ca n-am mai putut.
Am incercat, mi s-a parut greu si am renuntat. Erau atatea alte lucruri pentru care trebuia sa fac eforturi incat mi-am zis in sinea mea ca daca nu scriu de drag, usor si cu placere, atunci mai bine nu. Desigur, mi s-au intamplat lucruri in tot acest timp. Cel mai important nu este de bine. Nu mai pot sa ma bucur de nimic. Am asa, o vaga multumire pentru cate ceva, dar asta e maxim. Ma enerveaza telefoanele oamenilor care ma intreaba de sanatate, care poate sunt sincer ingrijorati de faptul ca nu mai dau niciun semn de viata, care cred ca sunt curioasa sa stiu ce s-a mai intamplat cu ei, ce le mai fac copiii, sotii, soacrele, sa se planga de bani, de pensii, de te miri ce sau sa-mi spuna pur si simplu ce mai fac. Nu ma intereseaza. Sun eu daca vreu sa stiu ce mai fac. Cred ca sunt bine intentionati, cred ca le pasa, cred orice vor ei sa cred, dar acuma vreau sa stau aci in gaoacea mea sa-mi revin. Tristetea este ca cei de la care astept un semn, cu care mi-ar placea sa schimb cateva vorbe, tac la randul lor iar eu respect asta, desi mi-e dor de unii dintre ei si-mi lipsesc. Ii iubesc pe cei care-mi scriu e-mail-uri sau imi lasa offline-uri pe mess. Prefer asa. Jur ca le raspund tuturor.
Da, am divortat si am crezut ca cel mai greu imi va fi cand voi sta fata in fata cu fostul meu sot in fata judecatorului, dar n-a fost asa, desi am plans in ziua aceea pana am simtit ca ma scurg si inca vreo cateva zile dupa aceea; mi-e greu in fiecare zi de atunci si pana azi pentru ca ma chinuie intrebarea: oare n-am gresit? Stiti cu totii cat am ezitat, cat am cautat cai de salvare, cum mi-a spus toata lumea ca nu se mai poate asa, ca e bine s-o rup... Au trecut niste luni bune si nu cred ca asa trebuia sa se intample.
Intre timp, muncesc 10 ore pe zi, fac la volan 36 de km zilnic prin Bucuresti, uneori intr-o ora, alteori in trei ore, si imaginati-va cate am vazut in trafic din mai si pana acum, cat material pentru blog as fi avut insa mi-a fost greu sa scriu ceva.
Acum sunt in concediu si daca nu fac zacusca si nu dau restante (n-am avut decat una!), sunt sofer. Sa va spun ce fac maine. Dis de dimineata fac un drum Nerva Traian-Pipera pentru fiica mea, ma intorc si-mi recuperez mama din zona Vitan pe care o transport la Peris la mama ei, bunica mea adica, dupa care poate o duc acasa la ea, la cincizeci de km de Bucuresti. Intre timp se face seara, ma asez in fotoliul meu preferat cu un pahar de vin in fata, ma uit la tenis ca e US Open in plina desfasurare, chiar daca ploua de doua zile, citesc doua-trei pagini din Climate si adorm. Intereseaza pe cineva o astfel de viata?

...

2011-04-17T20:41:00.004+03:00

"În contemplare ne vom pierde
Veninul risipit în vis,
În contemplarea unor ţărmuri
Pustii oricât ne par de vii,
În contemplarea nebuniei
De-a fi iubit fără să fii."
Constanţa Buzea

Ce mai fac?

2011-03-15T11:30:00.002+02:00

O iau de la capat, adica treaba la care ma pricep cel mai bine. Nu e usor, dar dupa ce am dat o tura pe la doctori care m-au asigurat ca nu voi muri in urmatorii 2-3 ani (cel putin nu de boala), nu stiu ce altceva mai bun as avea de facut la patruzeci si sase de ani, in asteptarea unui divort care imi ingheata sangele in vine si-mi pune noduri in gat si de la gat in sus, prin creier pana la firul parului, imi strabate somnul cu ranjete dracesti si ma scoala in toiul noptii leoarca de sudoare rece. In cautarea unui loc de munca merg la interviuri la care s-ar putea sa ma distrez, desi sunt dispusa sa iau in serios orice job care ma va scoate dintre cratitze, in aceasta perspectiva zic, ma agit sa-mi fac o viata cat mai aproape de ce simt si ce stiu, cat mai langa oameni calzi si comozi, normal de optimisti si veseli, traitori intr-o realitate si o lume pe care sa le pricep si sa le inteleg. Sigur ca stand asa, la rascruce, vorbele nu mi s-au mai aseazat la indemana, ochii mi s-au aburit uitandu-ma in lungul drumurilor si mintea mi s-a incretit cantarind pe care din ele s-o apuc, pentru ca nu sunt genul care da cu banul, si atunci am preferat sa tac decat sa vorbesc doar ca sa vorbesc.
Exista un timp pentru toate, se zice. Si daca nu faci ceva nou pentru viata ta primavara, atunci cand ?!?...

Poveste veche de Sf. Valentin

2011-02-14T16:44:00.006+02:00

Eram la birou. In jur, numai femei. Cinci, parca. El mi-a adus o floare si m-a sarutat. N-am inteles cu ce ocazie, nici n-am apucat sa intreb. Pana mi-am revenit din uluiala, plecase fara o vorba, calcand semet, mandru de gestul sau si incantat de nauceala fericita in care m-a aruncat. In urma lui au ramas zambetele acre si cu subinteles ale doamenlor la vederea unei declaratii de dragoste asa de publice...
Era 14 februarie 1994, prima si singura mea Valentina.

Alo, e cineva acolo?

2011-02-02T03:20:00.004+02:00

DEPECHE MODE - Somebody

And the winner is... meeee

2011-01-18T14:25:00.003+02:00

Azi m-am trezit cu o stare ca si cum as fi castigat un premiu. De cum am deschis ochii, lumina chioara a becului de la hota mi s-a parut reflector iar pardoseala holului-bucatarie, scena. Ma simteam in matase fosnitoare in asa-zisa mea camasa de noapte, drept pentru care m-am pus pe multumit.
Ii multumesc mamei mele ca m-a incurajat sa plec din satul in care m-am nascut si din orasul in care am invatat pentru ca n-as mai fi fost azi aici. Multumesc, de asemenea, tatalui meu pentru ca e sanatos, atat cat se poate la saptezeci si trei de ani, pentru ca in felul acesta ma scuteste de drumuri la spitale, ciubucuri pe la doctori si asistente, umilinte pe la infirmiere... Ii multumesc, cu toate ca e suparat pe mine si nu-mi vorbeste.
Ii multumesc fostului meu sot nr.2 pentru ca-mi permite sa-l finantez. Imi cumpar astfel o oarecare garantie ca nu se intoarce sa impartim oxigenul si linistea. Nu stiu cum se face, dar am numai obligatii si datorii fata de oamenii cu care intru in contact, mai ales daca ei capata calitatea de soti, si nu ma refer doar la cea juridica. Ajung sa-i platesc pentru ca m-au luat de nevasta si mi-au dat un nume si un statut, de care m-as fi putut lipsi, fie vorba intre noi, pentru ca altceva nu-mi amintesc sa-mi fi dat...
Iti multumesc TU pentru ca nu ma lasi sa ma iluzionez cum ca toate povestile alea siropoase din filme si din carti ar fi adevarate. Vreau sa-ti spun atat: mi-am explicat de ce nu stii cum s-a-ntamplat de am ajuns in casa si la masa mamei tale si e scuzabil, dragul meu cata vreme mintea iti era ocupata sa numeri cate luni, saptamani, zile si ore trecusera de cand facusesi dragoste prima oara cu... altcineva. Si stim amamndoi ca exista dovezi in sensul acesta. De asemenea, iti multumesc pentru ca nu m-ai lasat prea mult timp sa cred ca suntem o echipa, eu sunt mereu singura si pentru moment am uitat, insa vreau neaparat sa-ti multumesc pentru ca mi-ai amintit.
Dar mai ales, iti multumesc tie pushtiule, pentru ca-ti faci timp sa treci pe aici, ca-mi lasi mesaje offline, ca nu ma uiti si nu ma lasi desi eu am fost aceea care a inchis usa in nasul acelei lumi din care faci si tu parte. Iti multumesc pentru curajul, entuziasmul, nebunia si increderea in mine pe care mi le-ai pus in brate candva si pe care n-am stiut cum sa le folosesc si le-am pierdut...
Ii multumesc fiicei mele pentru ca exista si mie deopotriva, caci eu am facut-o si am crescut-o, desi nu mi-a fost usor nici una nici alta. Stiu ca ea e singurul om pe care ma pot baza, ca poate sa-mi inlocuiasca oricand cea mai buna prietena si sper ca reciproca sa fie valabila.
Mai multumesc Cerului ca, desi nu am un job stabil, nu mor de foame, statutul de "nesimtita" imi asigura traiul si-mi permite distractii de care am fost privata multi ani, cum ar fi mersul la interviuri si aplicatul pentru job-uri pe net. Sunt experiente interesante de care n-am avut parte pana la anii astia.
De asemenea, sunt recunoscatoare pentru ca m-am intors la scoala si nu-mi doresc decat sa trec cu bine si de aceasta sesiune de examene.
In incheiere, va rog sa ma scuzati daca discursul a fost prea lung si daca s-a intamplat sa uit sa multumesc cuiva, insa am o explicatie - nu sunt deprinsa cu luminile rampei si nici nu mi s-a intamplat sa castig ceva vreodata...

În fiecare zi

2011-01-11T12:09:00.001+02:00

de Romulus Vulpescu

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramîne un desert de disperare.

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne rasucim pe-un asternut posac,
Însingurati în doi, din lasitate,
Mintindu-ne cu guri care prefac
În zgura sarutarile uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasa treapta trista:
Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu,
Ca sa mai stim ca dragostea exista.

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramîne un desert de disperare.

sursa:www.versuri-si-creatii.ro

De Anul Nou vreau o guma

2011-01-08T11:20:00.006+02:00

Anul Nou m-a gasit la cratiţă şi mi-a plăcut. Anul vechi m-a lăsat fără familie, fără bani, fără prieteni, fără entuziasm, curaj, încredere, orizont... De la 2011 vreau un singur lucru: să şteargă alţi ani. Vreo doisprezece. Cu tot ce mi-au adus şi mi-au luat.

De ce, ca nu inteleg...

2011-01-04T22:35:00.005+02:00

Am gasit aici un lucru ciudat.
Ma uit de mult la Mircea Badea. Inca de cand se stergea la nas cu fusta d-nei Teo si in coltul tv-ului scria Tele 7 abc si pot sa-l acuz de multe dar nu de lichelism. Iar de lachelism nici atat.
Sa scrii asta pe un blog care se numeste Jos... Basescu! Mi se pare tendentios, atata vreme cat Mircea Badea este una dintre cele mai explicite si mai sonore voci anti-Basescu &gashca. Sa ne pastram uzul ratiunii, zic. Ce are el de impartit cu Huidu, e treaba lui. Despre asta poti s-a scrii la monden, dar nu la Jos... Basescu!Pozitia lui Huidu fata de Basescu e neutra, gresesc? Oricum, nu se compara cu Badea...
Deci, de ce, de ce?

Draga Mos Craciun,

2010-12-23T12:49:00.015+02:00

Pe mine nu mă cunoşti pentru că nu-mi amintesc să-ţi fi scris vreodată să-ţi cer ceva, dar s-ar putea să mă fi văzut în globul tău de cristal când repetam cu înfrigurare poeziile pe care urma să le recit în faţa întregului sat adunat în sala mare şi îngheţată a căminului cultural şi că abia aşteptam să mă costumez, să cânt şi să dansez la serbarea pe care şcoala o organiza în cinstea lui Moş Gerilă, căci cu el aveam de-a face pe vremea mea.
Aşa că, în copilărie nu ne-am intersectat iar mai târziu ai devenit pretext de a primi si a face daruri, de a primi şi a face vizite, şi, mai ales, prilej de zile libere în care a trebuit să lucrez...
Dacă globul tău de cristal are memorie suficientă ai să vezi că de Crăciun eram pe drumuri, înghesuindu-mă în trenuri personale aglomerate, înotând prin zăpezi patru kilometri, pentru că au fost nişte ani în care copilul era la mama şi eu, moartă-coaptă trebuia să ajung să marchez momentul fiindcă tu, nu-i aşa, spuneai una şi făceai alta, adică nimic. Spuneai că vii şi le aduci nuş'ce cadouri copiilor cuminţi dar de fapt pasai toată această poveste pe umerii mei. Aveai grijă să-ţi pui spiriduşii să fluture pe la nasul fiicei mele tot felul de Barbie cu casă şi grădină, cu rânduri de rochii şi agrafe care costau cât leafa mea pe două luni, o îndemnai să-ţi scrie şi să-ţi ceară orice că, deh, nu plăteai tu...
Cel mai tare mă supărai când veneai, chipurile la şcoală la fiica mea pentru că eu trebuia să cumpăr cadoul, să-l predau cu etichetă la doamna învăţătoare, ca tu să ieşi în faţă şi, cu maximă ipocrizie, să pozezi în moşul cel bun care-i răsplăteşte pe copiii cuminţi. Necazul venea când se desfăceau cadourile şi fiică-mea constata că, deşi a fost cel mai cuminte copil şi cel mai bun la învăţătură, nu primea ce ţi-a scris ci ce mi-am permis eu, mama lui.
Chiar aşa, îţi mai aduci aminte când s-a rătăcit pachetul meu? Când ai ajuns la fundul sacului şi n-ai găsit nimic pentru copilul meu, cel mai cuminte, mai sensibil, mai frumos şi mai bun copil? Îţi aminteşti privirea ei, lacrimile ei? Poţi să-ţi imaginezi ce-a fost în sufleţelul care a tremurat tot în aşteptarea ta?! De atunci te urăsc, Moş Crăciun. Şi m-am urât şi pe mine că nu am avut tăria să-i spun adevărul. Că nu eşti decât o minciună, că nu primim degeaba nimic de la nimeni. Nici măcar de la tine. Şi că poate exişti, dar în niciun caz nu ai vreo legătură cu darurile, cu cuminţenia sau cu învăţătura. Nu i-am spus pentru că n-am vrut să ucid credinţa ei că miracolele se întâmplă, să nu-i sărăcesc copilăria şi să te las să-ţi spui povestea, iar ea să creadă în tine cât va voi şi va putea...
Acum că ţi-am spus în faţă toate acestea, poţi să nu treci pe la mine că nu vreau să cheltuiască nimeni niciun ban în numele tău pentru mine, că am tot ce-mi trebuie şi că nu vreau decât să petrec acest sfârşit de săptămână ca multe altele. Bucuriile, multe, puţine câte-or fi să fie nu o să mi le aduci tu şi nici nu le aştept de la tine, cum nu aştept nimic de la tine de fapt.

A mea...Ba a mea...

2010-12-22T09:00:00.010+02:00

Frenezia golirii rafurilor de orice fel cu o energie demnă de cauze mai bune s-a declanşat de câteva săptămâni şi fiecare pare stăpânit de un singur gând: sărbătoarea mea e mai decât a ta pentru că eu am bradul cel mai mare, ciolanul cel mai tare, căruţul de cumpărături cel mai plin şi, la final, eu am ajuns la spital şi m-a dat şi la televizor că am dat gata zeci de sarmale, kile de vin, tone de bere şi câte altele...

Atitudinea asta a poporului meu nu e nouă şi nu are legătură cu devenirea lui capitalistă. Îmi aduc aminte nebunia de dinainte de '89 când se forma coada în faţa alimentarelor şi parfumeriilor înainte de a se deschide şi fără să se ştie dacă se bagă sau nu marfă.

Şi atunci ca şi acum trebuia să (ne) dovedim că ne-am descurcat în ciuda greutăţilor şi lipsurilor, că suntem în stare să fentăm crizele, indiferent de regim şi conducători şi că ne prezentăm cât mai onorabil în cursa pentru cea mai sărbătoare.

Ca să găsesc o scuză acestui neam, o dau pe instinctul primar de supravieţuire sau, mai nobil, pe o formă de rezistenţă faţă de vremuri şi vremelnicii cârmaci, căci aia cu păstrarea tradiţiilor e doar pretext pentru consumism şi strategie de marketing.

Eh, o să treacă şi zilele astea şi vom afla despre noi ceea ce ştim deja. Că ne-am descurcat şi de data asta şi că sărbătoarea mea a fost cea mai reuşită. Ba a mea a fost mai reuşită decât a ta! Ba a mea...

Operaţie pe cord. Deschis

2010-12-03T10:30:00.017+02:00

Motto:
"- Uneori simt cum înfigi cuţite în mine
- Cuţite înfig în noi doar cei pe care-i iubim".
Ileana Vulpescu - Arta Conversaţiei

Am în inimă nişte oameni. Nici mulţi, nici puţini. Destui.
Stau acolo liniştiţi, la căldurică iarna, la răcoare vara, căci trebuie să precizez că în inima mea temperatura e nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici fierbinte să te arzi şi să dai să fugi, nici rece să-ţi îngheţe nasul, cât de cât fără griji, căci odată intraţi în inima mea, și-au mai lăsat afară din ele. Decorez pereții, plantez flori care să înmiresmeze aerul, populez apele cu peștișori aurii (știi, din aceea care pot îndeplini cel puțin o dorință pe zi), coc plăcinte și prepar băuturi din lapte și miere care să curgă la toate robinetele și, cu toate astea, nu-mi explic de ce le cresc nişte cuţite în mâini cu care se reped la inima mea.
Şi lovesc o dată. Eu nu mă prăbuşesc. Îmi pierd doar încrederea. Definitiv.
Mai dau o dată şi-mi bag minţile în cap să nu-mi mai pese dacă ambientul se mai păstrează aşa, ca-n Eden.
A treia oară nu mai garantez că locația va mai rezista, având în vedere materialul ultraperisabil din care e făcută, iar ocupanții nu vor fi evacuaţi pe rând.

Ignor

2010-12-02T10:29:00.009+02:00

cu bună ştiinţă ziua naţională în semn de protest. Am ales o modalitate care mă reprezintă, căci nu mă văd ieşind în stradă să zbier către vreun geam închis sau lângă vreun gard. Stima mea de sine nu-mi dă voie să fac aşa ceva, plus că mă îndoiesc de eficienţa gestului.
Pentru ce protestez. Pentru că ţara mea nu merită să fie sărbătorită de ziua ei în felul în care se face de douăzeci de ani încoace. Lasă că nici în cei cincizeci de ani de dinainte nu se făcea mai puţin greţos, dar acum nici vremea nu ţine cu ea. Aceleaşi formale depuneri de coroane unde ies politicienii să se vadă ei între ei cât îi chinuie dorul de ţărişoară, parada militară din ce în ce mai sărăcăcioasă şi chinuită şi revărsarea de ţigănie pe toate posturile de televiziune.
E bine să avem o zi naţională, dar dacă nu o umplem de c***t, nu suntem noi!... Dacă nu ne ștergem la fund cu Constituția în ziua asta, atunci când?! Dacă nu tăiem panglici pe șosele neterminate, cum să ne dovedim preocuparea, implicarea, alea-alea?!
Și, peste tot și toate, dacă însuși șeful statului o ignoră, pe ea pe țară de ziua ei, eu de ce n-aș face-o?!

Poza de la steaguriromania.wordpress.com

Departe

2010-11-17T10:44:00.002+02:00

E ceaţă
în ochiul cu care ma uit la mine.
În cel cu care mă uit la tine,
e întuneric.
Sunt atât de departe
cam cât e de la speranţă
la deznădejde.
Cam cât e de la mine la tine,
de la mine la mine.

Îmbătrânesc

2010-11-16T11:15:00.008+02:00

pentru că mi-am pierdut entuziasmul , nebunia şi curajul de a face lucruri.
Poate pentru că le-am făcut deja pe toate.
Îmbătrânesc pentru că nu mai vreau să văd oameni.
Cred că am obosit de tot ce-am văzut.
De fapt, am îmbătrânit pentru că iar a fost 15 Noiembrie. Inevitabil.

Ma enerveaza ingrozitor

2010-11-08T10:53:00.005+02:00

ca vitele astea incaltate, cunoscute si sub numele de Guvern, ma obliga (ca altfel ma amendeaza) sa-mi schimb cauciucurile la masina. Pai ce, pana acuma le-am schimbat cand a zis vreo nevertebrata oficiala?! Le-am schimbat cand am vrut eu si cand am simtit ca e necesar, vara sau iarna. N-am nevoie de animale nesatule sa-mi organizeze bugetul si cumparaturile. Ordinarii au epuizat de facut toate trotuarele patriei, sub forma de borduri, desigur, si si-au gasit cand sa ia masura asta: fix in anul in care pretul cauciucului a crescut pe plan mondial, fie el prezervativ, suzeta sau anvelopa auto! Ramane sa vad care sunt firmele importatoare-distribuitoare de anvelope si cui apartin, desi acest amanunt nu ma calmeaza dar ma ajuta sa-mi explic pe cine a devenit necesar sa imbogatim printr-o astfel de masura. O banuiala am. Ca personaje din zona Ministerului de Interne nu sunt straine de idiotenia asta.

O zi buna

2010-11-05T13:44:00.007+02:00

E o zi buna sa mori azi, tineretea mea. Treci direct in lumina neobisnuita de noiembrie, direct in soare cald prin frunze adiate in dunga si curcubee de roua.
Iei cu tine poezia ca stare, patetismul cantecului ca fel de fi, patriotismul ca religie.
Drum bun, tineretea mea!
Odihneste-te in pace, Adrian Paunescu!

Atat

2010-10-25T13:27:00.008+03:00

În ultima vreme m-am pierdut în haosul bezmetic al unei renovări-redecorări-zugrăveli-reparări a minusculei mele case şi n-am avut timp să mă bucur de toamnă aşa cum aş fi vrut.
În jurul lui Nicu s-a învârtit întreg universul meu şi al tuturor din casă. E genul de meşter autoateştiutor, ca orice demn reprezentant al breslei, dar măcar e parolist, ieftin, foarte priceput şi lucrează ca la el acasă. Are mult bun-simţ şi chiar Nicu îl cheamă. Am dat peste el după ce l-am aşteptat "ca o muşcată în geam", ca să citez un clasic în viaţă, pe un anume Marin preţ de vreo două luni jumătate. Dar, gata! Nicu a plecat, a lăsat în urma lui pereţi frumos tapetaţi, un balcon în care îmi vine să-mi mut patul şi noptiera (dacă ar încăpea) şi o baie cu 50% mai organizată (restul de 50% se mai organizează şi la primăvară).
Am cules poezia de mai jos aşa cum aş culege o crizantemă din spatele unei porţi. E un cadou de toamnă pe care mi-l fac.

"Atat.
Atat sa-mi scrii pierduta mea iubita.
Cum mai traiesti?
Sa-mi scrii ce faci?
Sa-mi umpli anii repezi si saraci
Cu chipul tau curat de neagra ceata.
Atat.
Atat sa-mi scrii pierduta mea iubita.
Ce umiliti iti bat in prag?
Sa-mi scrii,eu,la raspundere sa-i trag.
Sa-mi scrii cat esti de fericita?
Te du cu bine lalea suava,
Destin curat,apus fulgerator.
Nu te acuz.
Adio.
Eu te ador.
Si poate asta-i treaba cea mai grava.
Atat sa-mi scrii pierduta mea printesa
Acum cand ochii mei ii lasi pustii
Din cand in cand minciuni sa-mi scrii
Pe ultima si tragica adresa."
gm

Poezia e de la ekhrypt.blogspot.com iar autorul, oarecum anonim

Pisica - cel mai feroce animal

2010-10-08T15:11:00.004+03:00

Pentru că-i sperie pe toţi cei cărora li se arată, de la vlădică la opincă.
Are efect chiar şi asupra şefilor de stat celor mai neînfricaţi şi tupeişti.

Poza de la benessere.ro

Pe scurt

2010-10-06T18:16:00.002+03:00
E clar, sunt într-un blocaj de inspiraţie, de aglomeraţie, de zbatere aiurea fără urmă de satisfacţie. Pfui, ce rime am scos... şi mă mai plâng de mintea mea...
În ultimul timp am dat o fugă prin ţară pentru că am vrut să văd cu ochii mei şi de aproape ce mai face ea, ţara, cum o mai duce, că de la televizor se vede ceva ce-mi ridică părul în cap şi-mi întoace stomacul pe dos.

Am fost aici, la Vulcanii noroioşi

Am trecut munţii pe aici, pe la Siriu adică

şi am ajuns la castel la Bran

unde m-am uimit de tot ce am văzut, fața mea spune tot

Ah, să nu uit: salutări de la Nea Marinică Pomană, pour les connaisseurs;)
Se mănâncă la fel de bine și de ieftin ca acum zece ani și am fost fericită să constat că mai nou la Nea Marinică se găseşte și un pat curat.

Din castel în castel, am făcut popas

și într-o zi caldă și însorită de septembrie, am ajuns la Balcic

... Şi-am încălecat pe-o şa... iar dulcea prelungire a verii, pe numele ei de catalog septembrie, a trecut prea repede şi m-am trezit cu octombrie bătând în fereastră cu degete de creangă desfrunzită, plouat şi zgribulit...

Insomnia

2010-09-19T22:05:00.000+03:00

este lupta creierului să închidă uşa în nasul zilei, zi care nu vrea să plece şi împinge aceeaşi uşă, pe dinafară. E momentul în care ochii privesc înăuntru, în minte şi suflet, la gesturi şi feţe care s-au agăţat acolo, scame colorate. E timpul vocilor care amuţesc când zgomotele luminii se aud.

Pâine şi circ

2010-09-17T09:32:00.001+03:00
Pâinea din ce în ce mai scumpă, circul din ce în ce mai ieftin...

Ce e invidia şi ce vrea ea ?

2010-09-15T09:53:00.001+03:00
E un sentiment şi vrea ca tu să n-ai.
Nu să aibă ceea ce ai tu, căci asta înseamnă că ar trebui să citească cel puţin cât ai citit tu, să ştie tot atât despre tot atâtea lucruri, să trăiască unde, cum şi cu cine ai trăit tu, să muncească cât tine.
Invidia nu vrea să devină, vrea doar ca tu să nu devii, nu vrea să poată, vrea doar ca tu să nu poţi. Nu vrea să te întreacă în competiţie, vrea să-ţi pună piedică. Atât.

Starea de hamster

2010-09-13T17:08:00.006+03:00

Este atunci când te înscrii pe orbita rotiţei din cuşcă dimineaţă şi de dai jos epuizat spre seară în acelaşi loc, cu aceeaşi perspectivă la geam, cu aceleaşi sunete de fond venind din pereţi. Cu acelaşi efort ai fi putut ajunge departe dar nu, stai pe loc şi învârţi roata, alergi, transpiri, inspiri, expiri dar nu respiri, nu simţi asta. Mâine e altă zi. Roata, cuşca, efortul, aceleaşi.

Fotografia este de la usbmania.ro/cadouri-usb

Piezis

2010-09-09T15:15:00.009+03:00
Mă tem de omul care mă priveşte pieziş, pe sub gene sau pe după un colţ de stradă imaginar. Mă tem de vocile modificate, de dinţii traşi la pilă şi limbile subţiate. Mă tem de chipurile desenate cu dermatograf, acoperite de fond de ten, cu buze ţuguiate nefiresc. De omul al cărui prim gând după ce deschide ochii este cum să devină altcineva, mă tem şi mă feresc. Fug de acela care nu are sufletul să iasă în lume cu chipul lui, cu vocea lui, care nu priveşte drept în faţă.
Recunosc, şi eu mă fardez. Vreau să ascund un rid, un fir de păr alb, trecerea timpului. O notă de cochetărie e firească, aspectul îngrijit spune de bine despre oricine, dar nu mă dau ce nu sunt.

Sunt fidelă

2010-08-26T12:39:00.001+03:00
Văd că lumea din blogosfera în care mă învârt şi-a tras hăinuţe noi la blog. Am încercat şi eu dar nu am găsit nimic care să mi se potrivească şi să-mi placă mai mult decât acest format pe care, dacă l-aş fi făcut eu pentru mine, nu l-aş fi nimerit mai bine.
Aşa că rămân aici, în turnul meu, pe stânca asta, printre nori, peste mare, old fashion si fidelă...

L.E. 9 septembrie 2010: Iată până unde m-a ţinut "fidelitatea"...

Despre 23 August

2010-08-23T19:34:00.002+03:00
ştiu că a scurtat Al Doilea Război Mondial cu şase luni, ceea ce nu-i puţin lucru. Mai ştiu că un tânăr rege oarecum neamţ, oarecum român a jucat o carte mare în această zi, carte pe care a crezut-o câştigătoare. Pentru cine? Asta n-am înţeles niciodată. Din ce-am vazut, cât am apucat să trăiesc urmările acestei zile istorice şi din ce-am înţeles din poveştile tatălui meu, ruşii au cam avut de câştigat. Cam jumătate de Europă. Şi Asie.
L-aş întreba pe rege: Sire, dacă azi ar fi 23 August, ce-ai face, cum ai descurca-o?
Azi e 23 August, dar cui îi pasă...

Moda jurnalelor

2010-08-20T16:03:00.000+03:00

Jurnalul a intrat în viaţa mea deodată cu ceea ce numim adolescenţa. Adică la vîrsta aia când nimeni nu te înţelege, nici măcar tu pe tine, când părinţii devin o piedică în calea afirmării personalităţii tale, când cel mai bun prieten se doveseşte a fi un bârfitor ordinar (în sensul de obişnuit) şi băiatul cel mai special se dovedeşte a avea simple curiozităţi anatomice pe care încercă să şi le rezolve profitând de prezenţa ta. Desigur, luna era plină, era mai, cerul plin de stele şi salcâmii înfloriţi, că deh! natura n-are nicio vină. Ea pune decorul.
Când fiinţa ta urlă şi n-ai cui să spui, iei un caiet şi scrii azi un gând, mâine o poezie şi nu le arăţi nimănui pentru că jurnalul e secret, e expresia intimităţii, e ca o secreţie (din categoria multelor care năpădesc fiinţa adolescentului).
Jurnalul e strămoşul blogului. Blogul e ziarul unei fiinţe, e exhibarea intimităţii, cifrat sau explicit, după cum simţim şi putem să ne exprimăm fiecare temerile, sentimentele, bucuriile şi durerile.
Cartea din imagine e primul blog pe care l-am citit şi e un obiect din cele puţine pe care le-aş lua pe o insulă pustie.
Nu pot să v-o povestesc aşa cum povesteşti un roman de capă şi spadă sau unul de dragoste, dar v-o recomand, dacă o mai gasiţi pe undeva pentru că a apărut în 1982.

Radiografia unei bucurii

2010-08-19T22:43:00.001+03:00
Vreau să scriu despre o bucurie intensă, deosebită, cum n-am văzut la nimeni, cu totul specială şi care nu e a mea dar la care am contribuit.
Îndeobşte, oamenii râd când se bucură, sau doar zâmesc. Cei mai exuberanţi dintre noi scot chiote, sar ca o minge sau ca un caţel căruia i-a venit stăpânul acasă.
Totuşi, nu pot să uit bucuria celui mai trist om pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Se bucura cu ochii, cu mersul, cu mâinile, cu barba, cu animalele şi plantele, cu cicatricile de pe tâmplele încărunţite, cu casa la care uşa e mereu descuiata şi ferestrele luminate.
De ce mi-am amintit de sclipirea ochilor de smoală, de pasul de stăpân, de mâţa arogantă şi de câinele pe care l-am iubit înainte să-l cunosc personal, deşi le credeam definitiv rămase în urmă ?!
Poate pentru că am înţeles că de o astfel de bucurie nu e capabil decât cineva profund trist, profund principial, profund profesionist, profund disperat, profund furios.
Astfel de bucurii sunt rare şi puţine.

Hei, Basescu!

2010-08-17T22:15:00.008+03:00
Esti multumit? Ne imputinam. Unii pleaca peste hotare, raman altii care ne extermina din fasa. Ai scapat, nu mai platesti alocatie, ti-ai luat de niste griji. Totusi, copiii astia morti prin coacere si mamele lor traumatizate ar fi votat intr-o zi si poate fii-ta sau Lenuta ar fi avut nevoie si de votul lor, mai stii.

Ca forta de munca nu mai contam pentru ca tu nu crezi ca tara asta trebuie sa munceasca, de creierele noastre nu ai nevoie pentru ca stii tu mai bine ce si cum trebuie facut, ma gandeam ca macar de voturile noastre mai ai nevoie si te gandesti sa ne prezervi cumva, dar se pare ca flacara violet ne inlocuieste cu succes si la vot.

Atunci, pe noi, pe mamele noastre!

Spleen estival

2010-08-13T11:15:00.001+03:00
Sunt un pic tristă şi melancolică. Nu mă mir că simt a toamnă când mercurul fierbe la umbră pentru că rareori am fost în ton cu vremea (sau cu vremurile).

Dacă 2008 m-a trăit, pe 2009 l-am trăit de nu s-a văzut. Ba nu, s-a văzut ca o curbă periculoasă şi nesemnalizată în care am intrat cu viteză. În 2010 anotimurile şi timpurile s-au amestecat şi seamănă cu un cocktail cu umbreluţă într-un pahar zvelt şi zaharisit pe margini, căruia nu-i lipseşte felia de lămâie obligatorie baletând într-o imponderabilitate controlată. Anul meu a avut gust de vară în ger şi nămeţi şi mireasmă de narcise în noiembrie. Inutil să căutaţi corespondenţă cu ceea ce numim în mod uzual calendar, pentru că anul meu nu a început la 1 ianuarie şi nu se termină la 31 decembrie.

Dar de ce vorbesc despre 2010 la trecut? Am ajuns la fundul paharului? Lămâia s-a ofilit şi a căzut? De unde gustul sălciu? Ce s-a rupt în mine?

Ce ne tine?

2010-08-12T10:41:00.001+03:00
"Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Numai spiritualitatea rămâne într-o iubire."

"Pe orizontală se uită multe lucruri, dar oamenii mai stau şi vertical".
Ileana Vulpescu - Arta conversaţiei

Hei, TU,
Aştept cu interes să văd cum (şi dacă) trecem testul verticalităţii.

Ca sa fie si mai clar!

2010-08-10T21:22:00.000+03:00

Sa fie clar!

2010-08-10T18:39:00.000+03:00
Eu dacă vreau să tac, tac. Dacă vreu să-mi ţin telefoanele închise, mi le ţin. Dacă nu vă caut, înseamnă că sunt bine-mersi ceea ce vă doresc şi vouă. Dacă vă supăraţi, vă priveşte. N-am explicaţii pentru atitudinea mea şi nici nu am de ce să le dau. Nu am obligaţii faţă de nimeni. Mai am unele datorii. Şi îndatoriri. Dar şi dacă mă bâzâiţi toată-ziua-bună-ziua ca să mă obrăzaţi sau să mă luaţi peste picior cum că vai, nu mai puteţi de grija mea, nu obţineţi decât reacţii adverse. Cine mi-e prieten acum mă lasă în pace şi nu se supără dacă nu-i răspund la telefon. De fapt, cine mi-e prieten ar trebui să ştie toate astea despre mine.

Am fost in vizita

2010-08-08T13:04:00.024+03:00
acasa la Ştefan cel Mare, dar el era la Shanghai, pe catwalk. Îşi migdalase ochii dupa trendul tătărăsc lansat in Moldova acum sute de ani, tătari despre trecerea cărora există încă dovezi.

Stejarul din Borzesti

Biserica din comuna Ştefan cel Mare, în apropiere de Oneşti

Altfel, mina de sare de la Tîrgu Ocna e la locul ei

Barajul de pe Uz la fel ca în copilăria mea, impresionant.

Centrul Oneştiului. Excepţional acest chip al domnitorului.

P.S. Mulţumesc TU pentru aceste imagini.

Vara asta

2010-08-06T13:55:00.000+03:00

e prea caldă, ploioasă, ostilă, agresivă, ţâfnoasă, tensionată, ultravioletă, aglomerată, tristă.
Un anotimp irosit.

De ce?

2010-08-04T20:35:00.001+03:00
Pentru ca n-ai vrut.
Pentru ca n-ai stiut.
Pentru ca n-ai putut.
Pentru ca n-ai avut timp, bani, chef, cu ce, de ce.
Pentru ca ai uitat.
Pentru ca...
Deja nu mai conteaza
De ce.

Ce mai fac

2010-07-19T17:41:00.000+03:00
când nu scriu aici?
Scriu în mine. Nu se tipăreşte. Poate vreo vorbă mică să mi se vadă în ochi, poate vreun semn de punctuatie, sub forma de zâmbet sa iasa la lumina. Ce daca lumea nu-l înţelege, am justificare şi acte în regulă pentru orice extcentricitate şi excentricie :)
Asta fac când nu scriu - mă joc cu vorbele si, cand ma plictisesc, fac un fel de sport: trânta cu provocările. Zilnic.
Mai fac kilometri. Bucureşti-Constanţa, Constanţa-Bucureşti, cu drag. Acolo e marea, sunt oamenii, eşti TU si sunt eu care simt că asta e viaţa mea, că aşa trebuie să fie. Mă simt în siguranţă. Aşa m-am simţit mereu în preajma Ta, chiar şi atunci când erai mic. Mă dădeau ai mei în grija ta să mă plimbi în oraş seara, să mă duci la film, la Cencaclul Flacăra, la plajă deşi erai un copil şi eu o adolescentă destul de greu de păzit...
Zi de zi ceva se scrie în mine. Bucurii, amintiri, uimiri, de-ale vieţii...

E ceva ce nu pot sa fac

2010-07-14T22:37:00.007+03:00

Sa ma sinucid. Mi-a trecut prin cap, recunosc. Am intrat si eu in fundatura din care nu se mai vedea nimeni si nimic, dar mana nevazuta care m-a tras de par si m-a scos la aer si m-a intors definitiv spre soare a fost copilul si gandul ca fara mine ii va fi mult mai greu decat imi este mie atunci, ca trebuie sa ma intorc din drumul gresit care a dus in zid cat mai aveam timp si sa caut cararea care duce la liniste, bucurii, succes, la normalitate de fapt.
Am suferit cand am aflat ca a murit Madalina Manole ca si cand mi-ar fi murit o ruda apropiata. M-a uluit. Incerc sa inteleg cat de singura, de trista, de deznadajduta sa fi fost incat sa aleaga intunericul cand stia ca lasa singur pe lume un copil mic, si nu pot. Cred atat: ca mintea ei era atat de ratacita incat copilul n-a mai contat.
Azi m-am gandit ca sunt um om norocos pentru ca am copil, ca am parinti, frate si prieteni care sa ma tina de mana, sa ma tina in brate, sa ma ascute, sa ma ajute sa trec prapastia, prapastiile, caci au fost mai multe...

Dependenţe

2010-07-12T17:16:00.002+03:00
Nu pot trăi fără cafea, fără maşină şi maşinării de spălat, de călcat, de tocat, de făcut curat, fără cărţi şi fără amintirile pe care le am în legătură cu ele.
Nu pot trăi fără carne, pâine şi brânza, fără dulce (care sa miroasă a vanilie de preferinţă), fără zâmbet şi, mai nou, fără ceai.
Cel mai trist şi ruşinos viciu pe care îl am este însă nevoia de bani. Ştiu, am înţeles că va trebui să ma las, guvernul e destul de explicit, Băsescu ne-a obrăzat la nivel de popor prin eroii negativi ai zilelor noastre, sinistraţii, că nu ne mai săturăm de pensii, salarii, diguri şi alte ţăţisme de-astea.
Şi cum dojana a venit de la un om fără dependenţe şi vicii, îmi e ruşine să mai scot nasul în lume.

Fractura deschisa sangeranda

2010-06-28T14:29:00.004+03:00
Nu sunt batran pentru ca am un numar de ani, ci pentru ca am copii zicea Ioanide. Bietul.
Copiii isi doresc parinti tineri. Mame. Dar cat de tinere au voie mamele sa fie?!
Ce copil isi doreste o mama adolescenta, o mama care mai copilareste?!
Copilul meu, sigur, nu.

Amintiri din copilărie

2010-06-01T10:02:00.004+03:00

Oficial neoficiala

2010-05-26T16:20:00.010+03:00
Motto: "Un bărbat nu înşeală o femeie cu alta pentru că cea de-a doua ar fi mai frumoasă, mai deşteaptă sau mai tânără decât prima, ci pentru că este alta".
(Citat aproximativ din memorie din Arata conversatiei de Ileana Vulpescu)

Nu mai vreau sa fiu oficiala. Nu mai vreau să am obligaţii, să ai obligaţii, să stai langă mine pentru că trebuie. Nu vreau să închizi ferestrele monitorului când trec prin preajmă, să ascunzi chestii mici sau mari, sms-uri, gânduri, fantezii, vicii, vise, aspiraţii...
Vreau sa fiu aceea cu care te gandeşti să mă înşeli, pe care tremuri s-o întâlneşti, s-o atingi, lângă care stai de drag, pentru care arzi, căreia abia aştepţi să-i spui, să te plangi, să-i arăţi ungherul tău de suflet cel mai nevăzut, cea la care ai fugi de la nevastă. Vreau sa fiu aventura ta de fiecare zi.
Vreau să fiu alta.
Nu mai vreau la primărie. Am facut prea multe drumuri la starea civilă, inutile, dezastruoase de-a dreptul, aşa că nu, mulţumesc! Mi-a ajuns pentru viaţa asta cât am fost oficiala.

Musafir de meserie

2010-05-14T11:58:00.003+03:00
Am o noua profesie. M-am facut musafir. TU m-ai invatat meseria asta si-ti multumesc. TU si mama ta ma rasfatati cum n-a facut-o nimeni.
Ma simt musafir si la mine acasa. Unul nepoftit.

De mila, de sila

2010-05-12T23:54:00.010+03:00
Un reputat jurnalist, autoproclamat arogant si genial, isi exprima starea de sila. Eu mi-o exprim pe aceea de mila. Mi-e mila de doamna ministru Udrea pentru ca preseditele s-a decis sa-i reduca salariul de bugetar cu 25 la suta. Cum s-o descurca mititica?!? De unde geanta noua si papuci ?! De unde costum de baie pentru sezonul estival, ca ala cu trecere de pietoni s-a uzat de cat a tinut copertile lucioase si colorate. Mi-e mila de Videanu ca o sa-i fie greu sa plateasca intretinerea la casoaia aia trendy, de Berceanu nu mai zic... Mi se rupe inima.
Nu mi-e mila de doctori. Nu, nu mi-e mila. Ei sunt caliti in lupta pentru supravietuire. Vor negocia, ca si pana acum, la sange - la propriu! - tarifele pentru vietile noastre, isi vor largi buzunarele de la halate si vor micsora cu 25 la suta procentul de demnitate pe care se presupune ca-l detineau.
Nici de profesori nu mi-e mila. Ei se vor face ca ne educa copiii, copiii se vor face ca se alfabetizeaza pana prin clasa a 9-a, ca doar asta e rostul gimnaziului. Si unii si altii se vor duce la scoala sa aiba de unde se intoarce. Altfel cum i-ar determina pe parinti sa plateasca lectii in particular pentru loazele cu gandurile doar la HI5 si Triburile - in cazurile fericite, caci counterul pare mult mai tentant?!
Nici de mine nu mi-e mila pentru ca m-am oritentat si am parasit corabia bugetara la timp. Asa ca pot sa privesc cu detasare spectacolul lumii. De peste gard. Daca as avea noroc la toate cum am la slujbe... Poate in lumea asta noua se vor mai schimba regulile norocului. Sunt semne.

Când lumea nu mai e de ajuns

2010-05-09T21:57:00.002+03:00

N-am mai scris pentru ca am fost ocupata sa traiesc si sa muncesc. Din greu, cum n-am mai muncit de ani buni. Lucrez la o lume. Noua. Si la o viata noua. A mea. Am inchis frumos usa unei lumii care nu ma mai incapea si o iau de la inceput. Cum nu sunt obisnuita sa primesc chestii de-a gata, cu atat mai putin o viata, mi-am suflecat manecile. Imi trece os prin os, mi se incinge creierul si fac bataturi la buricele degetelor de atata butonat, dar am satisfactii. Oameni noi si TU, atmosfera placuta, oboseala aia placuta dupa efort care s-a dovedit a fi cu rost.
E o etapa. Am rezolvat cu slujba.
Am contactat si avocati de divorturi. Femei. Doua. (Multumesc, Mona!) Mai dureaza. Simt ca nu s-au aliniat planetele.
Nicio lume nu s-a ridicat intr-o zi. Asta in care evoluam s-a facut in sapte zile si e perfectibila. Ca dovada ca fiecare dintre noi isi face cate una proprie. Altii, ca mine, capata un tic nervos si reiau facerea lumii la intervale mai mult sau mai putin regulate. Depinde. De multe. Si de cum se aliniaza planetele.
Reconstructia a inceput din interior, din mintea mea. Ca in videoclip.

Decât să ne întristăm

2010-04-12T12:10:00.000+03:00
mai bine un cântec vesel să cântăm

UN PLOP

2010-04-11T12:17:00.013+03:00

de Constanţa Buzea

Să ai un plop în care să te sui,
Un turn al păsărilor fără pui,
Tăcut ori vesel, după cum amâi
Lumina frunzei care naşte-ntâi.

Un plop despărţitor de miazăzi,
Şi daca-l ai, să-l ai definitiv,
În umbra firii lui clădit să fii,
Precum un dor în care stai captiv.

Precum un dor în care stai captiv,
Să ai un plop, bătrân de-ar fi să fie,
Printre statui de calcar, viu naiv
Crescut în unghiul tău de nostalgie.

Să le petreci pe toate câte sunt,
Să le aştepţi pe cele care vin,
Ca un veşmânt strălucitor de vânt,
Ca un vecin al cerului senin,

Târziu, când nu-ţi mai pasă de culori,
Să ai un plop din care să cobori.

Am iubit...

2010-04-10T15:34:00.008+03:00
...pasional, patimaş, epistolar, periculos, naiv, platonic, cu disperare, în taină, în joacă, la distanţă, paranormal, romanţios, stupid, matrimonial, pasional, sincer, corect, unic, atent, adulterin, pervers, onest, interzis, pe viaţă şi pe moarte, împotriva tuturor, nebuneşte, prosteşte...
...aş mai iubi şi astăzi de nu mi s-ar fi urât cumva...

Milă şi fiori

2010-04-09T18:42:00.005+03:00
M-a străbătut un fior rece când prima Dacia Duster a ieşit pe poarta uzinei de la Piteşti. A plătit-o prima-doamnă (cea oficială), din banii strânşi de la coşniţă, ca să i-o dăruiască de iepuraş celui care o şi conduce, atât pe ea cât şi pe noi toţi.
Creierul meu, saturat de imagini şi reportaje cu şi despre prime-doamne şi soţi care conduc tot ce prind, a reacţionat dându-mi cu jet de sudoare rece pe şiră în jos. Deja-vu.
După ce m-am răcorit, m-a lovit o milă sfâşietoare, copleşitoare de biata Dacie care încă din fragedă pruncie, pe când nu era decât 1100, a avut parte de lansări triste cu conducători.
Nişte trişti cu toţii...

Unde se duc când se duc?

2010-04-09T13:06:00.002+03:00

Ce devin foştii, oameni care au fost cei mai în vieţile noastre într-o vreme, pentru o vreme? Îi trecem în corpul prietenilor, pentru că, nu-i aşa, ştim multe unii despre alţii? Sau, fix din aceleaşi motive, îi socotim cei mai de evitat? Riscăm să ne vedem în ei ca într-o oglindă care spune despre noi ceva ce ne străduim să lăsăm în urmă? Dacă îi urâm se pune că am depăşit momentul, ne putem considera liberi? Resentimentul nu e tot un sentiment?
Îi îngropăm şi trecem pe la mormânt la ocazii aniversare (pe care le aşteptăm cu înfrigurare) - de ziua lui, de ziua noastră, de Craciun, de Anul Nou, de Paşte, la un an de la ultima întâmplare care a însemnat ceva, de la prima, la un an şi o lună, şi două... - să lăsăm o floare, să dăm un sms, un telefon dacă suntem destul de curajoşi?
Cât de adânc îi îngropăm, în ce fundătură din care nicio rază de amintire să nu mai străbată până la prezentul populat de actualul?
Unde-i exilăm? Unde-i alungăm? Sau poate îi păstrăm? Unde? E un loc în care se depozitează aceste fiinţe care ne-au fost cândva tot? Devin ei vreodată nimic?

Bucuraţi-vă!

2010-04-03T20:24:00.009+03:00
Bucuriile sunt de două feluri: impuse şi liber alese.
Pentru că Cineva acolo sus a avut grijă să ne bucurăm cel puţin la date fixe, aşa, să se asigure că vom avea parte şi de asta în viaţă pe lângă toate celelalte, să ne bucurăm deci! Azi e la impuse, indiferent ce simţim, chiar şi cei care n-au nimic de sărbătorit, pentru care nicio minune şi nicio înviere nu înseamnă decât must-uri aiurea dictate de calendar, de fazele lunii şi calcul. Că de la cât scoţi din buzunar la piaţă şi până la data în care TREBUIE să sărbătoreşti nu e decât un mănunchi de cifre pe care le aşezi într-un fel sau în altul în funcţie de ce vrei să obţii.
Deci, toate urările mele de bine şi fericire, noroc şi tot ce vă mai doriţi!

Lecţie

2010-04-02T12:01:00.015+03:00
Nu există unitate de măsură pentru dezamăgire.
E şi atât. O treci în cont şi te înjuri că iar ai muşcat-o după care juri că n-o să ţi se mai întâmple. Şi nu poţi decât să speri că te vei obişnui să-ţi fii singură cel mai de încredere prieten, cel mai fidel iubit, cel mai la multe capitole.
Dezamăgirea e egală doar cu nivelul de aşteptare, cu investiţia de încredere şi, eventual, cu o altă dezamăgire. Mi se pare pleonastic, derizoriu, telenovelistic şi chicios-patetic să spui "m-ai dezamăgit cinci minute cât am plâns plus alte 5 minute până m-am uluit şi mi-am revenit din uluială", deşi e adevărat, că mai mult nu mai reuşeşte nimeni. Mi-am luat măsuri din vreme şi mă aştept la orice de la oricine. E numai chestiune de timp...
Păcat că s-a confirmat şi de data asta...
Oricum, altfel le primeşti când eşti în gardă.

Pomul de Paşte există!

2010-03-31T17:19:00.004+03:00
L-am găsit aici

Gratis, Coană Mare!

2010-03-30T11:23:00.001+03:00
Neamul românesc se înnoieşte. Îşi ia avioane. Bune, rezistente, făţoase, de firmă şi, unde mai pui că şi preţu-i bun. Nici ca la Măgeanu, nici ca la Stănciulescu ci "gratis, Coană Mare!" (n.a. - în rolul Coanei Mari, toţi cei care au auzit cum că ar costa de fapt vreun miliard şi ceva de dolari şi ar fi cuprinse în programul "rabla").

Looking for the summer

2010-03-29T11:51:00.001+03:00
Era toamnă când a venit primăvara, poate de aceea mi se pare că întârzie vara.
TU ai amestecat anotimpurile în mine şi mi-e bine, chiar dacă nu mi-e uşor.

Luuume, luuuume!

2010-03-19T10:47:00.001+02:00
Caut job şi avocat de divorţuri!

Am un certificat de calificare în nobila meserie de mecanic motoare cu combustie internă, obţinut după terminarea unui liceu teoretic la clasa de matematică fizică :)) căci ciudăţeniile învăţământului - pardon! reforma - datează cu mult înainte de era noastră. Învăţam teoretic informatică (fără calculatoare căci pe vremea aia nu existau pc-uri) iar la orele de practică mergeam la film iarna şi la cules de porumb, roşii şi altele când vremea permitea. Mai am un atestat cum că stăpânesc domeniul administrativ/secretariat cu subdomeniile sale steno-dactilo-telex. Asta la capitolul hârtii. Ce ştiu să fac? Multe. Mă pricep la calculator cât să operez cu texte, cifre, imagini, baze de date, internet, fac cafea pe toate gusturile, ştiu să ţin evidenţe, registre, să vorbesc frumos, ştiu să gătesc bine, rapid şi eficient, fac şi păstrez curăţenie, mă descurc cu copiii şi cu persoanele în vârstă (sunt în curs de a deveni psiholog cu acte în regulă, deşi am făcut psihoterapie cu succes cu apropiaţii, la modul amator dar cu succes), conduc bine doar autoturisme deocamdată (mă bate gândul să-mi mai adaug nişte litere pe permisul auto).
Ah, şi ar mai fi ceva. Dacă interlocutorul se întâmplă să fie vorbitor de engleză sau franceză, dinspre partea mea avem şanse să ne înţelegem.
Vreau doar atât: job-ul să fie civilizat şi să merite deranjul iar avocatul să fie eficient. Adică ieftin şi rapid.

Îmi lipseşte

2010-03-18T09:35:00.028+02:00
...Radioul de dinainte de '89.
Mai ales Răspundem ascultătorilor pentru că am avut nevoie să aflu unde şi dacă mai este pe undeva arhiva unei fabrici care nu mai există şi a trebuit să-mi pun la bătaie calităţile de detectiv, atât cele native cât şi cele dobândite. Tot aşa, nu ştiu cine îmi poate spune cum pot să scap de un alcoolic care are adresa din buletin la mine acasă (întrucât îmi e soţ, dacă te iei după acte) care nu vrea să se trateze singur şi pe care doctoriţa de familie nu-l îndrumă către balamuc, căci acolo am aflat că se tratează această pseudoboală, desigur tot pe baza investigaţiilor proprii. L-am întrebat şi pe Google dar, pe lângă faptul că răspunsurile întoarse erau atât de numeroase încât o săptămână aş fi avut ce face, unele mi s-au părut de-a dreptul la mişto.
Îmi lipsesc emisiunile de dimineaţă de la radio, vocea lui Viorel Popescu, felul în care îşi construia frazele când transmitea informaţii banale dar foarte utile (câte minusuri sau plusuri arată termometrele atunci, chiar atunci când eu trebuia să mă decid câte cojoace să pun mine când ies din casă), îmi lipseşte limba română corect rostită şi dicţia impecabilă, timbrul, muzica aia, câtă şi cum era.
Mi-e dor de emisiunea de dedicaţii muzicale alcătuită după chipul şi asemănarea realizatorului, oricât de paradoxal pare, de vocea doamnei Lucia Popescu-Moraru...
În altă ordine de idei, despre radiourile din zilele noastre, numai de bine! Cu amendamentul că eu nu gust farsele unui actor-comediant-om-de-radio-şi-de-televiziune care se înjură, într-o limbă a unei naţionalităţi conlocuitoare de circulaţie din ce în ce mai internaţională, cu o distinsă doamnă, de profesie vrăjitoare, reprezentantă a minorităţii respective. Nu, cu atât mai puţin dimpreună cu cafeaua. Şi nici ultimele hit-uri, fie că sunt lansate de taraf-uri sau house-uri.

You and I

2010-03-16T16:44:00.000+02:00
Motto: "...Iubesc, am curaj şi mă tem..."

Îmi place de noi.
Gătim împreună, şofăm împreună (eu la drum drept, tu la "fazele fixe", parcări şi spaţii înguste). Vedem aceleaşi filme, am citit cam aceleaşi cărţi, ne sprijinim şi ne cerem sfaturi. Ne întrebăm. Unul pe altul şi fiecare pe el însuşi. Ne consultăm.
Îmi place cum ştii ce gândesc când cred că numai eu ştiu ce. Mă ajuţi acum, când îmi e greu şi când au rămas puţini lângă mine. Suntem buni prieteni, nu-i aşa? Suntem atenţi unul la altul, unul cu altul.
Te schimbi, ştii? Ma schimb şi eu. Mai greu. Deşi trăiesc în aglomeraţia în care te-am primit, m-am obişnuit cu singurătatea de a decide. Şi cu asumarea responsabilităţii. Pentru toţi. E timpul să ţin cont numai de mine, deşi cei mai importanţi rămâneţi fii-mea, TU şi familia de bază: mama mea, tatăl meu şi fratele meu (care începe să mai înţeleagă, deşi mereu a fost în urmă), mama ta şi tatăl tău.
Sigur că îmi place cum îmi îndeplineşti toate dorinţele, cum îmi netezeşti drumul în viaţa, cum îmi iei din poverile cu care mă obişnuisem, dar mă tem că-mi pierd antrenamentul şi dacă te pierd şi pe tine ce mă fac?!? Ce mă fac dacă pleci într-o zi, te-ai gândit? Eu m-am gândit. Şi atât.
...Asta aşa, ca să înţelegi de ce "nu-mi vine să mă dau pe mâna ta" :)

O moarte, două...

2010-03-15T19:55:00.008+02:00
Mi-a mai murit un (fost) coleg de serviciu. 38 de ani. Infarct.
Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească, Robert Şerban, să-i aibe de grijă fiului tău de 13 ani şi soţiei tale rămasă singură...
O femeie tânără, care trăgea la jugul corporatist, a căzut la datorie. O altă inimă care a cedat. Au rămas doi gemeni orfani.
Acestea ar trebui să demonstreze ceva, ar trebui să schimbe ceva.
Eu sunt norocoasă, m-am oprit la timp. Mi-am permis luxul acesta. Ei nu.
Pentru ei nu se mai poate face nimic. Pentru noi însă, sper că da.

P.S. - Mai multe aici şi aici

Deja-vu

2010-03-12T11:37:00.004+02:00
... Ştiam eu că lipseşte ceva. Titlurili academice. Naţionale, pentru început. De la o academie de nişă, deocamdată. Mă chinuia un gând: unde e limita faţă de Ceauşescu. Acum m-am liniştit. Reales a fost, bocul boc de patru ori, Elena din ce în ce mai mare şi mai tare, că şi aia mică a mai crescut şi nu mai dă în gropi cu pluralul, scutul i-a venit de hac mai nou, Marea Adunare Naţională are zilele numărate iar aia ca legea se dovedeşte a fi doar o plastelină, chiar dacă pe cutie scrie Constituţie. Desigur, senzaţia mea de deja-vu e de la vreme, nicidecum de la vremuri, că doar ce luasem formă de ghiocel şi m-a prins zăpada babelor cu clopoţelul deschis. Deci, să fie clar: numai natura e mereu surprinzătoare. Restul am mai văzut, am mai trăit...

Desire

2010-03-10T11:42:00.003+02:00

Eu, o femeie obosită

2010-03-08T19:52:00.006+02:00
De când mă ştiu am vrut să fiu cea mai bună în ceea ce fac, fie că era vorba de cozonac, fasole bătută, crescut copii, servit patria sau doar ireproşabilă, aşa, la prima vedere, înainte să ajungi să mă cunoşti.
M-a preocupat să mă prezint aşa cum sunt sunt: o fată de la ţară care a vrut să arate de ce e în stare când i s-a ivit ocazia, mereu preocupată să depăşesc ceva, să fiu mai citită, mai stilată, mai gospodină, mai bună profesional, mai simpatică şi empatică, să fac de toate şi bine, să fiu cea mai bună mamă, cea mai bună fiică, noră, soţie, colegă, prietenă... Obositor.
Am fost loială, punctuală, discretă, veselă, optimistă cu credinţa că şi ceilalţi sunt la fel. Greşit.
Am greşit când am socotit că oamenii din viaţa mea îmi sunt egali. Mi-am dorit bărbaţi care să-mi fie cel puţin egali pe care să-i admir şi să-i respect şi admirându-i să-i iubesc.
Din cursa în care am alergat eu şi cu mine, pe culoare diferite, am constatat că am ieşit pe locul doi şi obosită. Acuma merg pe drumul meu, în ritmul meu, egală cu mine. Cine vrea şi poate să ţină pasul, bine. Am obosit să mai încerc să mă mai potrivesc cu cineva. Aştept ca cineva să încerce, să se străduiască să se potrivească cu mine.

A venit primavara. Oficial.

2010-03-01T15:04:00.016+02:00

Mici gângănii, flori si frunze, pietre şi stele în explozie de culori întineresc obrazul puhav al oraşului. Fire albe şi roşii împletite şi legate atestă înflorirea, înverzirea, înfrunzirea...
De Mărţişor am primit ce mi-am dorit: Nişte răspunsuri şi ghiocei de la Tine. Mama mi-a trimis tot ghiocei, de la noi din grădină (sunt cu atât mai preţioşi întrucât au supravieţuit ultimei zăpezi care i-a prins cu clopoţelul deschis şi lopeţii fratelui meu care încerca s-o îndepărteze). Voi purta la gât toată vara steaua de mare de la fiica mea şi privesc cu drag la silueta zambilei cu care fratele meu mi-a deschis uşa la şapte dimineaţa...
Dar mi se întâmplă lucruri. Adică să vrea un mărţişor cu tot dinadinsul să fie al meu, să-mi sară direct în manşeta blugilor şi să iasă doar când i-a fost clar că nu mai e nici un pericol să-l cumpere cineva. E o bucată de hematit şlefuit în formă de lacrimă, iar ezoteriştii spun că, printre alte cristaluri care mi-ar fi benefice dacă le-aş avea prinse pe undeva sau doar prin preajmă, acesta mi s-ar potrivi cel mai bine ca talisman.
Deşi primăvara asta nu-i decât o copie, cum spune poetul, simt eu aşa, deep inside, că va fi altfel de data asta. Sunt semne: faza cu mărţişorul şi faptul că, pentru mine ea a venit de câteva luni...
E de bine, deci, ceea ce doresc tuturor!;)

Adio, Kafka

2010-02-26T12:06:00.016+02:00
Acum pot. Orice.
Să fac politică, dacă vreau, să ma dau cu părerea fără să şoptesc şi să dau televizorul mai tare, fără să-mi fugă primul gând la celular. Teroarea a luat sfârşit, nu mai sunt obligată să-l am mereu deschis, lângă ureche când dorm, nu se mai revarsă din el grohăituri şi cotcodăceli placide.
Pot să vorbesc cu oricine, oricât de prinţ, ziarist, om politic, diplomat sau infractor ar fi, român sau străin, fără să dau explicaţii de ce şi cum.
Nu mai trebuie să spun unde plec când plec din oraş sau din ţară, unde locuiesc, cu ce călătoresc, pe ce bani, cu cine mă întâlnesc şi de ce.
După optsprezece ani, psihiatrul mi-a spus că ajunge. Pe scurt, am devenit o "nesimţită" cu acte în regulă, dar nu mai trăiesc în Kafka.

Mulţumesc poporului chinez!

2010-02-17T12:52:00.012+02:00
Pentru că, printre multe alte chestii utile cum ar fi ochelarii, praful de puşcă, tenişii şi bascheţii, adică strămoşii converşilor, busola şi creionul cu gumă, a inventat hârtia! Uitaţi-vă în jur şi spuneţi-vă singuri ce-ar fi fost viaţa omenirii fără hârtie.
Spun asta în fiecare zi şi chiar de mai multe ori pe zi. Azi, însă am spus-o de mai multe ori pe oră, fix de câte ori mi-am şters nasul transformat peste noapte în izvor nesecat de chestii scârboase, sufocante şi nesuferite. Aşa că stau în vârful patului, acoperită cu două pilote una peste alta, cu ceaiul într-o mână şi sulul de hârtie igienică în alta. Ceaiul l-am servit cu paracetamol întrucât aspirina aia care are leac garantat se amână din motive obiective :(
Altfel sunt bine. Desigur, aş fi şi mai bine dacă n-aş strănuta o dată pe oră în serii de câte zece, dacă nu m-ar ustura aşa tare în gât şi, în general, activitatea aceea banală de a respira nu ar fi aşa dificilă... Dar, să vedem partea buna a lucrurilor: orice mai aveam de făcut se amână, stau în pat, citesc, scriu, dormitez şi... mulţumesc poporului chinez :)

E sărbătoare, unde să mă ascund ?!?

2010-02-11T10:40:00.004+02:00
Mă gândesc cu groază la week-end-ul următor pentru că e sărbătoare. De fapt sunt mai multe sărbători una peste alta sau una decurgând din alta, pe principiul 3 în 1 :D
E Lăsatul Secului sau Iertăciunea, cum i se spune la mine în sat. Şi Urlăria, dar şi Valentine's Day.
Ca orice sărbătoare care se respectă, şi de ziua asta se execută chestii ca să fii în rândul lumii, tradiţii şi ritualuri ce trebuie respectate. Iertăciunea e ziua împăcării a tuturor cu fiecare, copiii merg la părinţi şi le sărută mâinile ca semn de iertare pentru tot ce le-au greşit peste an, finii vin la naşi să mănânce şi să bea iar seara se iese la drum cu vadra de vin. Pâlcuri de vecini, cu mic cu mare, adună grămadă încălţări vechi, cauciucuri şi alte chestii combustibile pe care le ard într-un foc mare, timp în care se strigă, de fapt se urlă diverse chestii, unele cam indecente... Nu am înţeles niciodată dacă Urlăria e un supranume al întregii sărbători sau se referă numai la partea asta cu focul. Desigur e un ritual păgân de purificare care a ajuns până la mine pentru că ăi bătrâni ne-au chemat şi ne-au ţinut aproape, dar anul ăsta, iertată să fiu, n-am nici un chef să sărbătoresc. Mai ales aşa ceva. Aş vrea să mă împac cu mama, că aş avea pentru ce şi ea chiar ar aprecia dacă mi-aş cere iertare, i-aş săruta mâna tatei, că nu ştiu dacă la anul vom mai fi pe-aici, i-aş primi pe fini să le pun masa, pentru că mi-e drag de ei şi e mereu o bucurie pentru mine să-i întâlnesc dar... Dar nu sunt pregătită încă pentru sărbătoare. Abia am scăpat de clopoţei şi burţi roşii de moşi cu barbă albă că aflu că trebuie să consum bomboane în formă de inimioară, eventual roz, s-mi scot portjartierul de la naftalină şi să-mi fac vizibile sentimentele, neapărat legate cu fundiţă roz. Şi când? fix în aceeaşi zi în care se execută Iertăciunea cu Urlăria şi cu Lăsatul Secului... Cum să mă împart!?! Unde să mă ascund să nu mă ajungă sărbătoarea asta ?!?
Promit ca de mărţişor să fiu mai cooperantă, iar de Ziua Femeii chiar să sărbătoresc!

Adaptarea încotro?

2010-02-10T13:00:00.002+02:00
Cea mai pregnantă amintire pe care o am din primele mele zile la oraş este o senzaţie. Aceea că mă aflam într-un carusel, lucru care m-a obligat să măresc ochii şi să-mi ascut mirosul cât puteam de mult ca tot ce îi deosebea pe oamenii aceia, trăitori aici de mulţi ani să-mi devină cunoscut şi familiar în timpul cel mai scurt. Îmi doream cu ardoare să devin "de-a casei" în orice loc al oraşului, nimic să nu mă trădeze că nu aş fi crescut aici. Nu am pretins niciodată că m-am şi născut aici. Sunt şi am fost mereu mândră cu satul meu, însă am avut momentele mele de timorare şi de stângăcie pentru că vedeam că orăşenii erau altfel.
A fost modul meu de adaptare.
Nu mi-a trecut nici o clipă prin cap că restul lumii trebuie să mă accepte şi să mă suporte indiferent cum mă port, cum mă îmbrac, cum, cât şi când vorbesc... Am grijile astea pentru că îmi pasă şi pentru că respect şi mă respect. De aceea mă simt îndreptăţită să pretind nici mai mult nici mai puţin decât să fiu tratată la fel.
Orăşeni se fac şi azi. În fiecare zi cel puţin o fată (şi/sau băiat) coboară pe un peron de gară sau autogară cu dorinţa de a trăi la oraş dar nu mai văd la ele (şi nici la ei) vreun gând, ca să nu mai zic vreo tendinţă de a sta în banca ta şi a te uita la alţii până te lămureşti ce şi cum cu viaţa la oraş.
Dar ce vorbesc eu aici de bun simţ şi bune maniere când n-are ce să caute la oraş cineva care nu ştie cum se foloseşte o budă cu scaun, colac şi dispozitiv de tras apa?!? Nu contează dacă e publică sau privată, a ta de-acasă.
Înţeleg că ce e civilizaţia şi ce vrea ea nu se învaţă în toate casele în care barza lasă copii, dar adaptarea ar trebui să fie în natura umană. Umană zic, pentru că eu încă îi consider oameni pe concitadinii mei, deşi ei se încăpăţânează să mă contrazică zi de zi. E plin de neadaptaţi la viaţa de oraş pe trotuare şi pe carosabil, în parcări, săli de spectacol, stadioane, în instituţii de tot felul. După cum aruncă cocoloşul de hârtie, mucul de ţigară, nelipsitul pet din care suge un ceva colorat, după cum foşneşte celofane sau plescăie indiferent că mănâncă sau doar rumegă îl vezi imediat cam la ce stadiu de evoluţie se găseşte...
De ce modelul "ca la uşa cortului" prinde şi e mai la îndemână decât "cu decenţă şi bun simţ"?!? De ce a devenit cool stilul jegos?!?
Mare lucru şi adaptarea asta şi nebănuite legile ei...

Eu, TU şi Ovidiu

2010-02-09T13:52:00.011+02:00
... Ce mai fac? Kilometri. Şi pentru că sunt o excentrică, nu merg la munte, ca toată lumea ci la mare, la noi la mare. După cum se vede, Ovidiu e bine, eu sunt bine... Şi marea e bine. Nu i-am făcut poză pentru că n-am îndrăznit să mă apropii de ea. Era în criză. De nervi. Abia scăpase din chingile gheţurilor şi, cum nu e obişnuită cu astfel de obrăznicii, am auzit-o şi mi-a fost destul să înţeleg că trebuie să mă ţin departe...
Ce nu mi-a plăcut a fost aerul de oraş părăsit al Constanţei. Părăsit de Mazăre...

P.S. TU ai făcut pozele, mulţumesc :-*

Un nou anotimp

2010-02-07T19:43:00.008+02:00
(mie)

A venit iarna.
Vino către mine
cu mâinile întinse.
Lasă în urmă totul
norii, iubirea mea pentru maci -
nu mai contează căci fac parte dintr-un anotimp prea singur
şi de disperare.
Vino către mine
călcând pe cioburile stelelor
(le adunasem să te întâmpin
dar le-am spart de caldarâmul aşteptării
de emoţie când te-am zărit).
Vino către mine
cu mâinile întinse.
E vremea mea acum,
să nu mă iroseşti.
A venit iarna
şi poemele toate s-au strâns la ferestră.
Le voi scrie, desigur...
Acum a venit iarna.
Să lăsăm în urmă totul,
să lăsăm în urmă...

30 noiembrie 1983

This love

2010-02-04T10:17:00.009+02:00

La mulţi ani...

Mă întreb

2010-02-03T11:29:00.012+02:00
Motto: Nu aruncaţi diamante la porci

Cât de porc să fii, în calitate de şef, încât să mă chemi la serviciu vineri seara sau sâmbătă dimineaţa să semnez că am luat la cunoştinţă de aprecierea de serviciu cu privire la activitatea desfăşurată de subsemnata în anul 2009?!?
Mai porc decât ştiam.
Ce ai vrea să demonstrezi cu asta?!? Ce muşchi trebuia să admir? Sau poate că trebuia să mă tem?!?
Atâta poţi să emani de deasupra râtului grohăitor, de la înălţimea unui orizont care e una şi aceeaşi cu limita trocului?!?
Cum nu mă pun la mintea unui porc, am venit să semnez, dar marţi pe la 10.30.

Gânduri la multe minusuri

2010-01-26T14:54:00.005+02:00
Îmi plac zilele astea de iarnă. Aşa geroase. Îmi place lumina reflectată de toţi fulgii de zăpadă încremeniţi în poză spectaculoasă de balet. Cerul senin, luna în creştere, soarele roşu dimineaţa şi atât de sticlos ziua, amurgul pe zapadă, printre crengile pline de chiciură nu ne sunt date prea des. Scârţâitul zăpezii din iarna asta mi-a adus în minte iernile din copilăria mea, plimbările cu sania mare, trasă de cai, privalurile transformate în derdeluş şi balta îngheţată, pe bătrânii mei morţi de mult adunaţi în jurul focului îmbiindu-mă cu boabe fierte şi felii uriaşe de pâine de casă friptă pe plită şi răcorită cu strat de untură sau mujdei de usturoi, mirosul de scovergi care se ridica peste sat odată cu fumul din sobe.
Am fost de curând acolo şi am întrebat, aşa, într-o doară, care dintre puţinii proprietari de cai şi căruţă mai are sanie şi chiar o mai foloseşte. N-a ştiut să-mi spună tata. N-a mai văzut nici una alunecând pe vreo uliţă de ani. Păcat.
Păcat că unii nu se pot bucura de toate astea pentru că n-au ghete groase, paltoane, fulare şi geci, mănuşi şi căciuli. Păcat că în unele case e frig, în unele minţi e ger, în unele suflete e negură...

Vedere de la geamul meu

2010-01-19T16:27:00.011+02:00

Aşa e în afară.
Aia mică, verde şi zgribulită din dreapta e B85CSP pe care am folosit-o pe post de sanie din când în când.

Înăuntru e cald şi pregătesc diverse chestii. Aşa arată una dintre ele.

Ezoteria salvează România!

2010-01-18T20:55:00.002+02:00
Cum? Face din orice fost un actual. Aşa ca preşedintele, ca premierul, ca Radu Stroe, sau ca steaua în cinci colţuri, fostă şi a lui David, fostă şi a lui Lenin. Actualmente e violetă. Ca şi flacăra călăuzitoare.
Până şi un fost comentator la antene s-a transformat într-un actual comentator, cu toată lenjeria antivrăji pe care o poartă. Îmi amintesc de dilema din preajma sfârşitului anului trecut: a mai face sau a nu mai face emisiune la antene ?! Se vede treaba că şi-a reînnoit întelegerea. Purtarea cămăşilor sau cravatelor în nuanţe de la lila la indigo, trecând prin violet şi vişiniu e doar o coincidenţă, deoarece pe el îl îmbracă un sponsor şi un/o stilistă. De la KGB sau CIA ?!!
Ca să nu rămân în afara fenomenului, am cumpărat şi eu o bluză violet pentru fiica mea, că tot era la reduceri. Deh, ezoteria mea e de criză!
Acuma, eu am înţelegere pentru toată lumea asta care se îmbracă aşa pentru că am avut şi eu perioada mov a existenţei mele. A fost acum vreo patru ani şi, să vezi paranormală ce sunt, nu m-am sfătuit cu nimeni când mi-am ales fustele, bluzele, mărgelele, desuurile şi alte alea mov toate...
Treaba e dacă chestia asta violet are efecte doar la micro, adică la nivel de individ, sau se extinde, prin indivizii purtători de violet, la macro, şi ne vom trezi toţi din foşti comunişti, actuali, din fostă maşină de vot, actuală, din fostă turmă, actuală...
Deci, bună şi ezoteria asta. Salvează România. Asta am înţeles.
Ce n-am înţeles e de cine? de ea însăşi?

De vineri până luni

2010-01-18T10:50:00.003+02:00
Peste vârfuri trece lună,
Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemîngîiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn ?
Mai suna-vei dulce corn,
Pentru mine vreodată ?
Sursa poezie.ro

M-am trezit cu ochii pe calendar. Era zi mare, ziua Eminescu. M-a fulgerat groaza că mi-ar putea cădea la vreun examen sau teză şi ruşinea că nu l-am citit decât de nevoie, din obligaţie iar şcoala din vremea mea nu a făcut decât să mi-l inoculeze ameninţător.
E şi zi de leafă. Aveam treabă multă, planificasem totul pe ore şi chiar pe minute dar a sunat telefonul, prietena mea aflată în nevoie a venit pe la 11 şi a stat până la 4 după amiază, timp în care mi-a spus de toate mai puţin scopul vizitei: să-mi mai ceară nişte bani. I-aş fi dat şi dacă îmi spunea mai repede, într-o jumătate de oră, hai o oră, dar cred că nu numai nevoia de bani a făcut-o să-mi treacă pragul, cât mai ales nevoia de a-şi petrece o zi altfel.
Şi uite-aşa am început eu postarea asta pe 15 şi o termin, sper, pe 18, cum una vreau să fac şi alta îmi iese, cum am făcut un bine unei fiinţe şi rău altora, cu care aveam program comun şi de care nu am mai putut să mă ţin, cum am plâns de necaz că vreau să fac bine şi iese rău, cum le trag fără să le fac...
Între timp am mai recuperat şi am avut o duminică a jucăriilor noi. Adică am condus o maşină nouă (nouă pentru mine), care nu e a mea (e o situaţie de genul "când o să fiu mare o să mă lase să-i conduc maşina" şi se pare că sunt destul de mare!) :))) Am trecut cu 120 (în medie) pe autostradă prin ninsoare, ploaie, lapoviţă, burniţă şi alte fenomene meteo care s-au înşirat disciplinate pe cei 230 de kilometri între Constanţa şi Bucureşti şi am ajuns acasă cu bine.
A doua jucărie nouă a fost maşina de tuns pe care am învăţat s-o folosesc pe scalpul soţului personal, chestie care se impunea întrucât aducea cu Eminescu dacă luai în calcul lungimea pletelor sale. Altfel, poeţi amandoi, băieţi amandoi, surse de stress pentru mine amandoi, fiecare în felul lui...
De ce Peste vârfuri? Nu ştiu, a fost prima care mi-a venit în minte, poate pentru că mi-o fi căzut la vreun examen sau teză, la şcoală sau la Olimpiadă, sau poate tocmai pentru că nu mi-a vârât-o nimeni cu forţa pe gât niciodată. Cine ştie ?!!

Autoportret

2010-01-14T13:42:00.004+02:00

Cu faţa

2010-01-12T13:51:00.001+02:00
Nu mă ştiu dorindu-mi atât de tare ceva sau pe cineva încât să calc peste mine şi peste alţii, dar ştiu sigur când nu mai vreau ceva sau pe cineva. Atunci calc peste orice şi oricine într-o mişcare circulară cunoscută în anumite medii sub numele de stânga'mprejur. Se execută la comandă, dar când o faci de capul tău, lăsând fără vorbe asistenţa, e un act de curaj. Un dismiss invers. Şi dacă e executată pe tocuri cui, efectul e de-a dreptul spectaculos. Prezintă avantajul schimbării perspectivei, a peisajului, a florei şi faunei, deşi, într-o ordine firească aceloraşi medii, urmează pe loc repaus! Bun şi repausul după ce şaisprezece ani am privit într-un singur punct, am auzit aceleaşi vorbe goale...
Acum nu ştiu ce e mai plăcut: că am în faţă toate lumile la care am stat cu spatele, sau că am în spate acea lume pe care am avut-o atât de mult în faţă ?!?

Stima şi respectul

2010-01-07T15:26:00.016+02:00
Am mare stimă pentru ingineri pentru că ştiu şi pot să parcurgă drumul de la vis la realitate. Au instrumente cu care fac asta, create tot de ingineri, şi dacă nu le au le inventează. Acoperă cearceafuri întregi cu desene şi calcule pentru ca la final să ai în faţa ochilor ceva, un lucru real mic sau mare, casă sau şurub, castron sau material pentru rochii şi eşarfe, manuşi sau mâncare, şosea sau carte, ca să nu mai vorbesc de cei care au gandit şi creat maşinile de tot felul: de spălat, de făcut pâine, de spălat vase, de amestecat orice, de tocat orice pentru care generaţii de femei trebuie să fie recunoscătoare acestei bresle.
Respectul meu se însuteşte când îi regăsesc în sfera sensibilităţii şi frumosului, la rând cu profesionişti ai artelor.
Inginerul e ca mâna - ştie şi poate tot.
Am stimă şi faţă de medici. Nu faţă de toţi. Rareori s-a găsit vreunul care să-mi spună despre starea de funcţionare a organismului meu altceva decât ce ştiam şi singură, rareori m-am dus la ei din alte motive decât pur formularistice, la controale obligatorii, ocazie cu care n-am aflat cine ştie ce noutăţi.
Ce nu-mi place la ei este că nu fac diferenţa dintre fiinţe umane şi şaibe, că în anii ăia mulţi de şcoală nu-i învaţă cum să-mi repare ficatul fără să-mi zdrobeacă respectul de sine, cum să mă vindece de dureri de cap fără să mă treacă prin teste de umilinţă, de răbdare şi alte stresuri la care mă supun destul alte categorii profesionale din greu zi de zi şi chiar ceas de ceas. Nu înţeleg de ce, unii, capătă comportament de ghişeist când stima lor de sine ar trebui să-i oprească, dacă nu respectul faţă de mine ca fiinţă umană ?!?

2010 - Fără vise. Doar planuri.

2010-01-06T16:03:00.005+02:00
Pentru că 2008 m-a trăit, am rămas cu dorinţe neîmplinite.
2009 mi le-a împlinit pe toate la modul ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se împlinească. Aşa că m-am lecuit. Nu-mi mai doresc nimic, nu mai aştept nimic, nu mai visez.
Pentru 2010 mi-am propus doar să merg la curs de dans (e cadou de la fiica mea şi nu pot să refuz!), să-mi cumpăr role (şi să le şi folosesc!), să stau cât mai mult la mare, să slăbesc cinci kilograme şi să-mi schimb radical următoarele: look-ul, modul de alimentaţie, mobilele din casă, viaţa toată...

La cumpăna anilor

2009-12-30T09:30:00.000+02:00

...Ce, nu e potrivit? Am greşit anotimpul? Am greşit ceva?
Vom trăi şi vom vedea. Noi să fim sănătoşi şi în anul care vine totul să fie ca în filmuleţul ăsta! La toată lumea!

Nemilostiva lege a firii

2009-12-21T13:45:00.003+02:00

Sâmbătă am mers la părinţi la tăiatul porcului în chip tradiţional. Se bea ţuică fiartă, se spală la maţe fără mănuşi de plastic, se tremură cât pentru tot anul pentru că sunt multe minusuri afară... Ce mai, pentru câteva ore am şansa să fiu femeia ancestrală, participând la ritualul străbun. Mă indispun guiţăturile disperate şi lupta bietului dobitoc pentru viaţa lui, dar, dacă altfel nu se poate încă... Nu vreau să par venită de pe altă lume şi nici că mă opun păstrării tradiţiilor, însă aş avea aceeaşi bucurie să fac sarmale şi cârnaţi şi dacă aş cumpăra carnea de la măcelărie. Îmi doresc să locuiesc din nou la casă într-o zi, mi-ar plăcea să cresc nişte animale, dar nu porc. Ai mei se simt săraci dacă nu venim de Ignat să ne iniţiem în tehnici de înjunghiere şi pârlire, de descurcat, golit si curăţat maţe, pentru că, nu-i aşa, anul ăsta tata mai e, mama mai poate, dar la anul, nu se ştie... Îmi pare rău că le-am stricat bucuria când le-am spus că porcul nostru e la supermarket la anul, dar eram răpusă de frig şi greaţă şi, mai ales, îngrijorată că mă prinde noaptea pe drumul de întoarcere către Bucureşti şi şoseaua putea să-mi scoată capcane în cale la fiecare pas.
Ştiu că tata va începe să bată târgurile de animale în căutare de porc imediat ce se mai crapă gerul pentru că pregătirea viitorului Ignat trebuie să înceapă. Altfel ar suferi cumplit dacă nu l-ar hrăni cu drag toată vara şi nu i-ar purta de grijă pentru ca, în preajma Crăciunului, să-şi ia adio de la el cu un păhăruţ de ţuică. Amorţeşte durerile, inmoaie inima, aşa e scris...

P.S. N-am făcut poze pentru că radio-şanţul, retras în jurul plitelor încinse, între două sorbituri din cănile cu vin rece, mi-ar fi dezbătut gestul excentric pân' la primăvară.

Despre buget, Crăciun şi bucurii

2009-12-17T17:12:00.005+02:00
Mai jos este imaginea de la: www.misiuneacasa.ro

Vine Crăciunul, o sărbătoare pe care n-o las să devină altceva decât expresia bucuriei de a fi împreună, a speranţei că vom şti să folosim mai înţelept şansa Noului în vieţile noastre, că ne vom iubi la fel şi ne vom simţi alaturi chiar dacă sacul moşului e mai mic de data asta.
Poate sa vină Craciunul. Bugetul e rezolvat. Jumătate din salariul meu pe luna decembrie merge către o prietenă. Ne cunoaştem de douăzeci şi... de ani, suferă de câteva boli pe care nu ştiu şi nici nu vreau să le numesc şi nu-şi permite să clacheze. Suferă cu demnitate. De-a lungul anilor a ridicat pe mulţi căzuţi iar eu îi datorez mare parte din ceea ce am devenit. E mamă singură şi o mai are în grijă şi pe mama ei. Şi-a amanetat bijuteriile ca să supravieţuiască. Are 53 de ani şi a obosit.
Craciunul poate să vină, în inima mea e lumină, în ochii alor mei văd bucurie, contribui şi eu cum pot la asta, aprindem luminiţa speranţei unii pentru alţii şi ce să ne mai dorim ?!?... Darul meu pentru prietena mea este că nu e singură, că sunt aici s-o ascult şi să-i întind o mână. Şi pentru mine s-au întins mâini când nu mai găseam soluţii (n-am zile să mulţumesc domnului Marin, Elenei, lui Cristi, Izei şi Adrianei, lui Cătălin şi altora, se ştiu ei!).
Să ne bucurăm că suntem împreună şi sănătoşi că restul se rezolvă!

Iarna asta e frumoasă

2009-12-16T12:52:00.009+02:00
... Şi e diferită de toate celelalte pentru că, de când am depăşit vârsta şcolară, e prima iarnă în care nu trebuie să plec dimineaţa din casă să ajung undeva. Nu mai am un copil mic de mână pe care să-l târăsc prin nămeţi, pe întuneric, către vreun autobuz aglomerat, cu primă destinaţie grădiniţa, după care să mă înghesui disperată în alt autobuz şi mai aglomerat ca să ajung, după o întârziere cât de cât rezonabilă, la serviciu unde ştiu că mă aşteaptă privirea mustrătoare a şefilor şi înţepată a colegilor, sosiţi la timp întrucât au fost muuuult mai harnici, s-au trezit la timp, au luat în calcul toate impedimentele pe care, nu-i aşa, iarna le aduce cu sine şi au ştiut cum să le contracareze... Că şefii sunt aduşi de şoferi iar majoritatea colegilor nu au altă grijă decât a lor proprie, nu se pune. Se pune că sunt acolo în creierii dimineţilor doar să poată avea acestă satisfacţie - să vadă care când ajunge la birou, cât sentiment de vinovăţie are în privire, câtă jenă când spune "Vă rog să mă scuzaţi că am întârziat, dar..." şi să nu-l lase să-şi termine penitenţa ca să i-o reteze cu replica absolut originală "Da' ce, doamnă, noi crezi că am venit în zbor? Tot în oraşul ăsta stăm şi nu aşa central ca dumneavoastră... Dar ne trezim devreme, doamnă... Plecăm din timp... bla-bla..."... O scena ca asta făcea ca nimic să nu mai conteze, să nu mă mai pot bucura dacă copilul lua o notă bună, dacă cineva îmi făcea un compliment. Mă simţeam inferioară, învinsă, depăşită, toate deveneau o povară: viaţa mea, copilul, slujba, părinţii (că nu erau lângă mine să mă ajute) şi începeam să mă uit urât la toţi, să obosesc...
Bine că am scăpat de zile care să înceapă aşa.
Acum nu am alte griji decât cum să le fac viaţa bună şi uşoară celor care-mi sunt dragi din casă, să mă trezesc în zori să fac cafeaua şi pâinea prăjită ca ziua lor să înceapă în aromă de cald şi bun, peste zi să mă îngrijesc de hăinuţele lor, de cină, să-i surprind cu bunătăţi, să simtă o îmbrăţişare când calcă pragul casei şi se adună din viscol şi din nebunia oraşului. E felul în care înţeleg să le spun că-i iubesc, felul în care înţeleg să-i protejez, felul în care înţeleg să fiu fericită. Şi sunt.

Grămadă Deschisă

2009-12-12T10:50:00.001+02:00
de Daniela Crăsnaru
din volumul şaizecişinouă poezii de dragoste

Tu nu mă iubesţi.
Asta se vede cu ochiul liber
De la o poştă.
El face eforturi
să-şi amintească numele meu
măcar două vocale,
poate un e, poate un a.
Dumnealui se-ntreabă, desigur în gând
şi extrem de prudent,
dacă noi doi, vreodată, cândva.

Ce dragi îmi sunteţi cu toţii
aşa, la grămadă!
Ce pretexte superbe pentru istorii de dragoste
din care o-ntindeţi la timp
pe uşa din spate.
Ce lacrimi depun după-aceea
asupra totalului dumneavoastră valoric
ce însumează circa 0,014 carate!

Şi uite-aşa scriu eu
poezii de amor cu duiumul.
Uite-aşa torn râzând peste răni
Cenuşă şi sare.
Uite-aşa câştigaţi voi bătăliile toate
prin neprezentare.

Sursa: www.poezie.ro

Am primit

2009-12-11T14:15:00.003+02:00
aceste vorbe în dar de ziua mea:

"Descoperă pacea sufletească să poţi accepta lucrurile care nu pot fi schimbate, forţa, ca să poţi schimba ceea ce poate fi schimbat şi înţelepciunea ca să-ţi dai seama care este diferenţa dintre cele două categorii"

Dacă aş spune că mi-au plăcut, ar fi neadevărat şi prea puţin.
Dacă aş spune că m-a impresionat faptul că cineva a ales pentru mine, dintr-un maldăr de felicitări gata scrise, pe aceasta şi nu alta, ar fi mai aproape de adevăr.
Înseamă că mai sunt oameni în jurul meu care chiar înţeleg despre ce este vorba în propoţizia care sunt.
M-a mai surprins plăcut că cineva s-a gândit să imprime aşa un text pe o felicitare. Se pare că se vinde profunzimea unui gând ca dar la aniversare, de vreme ce marketingul făcătorilor de felicitări a optat pentru un astfel de înscris.

Mulţumesc, Daniela, pentru alegere, pentru că înţelegi, pentru tot!
Mulţumesc şi celorlalţi colegi ai mei. Restul, felicitările, masa şi ce-o mai fi, după Anul Nou, când ne vom mulţumi unii altora definitiv.

Hă-Hă-Hă!

2009-12-07T12:36:00.004+02:00
"Ce-aţi făcut în ultimii cinci ani, domnule Cutare? Dar dumneavoastră, Doamnă Cutărescu?"
Se pare că aţi fost cuminţi, judecând după ce-aţi găsit în ghete... Măcar aţi trăit bine. Şi cinci ani (cel puţin!) de-acum înainte o să tot trăiţi. Bine. Hă-hă-hă! Un fleac! Ne-a ciuruit! V-aţi distrat? Aveţi cinci ani, cel puţin, să vă distraţi. Bine. Meritaţi.

Nu mai vine, ducă-se...

2009-12-03T13:57:00.008+02:00
Nu cred că mai vine iarna. Port cizmele pentru că mi-a fost dor de ele şi pentru că aş purta cizme şi de casă dacă ar exista, şi peste vară dacă n-aş fi atât de conformistă. Rectific, dacă nu eram, pentru că de-acum multe vor fi altfel. Felul în care vremea se joacă trecând de la ursuzenie de moşorogi (vă place cuvântul? nu-mi aparţine - plătesc drepturi de autor la fiica mea!) la pasul voinicului sprinţar peste frunze moarte, mie îmi convine de minune. Nu regret iarna la Bucureşti pentru că mereu mă ia prin surprindere, şi nu e deloc o ironie. Sunt de acord că primăriile s-ar putea strădui mai mult, dar pe mine personal, mă surprinde neplăcut întotdeauna pentru că nu sunt pregătită niciodată pentru bălţile şi nămeţii gri cu care vine, străzile şi trotuarele pe care sunt mereu în pericol să-mi sparg capul sau cel puţin un far, o bară, nu-mi plac hainele groase şi fesurile trase pe ochi pe care sunt nevoită să le port, felul în care din oameni se văd doar nasurile roşii vârâte în fulare şi fularele în gulere, mâinile până la coate în buzunare, urăsc râcâitul parbrizului un sfert de oră înainte de orice şi vântul furios zbârlind fulgii vrăbiilor înşirate ca mărgelele pe sârma mea de rufe.
Iarna să se ducă pe câmpuri, să facă grâul să crească. Să plece în munţi să-şi facă de cap pe pârtii, unde dau oamenii bani s-o întâlnească. Să treacă şi prin satul meu de câmpie înainte ca toate sobele de teracotă cu plită şi cuptor să fie dărâmate, căci în casa părinţilor mei un astfel de loc de unde îmi plăcea să contemplu lumea şi să-mi scrutez viaţa nu mai e funcţional. S-a demodat.
La oraş să mă lase s-mi port la vedere pieptănătura, botinele şi mănuşile subţiri, să pot pleca în fuste scurte de acasă fără grijă că voi fi ridicolă dând din racletă cu mâna înmănuşată în noduri şi aţe în timp ce viscolul se învolbură în jurul ciorapilor mei fini, că dacă vreau şi mi se face dor, îmi pun şi cizme, căciulă şi palton, dar să nu mă oblige nimeni. Nici măcar iarna.

Nu

2009-12-02T08:59:00.003+02:00
Sunt pe punctul de a spune Nu unei slujbe noi, la stat, în sistemul militar, bine plătită, deşi am deja una. Pot chiar să-mi aleg între mai multe locuri de muncă în cadrul aceleiaşi instituţii.
Am spus Nu când un deget arătător s-a îndoit spre mine în mod repetat, la modul figurat, desigur, printr-un sms draguţ.
Mama sună şi-mi aminteşte că n-am mai trecut s-o văd de trei luni şi din nou am spus Nu. Nu pot să merg acolo, la casa părintească acum. Nu am nervi pentru o astfel de experienţă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu mă mai simt acasă acolo iar dacă simt nevoia să fac vizite, sunt alte locuri unde mi-ar plăcea să mă duc şi oameni pe care mi-ar fi drag să-i întâlnesc. Asta după ce-mi va trece lenea cronică de care sufăr în această perioadă şi care mă ţintuieşte în casă, îmi creşte pofta de cafea şi ceai, de vin fiert şi plăcinte, de ciuperci la cuptor şi de răsfăţ în general. Poate şi pentru că toţi cei care-mi sunt dragi sunt aproape, că nu-mi lipseşte nimeni şi nimic, cu atât mai puţin interogatoriul mamei (uneori cu lampa în ochi la propriu!) despre ce-am făcut, ce mai am de gând să fac - tai viţa din balcon să-l închid cu geamuri sau nu? fac odată curat acolo, că miroase a coteţ de la vrăbiile care s-au cuibărit între coardele sălbatice? de unde am poşeta asta şi de când, că pare nouă şi parcă mă plângeam că nu mă mai ajung cu banii fiindcă m-a ajuns criza şi pe mine, că bărbatul ce, că fata cum, că boli, că neamuri, că ce fac de sărbători, că de ce finii şi nu fratele, că dacă plec la Sighişoara s-o iau şi pe ea... în general cam tot ce mă face să tac şi să mă ascund.
Nu mai fac nimic din ce trebuie doar pentru că trebuie. Sper să pot să-mi permit acest lux cât mai mult timp de-acum înainte.

Noi suntem români!

2009-12-01T16:56:00.010+02:00
Mai jos este imaginea de la: www.mapn.ro

...Şmecheri, pasionali, sensibili, talentaţi (fără discuţie!), mândri, aroganţi, leneşi, "orientaţi", neserioşi, vorbă-lungă, cheflii, da, aşa suntem... Însă niciodată chicioşi, cum ne arată televizoarele azi, de ziua noastră.

Am avut de ales între a-mi petrece Ziua Naţională la o înmormântare sau în faţa televizorului. Cum n-a trecut încă o lună încheiată de la ultimul eveniment funebru la care am fost parte activă, de pe urma căruia încă mă resimt, am ales televizorul. Nu m-am încumetat către locurile de interes , animate de ceaune sfârâinde şi muzici festive, către care acelaşi televizor încerca să mă ispitească, întrucât "baia de mulţime" e o tortură pe care o suport doar când nu se poate altfel. Aşa că am rămas cu Răduleasca şi Măruţă, cu Dana Grecu şi Radu Tudor.
M-a emoţionat din nou, ca în fiecare an, parada militară.
În rest, nebună şi urâtă lumea de afară...

Iubirii

2009-11-25T19:32:00.002+02:00
Nina Cassian

Cad în geunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
pentru aceste zilnice semnale
şi voci ale mărinimiei tale
cu care-mi umpli sufletu-n neştire.
Cad în genunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
pentru înaltul pact care ne uneste.
Timbrat de-a fericirii stea subţire,
- şi-ţi mulţumesc şi pentru desnădejde.

The day after

2009-11-19T16:25:00.014+02:00
Azi m-am trezit cu un dor nebun să citesc poezie. Daniela Crăsnaru şi Geo Dumitrescu, Dan Deşliu şi Topârceanu, Coşbuc şi Elena Farago, Adrian Păunescu şi Blaga... Aşa, de-a valma, de iubire, de toamnă, de ţară, de revoltă, de stradă, de casă, de frunză veştedă şi de mare...
Şi am citit.
Mi-e dor să văd "Vă place Brahms?" poate pentru că trăiesc ceva asemănător. Am şi rochia neagră, şi perle la urechi, mănuşile de aţă împletite de bunica sunt prin vreun fund de sertar. Sunt prietenă cu mama TA (oare mai sunt?), sunt o femeie matură căreia îi place Brahms...
De fapt, încerc să mă adun şi să spun o poveste despre ce am trăit la sfârşitul săptămânii trecute. Cum a fost ziua mea şi TU mi-ai adus micul-dejun la pat, cum eu am stricat toată "poezia" cu replica "Oh, ca la invalizi!", cum m-ai iertat că nu-s învăţată cu răsfăţul şi romantismele, cum m-ai sărutat şi mi-ai spus "La mulţi ani" de duminică până azi de 20 de ori pe zi, cum m-ai dus la marea cea neguroasă peste care ploua şi cum ai scos paharele de cristal şi şampania să mă sărbătoreşti acolo, ochi în ochi cu marea, cu mine, cu nisipul şi ploaia, cum ne-au îngheţat nasurile şi mâinile dar ne-au luat foc hainele şi buzele, cum marea a zâmbit complice din mii de ochi de spumă... De fapt, o poveste despre cum am împlinit 45 de ani şi cum TU m-ai ascuns la pieptul tău, în casa ta, la marea ta de toate grijile şi depresiile, de toate convenienţele care mă găseau mereu acasă, an de an. Ţi-am mulţumit pentru asta? Am încercat. Vorbele sunt puţine şi sărace. Am timp s-o fac până la anul, ani de-a rândul, zi de zi...

Mai jos este imaginea de la: yerbamateblog.blogspot.com

E mică. Mă strânge.

2009-11-07T15:27:00.007+02:00
În fiecare zi constat că îmi rămâne mic câte ceva. Haine (am câteva kilograme în plus cu care duc un război perfid de câţiva ani), casa, oalele pentru mâncare, priveliştea de la geam, oraşul chiar. Mi-a rămas mică viaţa mea. Mă strânge pe la cusături, se cască pe la nasturi.

Dacă eram... dar chiar sunt

2009-11-06T14:32:00.007+02:00
Dacă eram o lună aş fi fost: Noiembrie, pentru că în luna aceasta am venit pe lume şi-i iubesc ceaţa, ploaia, bruma, mireasma de crizantemă, curcubeul din copaci
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost: Luni. Un nou început.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost: Noaptea. E discretă şi face totul posibil şi uşor
Dacă eram un animal marin, aş fi fost: O stea de mare. Simbolul mării însăşi
Dacă eram o direcţie, aş fi fost: Înainte. Mişcă lumea. Dacă n-ar exista, "înapoi" şi "aici" n-ar fi posibile.
Dacă eram o virtute, aş fi fost: Simţul datoriei
Dacă eram o personalitate istorica, as fi fost: Mihai Viteazul pentru că ne-a adunat prin diplomaţie şi forţă
Daca eram o planetă, aş fi fost: Pluton. O planetă mică, departe, cu sateliţi, cu influenţe în lumea ei astronomică şi astrologică
Dacă eram un lichid, aş fi fost: Ceai. Sănătate şi plăcerea savurării aromelor care spun poveşti despre lumi de departe
Dacă eram o piatra, aş fi fost: Hematită. Întunecată şi răcoroasă, strălucitoare şi discretă, fără ape înşelătoare.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost: Privighetoare. O voce.
Dacă eram o plantă, aş fi fost: Trandafir. Baccara.
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost: Senin şi răcoare. Fie vară, fie iarnă, primăvară sau toamnă.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost: Pian. De la alb la negru, întregul univers
Dacă eram o emoţie, aş fi fost: Peronul. Despărţirea şi regăsirea.
Dacă eram un sunet, aş fi fost: Ţipătul pescăruşilor locatari pe blocurile Bucureştiului
Dacă eram un element, aş fi fost: Apa. A făcut posibilă apariţia vieţii, e viaţa însăşi
Dacă eram un cântec, aş fi fost: My way, Frank Sinatra
Dacă eram un film, aş fi fost: Becket
Daca eram un serial, aş fi fost: N-aş fi un serial.
Dacă eram o carte, aş fi fost: Întâlnire la Elizeu de Rodica Ojog-Braşoveanu
Dacă eram un personaj de ficţiune, as fi fost: Doctoriţa Sânziana Hangan din Arta Converstaţiei de Ileana Vulpescu
Dacă eram un fel de mancare, aş fi fost: O plăcintă rumenă şi aromată. Cu brânză, cu mere, cu carne, cu ce vreţi
Dacă eram un gust, aş fi fost: Sărat. Ca marea. Ca lacrima. Ca sângele. Ca sarea în bucate.
Dacă eram o aromă, aş fi fost: Mosc.
Dacă eram o culoare, aş fi fost: Roşu închis adică grena + vişiniu + bordo... O culoare care trebuie inventată
Dacă eram un material, aş fi fost: Satin
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost : Rămâi!
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost: Mâinile. Ştiu şi pot tot.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost: Un zâmbet trist.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost: Limba şi literatura română. Este patria mea.
Dacă eram un personaj din desene animate, aş fi fost: Olive. Veşnic curtată, veşnic indecisă. Totuşi, nu aşa de slabă (sic!)
Dacă eram o formă, aş fi fost: Pătrat. Egal cu el. Etalon pentru cub.
Dacă eram un număr, aş fi fost: 7.
Dacă eram o maşină, aş fi fost: Piesă de colecţie, maşină de epocă
Dacă eram o haină, aş fi fost: Rochie.

A fost o leapşă primită de la o Contesă de Timişoara. Cu drag, v-o dau şi vouă. Ţie, Brown Bear, Vocii de departe, Mel, dragă ce zici? Doamnelor, domnilor, nu v-ar tenta joaca asta de-a oracolul?

Sclipiri de Noiembrie

2009-11-05T01:11:00.011+02:00
Cerul s-a lipit de pământ. Umezeala gri şi rece dă sclipire frunzelor de toate nuanţele, canadienelor şi cizmelor, obrajilor şi blocurilor fără culoare din Bucureşti. Totul e argintiu şi glossy într-un fel foarte aparte. Le văd pe toate mai aproape, mai posibile, ca şi când le-aş privi prin lentila unei picături de ploaie. Sub duşul rece, Noiembrie mă trezeşte la realitate. Îmi revin din beţia de căldură a verii, din vârtejul de arome şi culori al toamnei şi recunosc feţe în spatele măştilor, iau decizii la rece.
În fiecare Noiembrie am o întâlnire foarte intimă de la care nu lipsesc. Mă întâlnesc cu mine de ziua mea. Mă privesc în ochi, mă cert şi îmi strâng mâna. În ultimii ani, mă întreb şi de sănătate, pe lângă întrebările obişnuite despre cum m-am achitat de datoriile faţă de copil, părinţi, frate, soţ, patrie şi popor, pentru că sunt un om al datoriei...
Acest Noiembrie mă găseşte puternică pentru că TU sufli în pânzele bărcii mele în fiecare zi, îmbrăţişarea ta, chiar şi de departe, îmi alungă spaimele şi neputinţele. Mă simt în siguranţă. Nu mă mai simt singură. Ştiu că binele şi liniştea sunt în casa ta, cea cu un ochi deschis spre mare. În vecinătate farul clipeşte din ochiul magic ajutându-i pe rătăciţi să nimerească portul. Începe un Noiembrie ceţos care limpezeşte, îmi arată drumul firesc, de la care m-am abătut demult, cândva...

Ceea ce e cu adevărat important

2009-10-29T01:14:00.008+02:00
... Mă străduiam să mă adun într-un făraş. Primisem lovituri grele şi repetate pe care atunci, pe moment, le-am încasat cu zâmbetul pe buze, calm şi demn. Aşa am gândit că trebuie să mă prezint în faţa asistenţei, să ies din scenă în picioare, chiar dacă dâra de sânge a rămas în urma mea şi ştiu că foştii colaboratori apropiaţi, o adulmecă cu nesaţ.
... Mă mişcam prin viaţa mea ca printr-o telenovelă chicioasă, năpădită de personaje prea tuşate, prea într-un fel sau altul pentru a fi reale care creau situaţii anormale la care şi eu reacţionam cu un comportament nenatural.
...Calculatorul s-a înţeles cu maşina să intre în concediu medical împreună, deodată şi simultan ca să-mi fie clar că planetele s-au aliniat şi că oricât aş căuta o evadare fie în largul zării, fie în virtual e inutil.
... Simt că în casa mea ceva pute. Rău. Pe zi ce trece mai tare. Gustul şi mirosul cafelei sunt alterate, nici florile nu mai reuşesc să estompeze duhoarea. Ştiu că e vina mea, că nu curaţ locul mai des şi mai bine. Ştiu că ar trebui să curăţ locul de tot, definitiv dar nu sunt în stare să arunc în stradă un animal bătrân şi bolnav, ale cărui singure bucurii sunt sticlele şi conţinutul lor. Acest defect se numeşte milă. Cold as charity, zic englezii. Cold, cold...
..........

A sunat telefonul şi s-a auzit: ai nevoie de service, te simt după voce - hai la Constanţa. E doar terapie? Chiar nu contează. Cu adevărat important e că ai dat acel telefon, atunci.